ICCJ. Decizia nr. 1678/2012. Civil. Actiune in raspundere contractuala. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.1678/2012
Dosar nr.7309/2/2010
Şedinţa publică din 08 martie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la data de 24 martie 2008, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamantul S.N.P.V.P.L. a chemat în judecată pe pârâta U.G.I.R. - 1903 şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata sumei de 900.000 lei (contravaloarea în lei a sumei de 250.000 euro), reprezentând prejudiciul suferit de reclamant ca urmare a neexecutării culpabile din partea pârâtei a contractului de închiriere din 1 februarie 2006, sumă stabilită cu titlu de clauză penală, conform art. 19 din contract.
Prin încheierea din data de 22 aprilie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis excepţia necompetenţei funcţionale, a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi trimiterea spre soluţionare unei secţii civile a tribunalului, reţinând că natura litigiului este una civilă.
Pârâta Uniunea Generală a Industriaşilor din România U.G.I.R. - 1903 a formulat cerere de chemare în garanţie a numitului S.D., solicitând ca, în cazul în care pârâta va cădea în pretenţii, acesta să fie la rândul lui obligat la plata sumei de 250.000 euro, fiind singurul răspunzător pentru situaţia creată.
Întrucât pârâta nu a înţeles să-şi îndeplinească obligaţia legală de plată a taxei judiciare de timbru, prin încheierea pronunţată la data de 8 ianuarie 2010, a fost admisă excepţia de netimbrare a cererii de chemare în garanţie.
Prin sentinţa civilă nr. 1065 din 18 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins acţiunea precizată, formulată de reclamantul S.N.P.V.P.L. şi a anulat cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă, ca netimbrată.
Tribunalul a reţinut că, prin contractul de locaţiune încheiat la 01 februarie 2006, pârâta Uniunea Generală a Industriaşilor din România U.G.I.R. - 1903, prin director general, D.S., legal împuternicit în vederea semnării contractului (potrivit menţiunilor din convenţie), în calitate de locator şi proprietar, a închiriat pe o durată de 20 de ani, reclamantului S.N.P.V.P.L., în calitate de locatar, un spaţiu proprietatea pârâtei, conform anexei 1 la contract, situat în Bucureşti, str. G.E., sector 1.
Prin aceeaşi convenţie, părţile în cauză au stabilit şi o serie de clauze de încetare a acestuia şi de răspundere contractuală.
Reclamantul din prezenta cauză a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 250.000 euro, în lei valoarea de 900.000 lei, cu titlu de clauză penală, aşa cum s-a prevăzut în contractul de locaţiune, ca urmare a faptului că locatorul (pârâta) l-a împiedicat să-şi folosească spaţiul.
Pe baza probelor administrate, tribunalul a considerat că, în cauză, s-a dovedit intenţia legală a pârâtei de a permite accesul în imobilul proprietatea acesteia numai pe bază de legitimaţie vizată pe anul în curs, dar, pe de altă parte, îi este imputabil faptul că această decizie nu a fost adusă şi la cunoştinţa terţilor interesaţi, iar procedura de obţinere a legitimaţiei nu a fost comunicată.
Însă, reclamantul nu a utilizat toate căile legale prin care să obţină executarea şi respectarea clauzelor contractuale, atâta timp cât avea dreptul să solicite rezilierea contractului dacă era împiedicat în exercitarea folosinţei timp de o lună de către locator.
Aşa cum rezultă din probele administrate, reclamantul a emis o notificare pârâtei abia la data de 11 ianuarie 2008, primită la data de 14 ianuarie 2008, prin care îi solicita direct achitarea sumei de 250.000 euro, cu titlu de clauză penală, reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a neexecutării culpabile a contractului de închiriere, fără o prealabilă punere în întârziere cu privire la executarea obligaţiei sale.
Este adevărat că la fila 103 se regăseşte notificarea din 27 martie 2006, emisă de reclamant şi adresată pârâtei, dar aceasta nu i-a fost comunicată cu confirmare de primire, nefiind administrată vreo probă în acest sens.
Instanţa a reţinut că, într-adevăr, părţile au prevăzut în contract, pactul comisoriu de gradul IV, care, în caz de neexecutare a obligaţiilor asumate de către locator, atrăgea desfiinţarea de drept a contractului, fără a mai fi necesară punerea în întârziere şi fără intervenţia instanţei.
