ICCJ. Decizia nr. 1770/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1770/2012
Dosar nr. 434/91/2010*
Şedinţa publică din 9 martie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată sub nr. 434/91/2010 la Tribunalul Vrancea, reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date Bucureşti, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul I.N., în temeiul dispoziţiilor art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, să se dispună restrângerea executării dreptului acestuia la libera circulaţie în Italia.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că la data de 8 ianuarie 2010 pârâtul a fost returnat din Italia, în baza Decretului Prefecturii Provinciei Roma, datorită comportamentului pe care l-a avut pe perioada şederii în ţară.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 248/2005 şi obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007.
Prin Sentinţa civilă nr. 137 din 25 februarie 2010, Tribunalul Vrancea a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta Direcţia Generală pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul I.N.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că în speţă nu s-a făcut vreo dovadă că pârâtul a săvârşit vreo faptă care să se încadreze în dispoziţiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 şi că cele consemnate în decretul emis de autorităţile din Italia nu sunt fapte concrete care să permită concluzia cerută de lege, respectiv de a afecta grav interesele României sau relaţiile bilaterale şi că aplicarea unei alte sancţiuni de către Statul Român ar conduce la o dublă sancţionare pentru aceleaşi fapte, ceea ce nu este legal.
Împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat apel, în termen legal, reclamanta Direcţia Generală pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, cu sediul în Bucureşti, considerând-o nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:
La data de 8 ianuarie 2010 pârâtul a fost returnat din Italia în baza Decretului Prefecturii Provinciei Roma, datorită comportamentului pe care l-a avut în această ţară.
În temeiul dispoziţiilor art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat.
Dreptul la liberă circulaţie este în strânsă legătură cu respectarea legislaţiei statului român, precum şi a tratatelor şi convenţiilor pe care România le-a ratificat şi care fac astfel parte din dreptul intern.
Prin Decizia civilă nr. 41 A din 9 martie 2011, Curtea de Apel Galaţi , secţia civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Direcţia Generală pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date Bucureşti împotriva Sentinţei civile nr. 137 din 25 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Vrancea.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:
H.G. nr. 1347/2007 cuprinde planul de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia, ca urmare a situaţiei create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu.
Prin dispoziţiile obiectivului 2 lit. d) - invocat ca temei de drept al acţiunii de faţă, s-a prevăzut înaintarea de către Ministerul Internelor şi Reformei Administrative Bucureşti - Direcţia Generală de Paşapoarte, sau după caz, Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor Bucureşti, către instanţe a ";dosarului de îndepărtare";, menţionându-se totodată în acest text că demersul trebuie efectuat în directă corelare cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.
Or, potrivit art. 38 lit. b) din lege, se poate limita dreptul la circulaţie persoanei a cărei prezenţă pe teritoriul unui stat prin activitatea pe care o desfăşoară ar aduce atingere gravă intereselor României sau relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat.
În speţă, deşi pârâtul a fost expulzat pe motivul că a avut un comportament ce constituie o ameninţare concretă, efectivă şi gravă la adresa demnităţii umane, nu s-a făcut nicio dovadă în acest sens, astfel că nu se poate reţine că comportamentul acestuia constituie o ameninţare pentru ordinea şi siguranţa publică.
În legislaţia primară, art. 18.1 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene prevede că orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a circula şi de a locui liber pe teritoriul Statelor membre, sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de tratat şi de dispoziţiile luate pentru aplicarea sa.
În legislaţia secundară, Directiva Consiliului nr. 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004, privind libera circulaţie a cetăţenilor Uniunii Europene şi membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1.612 din 68 şi de abrogare a directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE şi 93/96/CEE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 158 din 30 aprilie 2004, stabileşte prin art. 27, că limitarea dreptului cetăţenilor statelor membre la liberă circulaţie poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică, cu respectarea principiului proporţionalităţii şi să se bazeze exclusiv pe comportamentul personal al individului vizat.
Întrucât reclamantul nu a probat în condiţiile art. 1169 C. civ., incidenţa vreunuia dintre cazurile de limitare prevăzute în Directivă, Curtea constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, care, a criticat-o ca fiind nelegală, fără a indica vreunul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut următoarele:
În conformitate cu prevederile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia, ca urmare a situaţiei create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, coroborate cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, cu modificările şi completările ulterioare, Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor (Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date) are obligaţia de a înainta către instanţa competentă, dosarul de îndepărtare al cetăţenilor români expulzaţi din Italia.
