ICCJ. Decizia nr. 1670/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.1670/2012
Dosar nr.1620/115/2010
Şedinţa publică din 08 martie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin la data de 19 aprilie 2010, reclamanta L.H.A. (născută S.) a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, în temeiul Legii 221/2009, să constate caracterul politic al măsurii administrative de deportare în fosta U.R.S.S., dispusă împotriva mamei sale, S.A., şi să oblige pârâtul să-i plătească suma de 100.000 euro, reprezentând despăgubiri morale.
Prin sentinţa civilă nr. 1209 din 22 iunie 2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea formulată şi a obligat pârâtul să-i plătească reclamantei suma de 4.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri morale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că în conformitate cu art. 3 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, constituie condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive. Or, deportarea cetăţenilor români, de etnie germană, la munca de reconstrucţie în U.R.S.S. reprezintă o măsură abuzivă.
Conform OUG nr. 214/1999, prin măsuri administrative abuzive se înţeleg orice măsuri luate de organele fostei miliţii sau securităţi ori de alte organe, ca urmare a săvârşirii unor fapte în scopurile menţionate la art. 2 alin. (1), în baza cărora s-a dispus privarea de libertate în locuri de deţinere sau pentru efectuarea de cercetări, internarea în spitale de psihiatrie, stabilirea de domiciliu obligatoriu, strămutarea într-o altă localitate şi deportarea în străinătate după 23 august 1944, din motive politice.
Din analiza actelor aflate la dosar, rezultă că mama reclamantei la data de 16 ianuarie 1945 au fost deportată din localitatea de domiciliu, Orţişoara, judeţul Caraş-Severin, în localitatea Celeabinsc, din U.R.S.S., pentru munca de reconstrucţie.
Prin documentele depuse la dosar, reclamanta a făcut dovada încadrării sale în dispoziţiile art. 3 şi art. 5 din Legea nr. 221/2009, care o îndreptăţesc să solicite obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanta L.H.A. (născută S.), cât şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Caraş-Severin.
Prin Decizia nr. 173/ A din 09 februarie 2011 Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamantă, a admis apelul formulat de Statul Român şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins în totalitate acţiunea.
Curtea de Apel a apreciat că, în cauză, deşi mama reclamantei a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internată într-o unitate de muncă forţată din U.R.S.S. cu scopul de a contribui la reconstrucţia Uniunii Sovietice, acţiunea nu poate fi admisă deoarece nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie cumulativă cuprinsă în art. 3 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliţie ori securitate comunistă în timpul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945.
Chiar şi în situaţia în care măsura deportării în U.R.S.S. ar fi făcut obiectul măsurilor reparatorii ale Legii nr. 221/2009, după constatarea, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a caracterului neconstituţional al art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, nu mai există temeiul juridic pentru acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral.
În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie şi cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.
În cazul de faţă, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, această decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs reclamanta L.H.
Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Chiar după pronunţarea şi publicarea deciziilor Curţii Constituţionale prin care a fost declarat neconstituţional art. 5 din Legea 221/2009, subzistă principiile de drept şi prevederile legale care au stat la baza emiterii acestui act normativ, astfel încât deciziile Curţii Constituţionale nu sunt aplicabile cauzelor aflate pe rol la data pronunţării lor.
A aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre, deşi au fost depus cereri în acelaşi timp şi a fost urmată aceeaşi procedura prevăzută de Legea 221/2009.
Pe de altă parte, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii 221/2009, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a). Legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, dat fiind principiului retroactivităţii şi cel al egalităţii in drepturi prevăzut de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Potrivit reglementărilor Uniunii Europene, la care România este parte, normele de drept comunitar au aplicabilitate prioritară faţă de normele juridice interne ale statului membru.
Se arată în continuarea motivelor de recurs formulate în ce a constat prejudiciul produs autorilor reclamantei şi se aduc argumente în privinţa acordării daunelor morale în cuantumul solicitat prin cererea de chemare în judecată.
Analizând Decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 07 noiembrie 2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi şi a stabilit că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Înalta Curte a reţinut că prin deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010) Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic). Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
În consecinţă, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Potrivit art. 3307 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluţionarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea 1.
Cum Decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 20011 a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 07 noiembrie 2011, în baza textului de lege menţionat anterior, ea a devenit obligatorie la această dată şi urmează a fi avută în vedere în soluţionarea prezentului litigiu.
Înalta Curte constată că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 prin care instanţa de control constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale, a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunţase o hotărâre judecătorească definitivă. Prin urmare, în aplicarea deciziei în interesul legii nr. 12/2011, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamanta şi-au întemeiat pretenţiile deduse judecăţii, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluţionarea cauzei de faţă.
Faţă de dezlegarea cuprinsă în Decizia în interesul Legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp al deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale şi de prevederile art. 3307 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge susţinerile formulate prin motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea legii în vigoare la momentul introducerii acţiunii şi pe cele prin care, întemeindu-se pe aceleaşi argumente, reclamanta invocă principiul neretroactivităţii legii.
Aplicarea dispoziţiilor art. 329-3307 C. proc. civ. nu înseamnă încălcarea principiului egalităţii părţilor în faţa justiţiei deoarece prin pronunţarea unei decizii în interesul legii se asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti tocmai în scopul obţinerii unui tratament juridic egal al părţilor.
Tot astfel, pentru considerentele anterior expuse, reţinute în cuprinsul deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţate de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, referitoare la efectele în timp al deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale şi de prevederile art. 3307 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge susţinerile formulate prin motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea normelor comunitare menţionate.
Totodată, potrivit considerentelor aceleiaşi decizii în interesul legii, în temeiul Legii 221/2001 nu s-au născut drepturi direct, în patrimoniul persoanelor, ci drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive. Prin urmare, dacă la momentul pronunţării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o hotărâre cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, prin care aceste drepturi să fie stabilite, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţile Cetăţeneşti.
Or, în cauză, reclamanta nu beneficia de o hotărâre judecătorească definitivă la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale, astfel încât sunt nefondate criticile formulate prin motivele de recurs privind nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţile Cetăţeneşti.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte nu va mai analiza acele critici care vizează întinderea prejudiciului moral suferit de autorii reclamantei.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta L.H.A. împotriva deciziei nr. 173/ A din 09 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 08 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1674/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 167/2012. Civil. Partaj judiciar. Recurs → |
|---|