Dar, contrar aprecierilor reclamantului, clauzele exprese privind rezilierea contractului pentru neexecutare doar reduc sau înlătură rolul instanţei judecătoreşti în pronunţarea sancţiunii. Pactul comisoriu de gradul IV are drept efect doar desfiinţarea necondiţionată a contractului, de îndată ce a expirat termenul de executare, fără ca obligaţia să fie adusă la îndeplinire, şi nu plata obligatorie a sumei stabilite cu titlu de clauză penală, pentru realizarea căreia este necesar a fi îndeplinite condiţiile legale.
Deşi creditorul, în caz de neexecutare din partea debitorului, poate cere, fie îndeplinirea obligaţiei principale, fie clauza penală (art. 1068 C. civ.), ea nu este datorată decât atunci când sunt întrunite toate condiţiile acordării de despăgubiri.
Se cere, deci, ca neexecutarea contractului să provină din vina debitorului, să-i fie imputabilă şi să fie pus în întârziere cu privire la executarea obligaţiei sale, afară de cazurile în care el este de drept în întârziere.
În raportul juridic dintre părţi, pârâta nu se află în niciuna dintre situaţiile pentru care ar fi fost de drept în întârziere, iar din probele administrate rezultă că reclamantul nu a procedat la punerea în întârziere a pârâtei şi nici nu a avut în intenţie (cel puţin până la formularea acţiunii) să-i solicite executarea obligaţiei sale principale.
Tribunalul a considerat că, în cauză, se impune a se analiza şi validitatea obligaţiei principale a locatorului, rezultată din contractul de locaţiune, aceea de a pune la dispoziţia locatarului spaţiul închiriat.
Astfel, una din condiţiile de validitate ale contractului de locaţiune este şi aceea referitoare la chirie, respectiv la preţul pe care îl plăteşte locatarul în schimbul folosinţei lucrului.
Sub sancţiunea nulităţii, chiria trebuie să fie sinceră şi serioasă. În cauză, suprafaţa totală de 67,26 m.p., a fost închiriată în schimbul unei chirii de 67,26 euro lunar, sumă derizorie şi total neserioasă. Tribunalul a reţinut în aceste condiţii, o lipsă a cauzei determinată de lipsa contraprestaţiei. Lipsa scopului imediat se răsfrânge şi asupra scopului mediat, lipsindu-l de suport juridic, astfel încât este lovit de sancţiunea nulităţii absolute.
Instanţa a apreciat că, deşi pârâta nu a învestit tribunalul cu o cerere în constatarea nulităţii absolute a contractului de locaţiune atestat sub nr. 3/2006, această împrejurare nu constituie un impediment, întrucât instanţa, constatând că actul juridic ce constituie fundamentul pretenţiei supuse judecăţii este lovit de nulitate absolută, urmează a respinge cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, fără însă a pronunţa şi nulitatea actului juridic respectiv.
Dacă totuşi în cauză s-ar aprecia că nu se poate reţine o lipsă a cauzei şi că ambele părţi au beneficiat de contraprestaţia specifică unui contract de locaţiune, tribunalul a considerat că aceasta a fost una imorală, chiar dacă nu contravine unei dispoziţii legale exprese, astfel că actul poate fi declarat nul în temeiul art. 968 C. civ., dat fiind că persoana pretinsă a fi legal împuternicită în vederea semnării contractului, D.S. (Director General al U.G.I.R. - 1903) era în relaţii, cel puţin aparent conflictuale, cu pârâta, aşa cum rezultă din probele administrate.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel S.N.P.V.P.L., iar prin Decizia nr. 145/ A din 10 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca nefundat, apelul formulat.
Curtea de Apel a avut în vedere următoarele considerente:
Cea care trebuia să facă dovada că nu s-a primit notificarea era apelanta.
În întâmpinare s-a invocat nevalabilitatea contractului de locaţiune pe baza abuzului care a stat la baza încheierii acestuia.
Toate aceste argumentele aduse în apel şi care nu lămuresc problema acelei sume de 250.000 euro, sumă reprezentând prejudiciul suferit de apelantă ca urmare a neexecutării culpabile a contractului de închiriere din 1 februarie 2006 din partea pârâtei nu a fost clarificată cert de apelantă nici la fond şi nici prin criticile aduse sentinţei. Apelanta nu a lămurit clauza penală (a pactului comisoriu de gradul IV, cum se poate ca rezilierea să se facă de drept şi nu în instanţă) susţineri care nu au temei în probatoriul de la dosar, ci rămân la stadiul de simple afirmaţii.
Nu s-a probat cum nu a putut să nu fie reintegrată în spaţiu mai bine de doi ani (avea posibilitatea unei acţiuni în instanţă sau alte mijloace legale).
