ICCJ. Decizia nr. 1775/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1775/2012
Dosar nr. 7735/3/2008*
Şedinţa publică din 09 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti sub nr. 5083/300/2006, reclamantul G.M.G.D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, C.S.A. şi SC F. SA, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 16 ianuarie 1997 şi să fie obligată pârâta C.S.A. să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 6 din Bucureşti, str. D., sector 2, compus din patru camere şi dependinţe, în suprafaţă totală de 102,33 mp, ca urmare a comparării dintre titlurile de proprietate ale părţilor.
Prin Sentinţa civilă nr. 6823 din 12 septembrie 2006, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a respins ca prescris capătul de cerere având ca obiect nulitatea contractului şi a disjuns soluţionarea capătului de cerere privind revendicarea imobilului situat în Bucureşti, Strada D., sector 2.
Această din urmă cerere a fost reînregistrată sub nr. unic 16060/300/2006 pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.
La data de 9 mai 2006, reclamantul a formulat cerere completatoare, solicitând şi evacuarea pârâtei C.S.A. din imobilul în litigiu, pentru lipsă de titlu.
Faţă de valoarea imobilului, de peste 500.000 RON, rezultată din expertiza efectuată în cauză, judecătoria şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti prin Sentinţa civilă nr. 9402 din 20 noiembrie 2007.
Prin Sentinţa civilă nr. 1592 din 14 octombrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis acţiunea reclamantului şi a obligat pe pârâta C.S.A. să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantului apartamentul nr. 6 din Bucureşti, str. D., sector 2 şi a dispus evacuarea pârâtei din imobilul în litigiu pentru lipsa titlului locativ.
Pentru a decide astfel, Tribunalul Bucureşti a reţinut că imobilul situat în Bucureşti, str. D., sector 2, a aparţinut autoarei sale A. (născută G., recăsătorită S.) L.V., G.R. şi G.I.G. şi a fost trecut abuziv în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, act profund neconstituţional şi în contradicţie cu dispoziţiile Codului civil şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.
Faţă de existenţa sentinţei irevocabile de confirmare a dreptului de proprietate şi de dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, Tribunalul a apreciat că reclamantul deţine un bun în sensul art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, statul şi toate celelalte persoane având obligaţia să-l respecte.
În ceea ce o priveşte pe pârâtă, Tribunalul a constatat că aceasta a dobândit imobilul de la un non dominus şi nu se poate prevala de principiul error communis facit jus, câtă vreme ea nu a făcut minime diligenţe, caz în care ar fi constatat că reclamantul a formulat şi cerere în temeiul Legii nr. 112/1995, la data de 26 iulie 1996, şi acţiune pentru retrocedare, la 16 iunie 1997. Tribunalul a constatat că pârâtei i s-a comunicat că este vorba de un imobil naţionalizat, făcându-se menţiune pe verso-ul contractului, însă aceasta a formulat cerere de cumpărare a apartamentului la 11 iulie 1996, deci înainte de expirarea termenului în care foştii proprietari puteau cerere restituirea sau alte măsuri reparatorii pentru imobil. Faţă de aceste împrejurări, Tribunalul a apreciat că titlul de proprietate al reclamantului este în mod vădit preferabil în raport cu cel al pârâtei care, cu rea-credinţă, a contractat cu un neproprietar.
Referitor la cererea de evacuare a pârâtei, Tribunalul nu a reţinut apărările pârâtei întemeiate pe art. 6 şi 11 din O.U.G. nr. 40/1999, câtă vreme aceasta a cumpărat apartamentul în litigiu anterior adoptării acestui act normativ. Tribunalul a considerat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 13 alin. (1) şi art. 15 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întrucât pârâta nu se află în situaţia de a i se fi desfiinţat contractul de vânzare-cumpărare, ci a fost evinsă prin admiterea acţiunii în revendicare.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta C.S.A., solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate, admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare şi respingerea ca atare a acestui capăt de cerere precum şi a celui privind evacuarea ca neîntemeiat sau în sensul respingerii capătului de cerere privind revendicarea ca neîntemeiat.