De asemenea, dispoziţiile obiectivului nr. 2 lit. d) al aceluiaşi act normativ prevăd faptul că autorităţile judecătoreşti urmează a pronunţa o decizie vizând interzicerea deplasării cetăţenilor expulzaţi, în Italia pe o perioadă determinată.
Aşa cum rezultă din documentele depuse în susţinerea cauzei pe fond, pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul Italiei la data de 08 ianuarie 2010, conform Decretului Prefectului de Roma.
Măsura restrictivă dispusă de autorităţile italiene se justifică din perspectiva încălcării ordinii publice a Statului Italian, pârâtul perseverând în atitudinea sa nelegală, cât şi a ordinii de drept a Statului Român, prin ignorarea dispoziţiilor interne şi internaţionale ratificate de România vizând obligaţiile cetăţenilor români aflaţi în străinătate şi măsurile de combatere a migraţiei ilegale.
Dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Directiva 2004/38/CE reglementează dreptul de şedere şi, potrivit acestora, ";Cetăţenii Uniunii au dreptul de şedere pe teritoriul altui stat membru pe o perioadă de cel mult trei luni fără nicio altă condiţie sau formalitate în afara cerinţei de a deţine o carte de identitate valabilă sau un paşaport valabil";.
Potrivit art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor uniunii şi a membrilor lor de familie poate fi dispusă pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică, iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol, măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranţă publică respectă principiul proporţionalităţii şi se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză.
Conform acestor prevederi comunitare, restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor uniunii se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză, astfel că instanţa de apel trebuia să reţină faptul că pârâtul a avut o conduită imorală pe teritoriul statului italian.
În contextul celor menţionate mai sus recurenta-reclamantă a apreciat că deşi instanţa de apel a reţinut că ";pârâtul a fost expulzat pe motivul că a avut un comportament ce constituie o ameninţare concretă, efectivă şi gravă la adresa demnităţii umane"; constată că acest motiv nu este suficient pentru ca pârâtului să-i fie îngrădit dreptul la libera circulaţie, pe teritoriul statului din care a fost returnat, întrucât nu s-a făcut nicio dovadă în sensul că modul de comportament al pârâtului constituie o ameninţare pentru ordinea şi siguranţa publică.
Recurenta-reclamantă a susţinut că însuşi Decretul de îndepărtare emis de către Prefectul de Roma, reprezintă dovada că pârâtul a avut o conduită ce constituie o ameninţare concretă, efectivă şi gravă la adresa demnităţii umane, a drepturilor fundamentale ale persoanei şi a integrităţii publice, făcând ca permanenţa sa pe teritoriul italian să fie incompatibilă cu o convieţuire civilizată şi în siguranţă, fiind considerat un pericol public.
Faţă de cele menţionate, autorităţile italiene au decis că I.N. trebuie îndepărtat de urgenţă de pe teritoriul satului italian, întrucât a fost arestat pentru deţinere şi port ilegal de armă, ultraj, violenţă şi ameninţare, aşa cum rezultă din Decretul emis de Prefectul din Roma.
În acest context, autorităţile italiene au dispus măsura returnării în considerarea dispoziţiilor art. 28 din Directiva, nr. 2004/38/CE care stabilesc că «înainte de a lua o decizie de expulzare de pe teritoriul său din motive de ordine publică sau siguranţă publică, statul membru gazdă ia în considerare diverşi factori precum durata şederii individului respectiv pe teritoriul său, vârsta acestuia, starea lui de sănătate, situaţia sa familială şi economică, integrarea sa socială şi culturală în statul membru gazdă şi legăturile sale cu ţara de origine».
Cu alte cuvinte, măsura returnării, face dovada faptului că pârâtul nu a respectat condiţiile de şedere în străinătate, în momentul verificărilor efectuate de către autorităţile italiene competente.