Practic, prima instanţă a analizat toate aceste situaţii, iar soluţia dată se reţine că este legală şi temeinică.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs reclamantul S.N.P.V.P.L.
Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.:
Succinta motivare a hotărârii pronunţate este în întregime străină de natura cauzei, fiind în acelaşi timp dată cu încălcarea gravă a normelor codului civil.
Judecătorii instanţei de apel, în loc să analizeze problema dedusă judecăţii, au respins calea de atac pe o argumentare contrară legii, superficială şi total subiectivă.
Curtea de Apel Bucureşti ignoră prevederile art. 1068 C. civ. Reclamantul a ales calea de realizare a drepturilor sale, respectiv valorificarea clauzei penale, pe care instanţa nu avea posibilitatea să o analizeze din punct de vedere al cuantumului, ci doar să verifice dacă neexecutarea provine din culpa pârâtului şi dacă aceasta îi este imputabilă.
Instanţa de apel nu a cenzurat nici un moment contractul de închiriere, care prevedea instituirea unui pact comisoriu de grad IV, potrivit căruia rezilierea operează de plin drept, fără intervenţia instanţei şi fără nici o altă formalitate prealabilă, pact pe care reclamantul apelant l-a invocat de-a lungul litigiului.
Apelantul a învederat instanţei de apel ca Tribunalul nu a pus în discuţie aspectele avute în vedere la soluţionarea cauzei, încălcându-se astfel dreptul la apărare şi ajungându-se la pronunţarea unei hotărâri nelegale. Acest aspect nu este efectiv analizat de Curtea de Apel Bucureşti, instanţa reţinând în mod eronat că prin întâmpinare pârâtul a invocat nevalabilitatea contractului. Însă, pârâtul a invocat nevalabilitatea prin raportare la mandatul persoanei semnatare şi nu la invocarea unor motive de nulitate absolută. Instanţa de apel nu a analizat nici situaţia juridică a calităţii de reprezentant a lui S.D., făcând doar o trimitere către hotărârea instanţei de fond.
Motivarea Curţii de Apel reprezintă o grava încălcare a dreptului la un proces echitabil, întrucât instanţa de apel nu a făcut o analiză efectivă a cauzei, argumentele fiind când în afara textului de lege, când total superficiale şi străine cauzei cu care a fost învestită.
Se formulează totodată critici legate de fondul pretenţiilor deduse judecăţii şi se aduc argumente în susţinerea nelegalităţii hotărârii pronunţate de instanţa de apel sub acest aspect.
Analizând Decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin recursul declarat de reclamantul S.N.P.V.P.L. se susţine nelegalitatea deciziei recurate în raport de prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.:
Exercitând controlul judiciar din perspectiva cazului de modificare a hotărârii prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte porneşte de la premisa că dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. trebuie interpretate prin raportare la prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Art. 261 pct. 5 C. proc. civ. reglementează obligaţia de a arăta, în considerentele hotărârii, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor. În aplicarea acestor dispoziţii legale, instanţa este obligată să motiveze soluţia pronunţată sub aspectul fiecărui capăt de cerere.
Tot astfel, din perspectiva art. 261 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 295 C. proc. civ., nepronunţarea instanţei de apel asupra uneia din criticile formulate prin motivele de apel, este nelegală.
Verificând Decizia recurată, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu şi-a argumentat în nici un fel concluzia cuprinsă în dispozitivul deciziei recurate, în considerentele hotărârii, instanţa nearătând care sunt motivele de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia pronunţată.
Omisiunea instanţei de apel de a arăta, în acord cu exigenţele art. art. 261 alin. (5) C. proc. civ., care sunt considerentele pentru care a apreciat că se impune respingerea apelului declarat de apelantul-reclamant, mulţumindu-se a face simple afirmaţii care nu răspund criticilor susţinute prin motivele de apel, echivalează cu o necercetare a fondului care face imposibilă pentru instanţa de recurs exercitarea controlului judiciar.
De aceea, în temeiul, în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa Decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.
Faţă de considerentele expuse, pentru care Înalta Curte a apreciat că nemotivarea hotărârii apelate împiedică exercitarea controlului de legalitate, celelalte critici formulate prin motivele de recurs nu vor mai fi analizate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul S.N.P.V.P.L. împotriva deciziei nr. 145/ A din 10 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 08 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1679/2012. Civil. Acţiune în constatare.... | ICCJ. Decizia nr. 1674/2012. Civil → |
|---|