Prin Decizia civilă nr. 112 A din 7 februarie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta pârâtă C.S.A.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că, în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, s-a constatat că intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 a permis proprietarilor ale căror imobile au fost preluate abuziv de Statul român să solicite retrocedarea în natură a acestor imobile, sau, în cazul în care nu mai era posibilă restituirea în natură, foştii proprietari aveau posibilitatea de a obţine despăgubiri cu privire la respectivele bunuri.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că refuzul accesului la instanţă pe calea dreptului comun poate fi acceptată numai în cazul în care calea specială oferită este efectivă.
Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţiile Unite a stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun şi că aplicarea unor dispoziţii ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
De asemenea, în motivarea deciziei s-a arătat că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
În ceea ce priveşte existenţa în favoarea reclamantului a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În cauză, prin Sentinţa civilă nr. 8179 din 2 iulie 1997 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti în Dosarul nr. 9928/1997, a fost admisă acţiunea reclamanţilor G.M.G.D. şi S.L.V. Pârâtele Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC F. SA au fost obligate să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. D., sector 3 (fosta str. G.), alcătuit din construcţie: subsol, mezanin, 3 etaje, mansardă şi garaj şi teren în suprafaţă de 1387 mp. Reclamantul G.M.G.D. este moştenitorul defunctei S.L.V., astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor din 3 septembrie 1999 emis de Biroul notarial L., depus în copie la dosarul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.
Existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, neexecutarea acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, principii expuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea din 12 octombrie 2010, pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României.
În ceea ce priveşte titlul pârâtei, apelanta pârâtă a cumpărat apartamentul nr. 6 din imobil prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2567 din 16 ianuarie 1997.
În ceea ce priveşte condiţia anulării prealabile a contractului de vânzare-cumpărare, în cadrul unei acţiuni în revendicare compararea titlurilor părţilor presupune, prin ipoteză, existenţa unor astfel de titluri, astfel încât faptul că actul pârâtului de vânzare-cumpărare nu a fost anulat nu este pertinentă în acest cadru procesual. În cazul în care contractul de vânzare-cumpărare ar fi fost anulat, compararea titlurilor în cadrul acţiunii în revendicare ar fi fost lipsită de obiect.
Acţiunea în revendicare a adevăratului proprietar nu poate fi paralizată decât prin invocarea uzucapiunii (de scurtă durată, între 10 şi 20 de ani), numai buna-credinţă a cumpărătorilor în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu statul nonproprietar, fără condiţia suplimentară a unei posesii utile şi/sau a erorii comune şi invincibile (error communis facit jus), nu are nicio semnificaţie din punctul de vedere al obţinerii proprietăţii asupra bunului vândut.
Instanţa de apel a considerat că, în materie imobiliară, cel care este de bună-credinţă şi tratează cu un nonproprietar nu poate obţine proprietatea bunului decât dacă a exercitat posesia o perioadă lungă de timp, cuprinsă între 10 şi 20 de ani. Teoria proprietarului aparent fondată pe principiul error communis facit jus, fără a adăuga nimic la condiţia de bună-credinţă, în sensul creării imediate a unui drept de proprietate în favoarea terţului cumpărător, duce la încălcarea dispoziţiilor general recunoscute ale Codului civil în materie de uzucapiune.
Constatarea bunei-credinţe nu înseamnă nici negarea titlului reclamantului şi nici confirmarea titlului cumpărătorului faţă de adevăratul proprietar.
Încheierea contractului de vânzare-cumpărare asupra imobilului în litigiu înainte ca dreptul de proprietate al reclamantului asupra acestui bun să facă obiectul unei confirmări în justiţie, nu poate justifica acordarea preferabilităţii respectivului contract în condiţiile în care Statul, care a transmis acest drept de proprietate, nu avea un titlu asupra imobilului, astfel cum s-a arătat mai sus.
Persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună-credinţă nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta responsabilitatea statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri, însă acest argument se referă la raporturile dintre stat şi persoanele care au cumpărat de la stat, şi nu poate fi invocat contra reclamantului, pentru a justifica lipsirea de bunul proprietatea sa, preluat abuziv de stat. Astfel, vânzarea bunului reclamantului, în baza Legii nr. 112/1995, îl împiedică să se bucure de dreptul său de proprietate situaţie care, combinată cu absenţa totală a despăgubirii, l-a făcut să sufere o povară disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În consecinţă, în mod corect prima instanţă a admis acţiunea în revendicare, faţă de necesitatea respectării exigenţelor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce priveşte cererea de evacuare a pârâtei, Curtea a constatat că, prin O.U.G. nr. 8 din 11 martie 2004 privind prelungirea duratei unor contracte de închiriere legiuitorul nu a mai prevăzut o prelungire prin efectul legii pentru contractele de închiriere care au ca obiect imobile care nu se mai află în proprietatea statului, fiind restituite foştilor proprietari. Astfel, după expirarea termenului pentru care a operat prorogarea legală, martie 2004, obligaţia proprietarului de a încheia contractul de închiriere în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 40/1999 a încetat.