Recurenta-reclamantă a mai susţinut că, în opinia instanţei de apel, nu ar trebui luată în considerare nici declaraţia olografă a pârâtului din care rezultă în mod clar că acesta a părăsit teritoriul României, în data de 20 iunie 2008, prin P.T.F. Nădlac, cu destinaţia Italia, fiind arestat pentru săvârşirea infracţiunii de port ilegal de armă şi condamnat la 1 an şi 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de port ilegal de armă.
Autorităţile italiene au avut argumente solide din moment ce au dispus expulzarea pârâtului de pe teritoriul Italiei, ajungând la concluzia că pârâtul prin conduita sa reprezintă o ameninţare reală, prezentă şi suficient de serioasă la adresa interesului fundamental al societăţii statului italian.
Astfel, expulzarea pârâtului s-a dispus de către autorităţile statului italian, întrucât acesta a încălcat ordinea juridică interioară a statului italian, făcându-se dovada faptului că acesta nu a respectat condiţiile de şedere în străinătate, în momentul verificărilor efectuate de către autorităţile competente.
Faptele reţinute de autorităţile italiene în sarcina pârâtului şi învederate prin acţiunea formulată fac dovada că prin conduita manifestată de pârât şi prin prezenţa sa pe teritoriul Italiei, acesta reprezintă o ameninţare gravă la adresa unor valori fundamentale.
Mai mult decât atât, în considerarea exigenţelor legislaţiei Uniunii Europene, România trebuie să probeze capacitatea de a stopa migraţia ilegală şi că prezenţa, fără respectarea condiţiilor legale de intrare şi şedere a pârâtei pe teritoriul Italiei - stat membru al Uniunii Europene, ar dovedi exact contrariul, cu repercusiuni negative asupra tratamentului aplicat cetăţenilor români ce locuiesc cu forme legale, apreciem că în mod greşit instanţa de apel, la judecarea cauzei şi pronunţarea deciziei, a respins acţiunea, întrucât pârâtul face parte din categoria cetăţenilor expulzaţi, care ignoră în mod culpabil legislaţia în vigoare, fapt pentru care, în conformitate cu dispoziţiile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007, aşa încât instanţa trebuia să admită cererea şi să se pronunţe printr-o decizie care să vizeze interzicerea deplasării acestuia în Italia, pe o perioadă determinată.
Recurenta-reclamantă a susţinut că, în raport cu comportamentul trecut al pârâtului (16 mai 2006 - arestat pentru tăinuire, 27 iunie 2007 - arestat pentru furt agravat), solicitarea sa în ceea ce priveşte măsura de restrângere a exercitării dreptului acestuia la libera circulaţie pe teritoriul Italiei al pârâtului este întemeiată.
Potrivit art. 25 din Constituţie, condiţiile exercitării dreptului la liberă circulaţie se stabilesc prin lege. Totodată, conform art. 17 din Constituţie, cetăţenii români aflaţi în străinătate se bucură de protecţia statului român, dar, în acelaşi timp, trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile ce le revin.
Între aceste obligaţii, legiuitorul a prevăzut, prin Legea nr. 248/2005 -art. 5 lit. a) şi lit. b), şi pe aceea de a respecta legislaţia României şi a statului în care se află, precum şi scopul pentru care li s-a acordat dreptul de a intra sau de a rămâne pe teritoriul statului respectiv în condiţiile stabilite prin legislaţia acestuia sau prin documentele internaţionale încheiate cu România.
În mod greşit instanţa de apel, la judecarea cauzei şi pronunţarea sentinţei, nu a luat în considerare dispoziţiile obiectivului nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007, şi nici cele ale Decretului Prefectului de Roma.
Faţă de considerentele expuse, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, casarea deciziei atacate şi, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată formulată de împotriva pârâtului I.N.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că nu este fondat.
Reclamanta şi-a motivat în drept acţiunea pe dispoziţiile art. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 şi pe dispoziţiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.
H.G. nr. 1347/2007 cuprinde planul de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia, ca urmare a situaţiei create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, iar art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, prevede posibilitatea limitării dreptului la circulaţie al persoanei a cărei prezenţă pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfăşoară, ar aduce atingere gravă intereselor României ori relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat.
În art. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 se prevede că Ministerul Internelor şi Reformei Administrative sau, după caz, Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Populaţiei înaintează instanţei ";dosarul de îndepărtare";, însă acest demers trebuie efectuat în directă corelare cu dispoziţiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.
Potrivit art. 17 din Tratatul de constituire a Comunităţii Europene, aplicabil României începând cu 1 ianuarie 2007, data aderării la Uniunea Europeană, este cetăţean al Uniunii, orice persoană care are cetăţenia unui stat membru.
Aşa cum s-a apreciat în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie prin instituirea Comunităţii, statele au creat un drept aplicabil resortisanţilor lor şi lor înselor, respectiv o ordine juridică proprie, integrată sistemului juridic al statelor membre de la intrarea în vigoare a Tratatului şi care se impune jurisdicţiilor acestora.
Efectul direct al dreptului comunitar conferă acestuia competenţa generală de a completa cu drepturi şi obligaţii noi, astfel încât, orice persoană, cetăţean al Uniunii Europene, dobândeşte dreptul de a cere judecătorului naţional să i se aplice dispoziţiile din tratate, regulamente, decizii şi directive comunitare, pentru protecţia unui drept conferit de acestea.
Strâns legat de principiul efectului direct al dreptului comunitar, principiul supremaţiei sale presupune aplicarea de către judecătorul naţional, a dreptului comunitar în totalitatea sa, pentru protejarea drepturilor pe care le conferă cetăţenilor şi neaplicarea oricărei prevederi din dreptul naţional care ar putea veni în conflict cu dreptul comunitar, fie anterioară, fie ulterioară regulii comunitare.
În virtutea acestor principii, în domeniul liberei circulaţii, cetăţenii români vor fi supuşi legislaţiei naţionale - în speţă Legea nr. 248/2005 -numai în măsura în care aceasta este concordantă cu legislaţia comunitară, în caz contrar aceasta din urmă aplicându-se în mod direct şi prioritar.
În acest sens, la art. 2 din Directiva Parlamentului European şi a Consiliului nr. 2004/38/CE din data de 19 aprilie 2004 stabileşte condiţiile care reglementează exercitarea dreptului la libera circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre, de către cetăţenii Uniunii, precum şi restrângerile acestui drept, din motive de ordine publică sau sănătate publică.
Potrivit art. 27 alin. (1) din Directivă, statele membre pot restrânge libertatea de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor de familie, indiferent de cetăţenie, pentru motive de ordine publică sau de siguranţă publică, cu respectarea principiului proporţionalităţii şi cu condiţia de a se baza exclusiv pe conduita personală a individului în cauză.
România este începând cu 1 ianuarie 2007 membră a Uniunii Europene şi potrivit legislaţiei comunitare menţionate, toţi românii sunt cetăţeni ai acesteia, statut ce le conferă dreptul de liberă circulaţie în toate statele membre.
Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie trebuie supusă condiţiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu dreptul comunitar.
Încălcările aduse legii italiene de către I.N. au fost deja sancţionate prin Decretul Prefectului din Roma emis la data de 23 iunie 2008 prin care se dispune expulzarea (îndepărtarea) acestuia de pe teritoriul Statului Italian cu interdicţie de intrare în Italia pe o perioadă de 5 ani şi aplicarea pedepsei cu închisoare până la 1 an în cazul în care încalcă interdicţia de intrare în statul italian stabilită prin decret.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în Italia a pârâtului I.N. pentru aceleaşi fapte pentru care a fost emis decretul de expulzare menţionat or, dispunerea acestei măsuri pentru aceleaşi fapte ar constitui o dublă sancţionare, situaţie care nu este permisă de norma comunitară şi de dispoziţiile legii române.
Această măsură nici nu ar avea relevanţă şi eficacitate juridică atâta timp cât pârâtul are dreptul la libera circulaţie în orice altă ţară a Uniunii Europene iar măsurii restrângerii exercitării dreptului la libera circulaţie în Italia nu-i este corelativă măsura interzicerii părăsirii teritoriului României.
Întrucât reclamanta nu a probat, în condiţiile art. 1169 C. civ., incidenţa vreuneia dintre cauzele de limitare prevăzute în Directivă, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală, dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente.
În raport de aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date împotriva Deciziei nr. 41 A din 9 martie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1768/2012. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1774/2012. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