În această situaţie, instanţa de apel nu a putut reţine că reclamantului i-ar incumba o obligaţie, în temeiul ordonanţelor menţionate sau a art. 13 din Legea nr. 10/2001, de a încheia un contract de închiriere a imobilului proprietatea sa cu pârâta.
În situaţia din speţă, s-a observat că, deşi imobilul a fost restituit fostului proprietar, este încă în folosinţa pârâtei, astfel încât menţinerea acesteia în apartamentul care a fost restituit în proprietatea reclamantului ar constitui o protecţie disproporţionată a intereselor pârâtei în detrimentul proprietarului. În consecinţă, instanţa a constatat că în mod corect prima instanţă a admis cererea de evacuare a pârâtei din apartamentul în litigiu.
Împotriva menţionatei decizii a formulat şi motivat recurs, în termen legal, apelanta-pârâtă S.A.C. pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestora recurenta arată că prima instanţă nu s-a pronunţat pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, invocată în mod egal de către pârâtă, prin întâmpinare iar, prin pronunţarea direct în faza de apel asupra acestei excepţii, recurenta a fost privată în mod nelegal de o cale de atac pe această apărare de ordine publică.
Instanţa de apel a menţionat că pârâta a fost de bună-credinţă, spre deosebire de prima instanţă care, în mod cu totul nejustificat, a analizat speţa exclusiv din perspectiva relei-credinţe a cumpărătorului. Cu toate acestea, instanţa de apel nu a mers mai departe cu raţionamentul, care ar fi condus la singura soluţie posibilă şi anume, admiterea apelului.
Prezumţia bunei-credinţe nu a fost răsturnată, aşa cum corect considera însăşi instanţa de apel, atât timp cât, promovarea unui litigiu după 6 luni de la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu poate fi un criteriu nici măcar matematic, cu atât mai puţin juridic.
Hotărârea, prin care s-a „recunoscut calitatea de proprietar şi a dispus restituirea bunului”, s-a pronunţat ulterior momentului în care bunul imobil a fost înstrăinat, iar noul proprietar nu a fost parte în acel dosar.
Raţionamentul juridic din fond şi apel, potrivit cu care hotărârea judecătorească pronunţată într-o acţiune în revendicare soluţionată în contradictoriu cu un neproprietar (în speţă Statul Român) poate să prevaleze contractului de vânzare-cumpărare încheiat de chiriaş în temeiul Legii nr. 112/1995, este greşit.
Prin admiterea unui asemenea raţionament s-ar destabiliza întreg circuitul civil, astfel că cumpărătorului unui bun imobil i-ar putea fi opozabilă oricând o hotărâre judecătorească obţinută ulterior dobândirii proprietăţii de către el, într-un litigiu în care acesta nu a fost parte.
Mai arată recurenta că pe verso-ul cererii de cumpărare apar menţiuni de la Oficiul juridic al mandatarului vânzătorului, care a asigurat-o, la acel moment, în mod neechivoc, că poate cumpăra bunul imobil, neexistând nicio menţiune cu privire la vreo cerere de retrocedare formulată în temeiul Legii nr. 112/1995 şi nici vreun litigiu pe rolul instanţelor.
Totodată, nu s-a făcut niciodată dovada trecerii nevalabile a proprietăţii în favoarea Statului, astfel că principiului error communis facit jus îşi găseşte raţiunea în acest litigiu.
Intimatul-reclamant nu a urmat calea administrativă a Legii nr. 10/2001, astfel că, pasivitatea acestuia, în sensul celor de mai sus, coroborată cu formularea unei acţiuni de revendicare direct în instanţa de judecată, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, conduce la ideea că suntem în prezenţa unei eludări evidente a legislaţiei interne incidente, chiar şi a celei europene.
În cauza Pine şi Pincova vs Cehia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, doar în condiţiile în care nu există posibilitatea legală de a primi despăgubiri de la stat, fostul proprietar poate folosi o acţiune în revendicare de drept comun.
O distincţie asemănătoare există în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în mod constant, în cauza Raicu vs România, Curtea constatând de fiecare dată o asemenea încălcare atunci când nu exista acces efectiv la justiţie sau la un recurs efectiv, nicidecum atunci când accesul este reglementat printr-o lege specială, aplicabilă fără vreo discriminare.
Legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, reglementările la art. 6 alin. (2) Legea 213/1998, art. 18 lit. c) şi art. 20 alin. (1), (2) Legea nr. 10/2001, atât în forma veche, dar mai ales astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, găsindu-şi pe deplin aplicarea în această speţă.
Raportat la Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, „în concursul dintre legea specială şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, se aplică Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dacă nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice”. Instanţa de apel a trunchiat acest citat, golind de conţinut decizia în interesul legii.
Mai arată pârâta că, în cauza Maria Atanasiu vs România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului „reaminteşte că, în conformitate cu principiile care se desprind din jurisprudenţa sa, art. 1 din Protocolul 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri şi nu îngrădeşte libertatea statelor de a stabili domeniul şi condiţiile de aplicare a legilor pe care le pot adopta în material de restituire a bunurilor”.
Premisa analizării acestei amintite cauze de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului este aceea a existenţei unor „demersuri efectuate de către reclamante în temeiul Legii nr. 10/2001, rămase fără rezultat, chiar dacă a fost obţinută o hotărâre judecătorească prin care Primăria Municipiului Bucureşti era obligată să soluţioneze notificarea depusă de reclamante”, adică total diferită de speţa dedusă judecaţii, unde nu a fost urmată procedura pe legea specială.
În privinţa capătului de cerere ce vizează evacuarea, instanţa de apel a dat o dezlegare în drept greşită, reţinând, este adevărat pentru cu totul alte considerente decât prima instanţă, că se impune evacuarea pârâtei întrucât „imobilul a fost restituit fostului proprietar” şi că „prevederile O.U.G. nr. 40/1999 au încetat să mai producă efecte”.
Atât timp cât O.U.G. nr. 40/1999, nu numai că nu a fost abrogată, dar a fost chiar modificată în mai multe rânduri, inclusiv la nivelul anului 2009, este evident că prevederile sale îşi găsesc aplicarea, prin raportare la Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată şi reactualizată ulterior.
Cu siguranţă că termenul de 5 ani, prevăzut ca fiind o prelungire legală a contractelor de închiriere, regăsit la art. 1 şi 2 din O.U.G. nr. 40/1999, a expirat în luna aprilie 2004, dar susţinerile sale nu au vizat niciodată acest aspect (ar fi fost ridicol), ci faptul că o lege care nu este abrogată, dimpotrivă, modificată inclusiv la 5 ani după momentul expirării termenului legal din 2004, produce efecte într-un stat de drept.
Prevederile art. 13. alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (care arată în mod neechivoc că O.U.G. nr. 40/1999 este aplicabilă în ce priveşte imobilele restituite prin hotărâre judecătorească sau pe cale administrativă) şi cele ale art. 6 din O.U.G. nr. 40/1999, care prevăd că „proprietarul recunoscut de justiţie va încheia cu persoanele care au cumpărat locuinţa în baza Legii nr. 112/1995 şi care o ocupă efectiv, la cererea acestora, un contract de închiriere” sunt aplicabile în cauză.
Ca o concluzie asupra hotărârii pronunţate în apel, rezultă cu certitudine că această instanţă a considerat hotărârea de fond ca fiind greşită, sub toate aspectele, dar a înţeles să o menţină ca atare, chiar dacă procedural erau întrunite elementele pentru a fi desfiinţată o asemenea hotărâre, ceea ce conduce la ideea că ne aflăm în faţa unei hotărâri date cu „încălcarea sau aplicarea greşită a legii”.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Nu este fondată critica privind încălcarea dreptului la apărare a recurentei de către prima instanţă prin nepronunţarea asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, deoarece, astfel cum chiar recurenta menţionează, această apărare este una de ordine publică.
Conform art. 162 C. proc. civ., excepţiile de procedură de ordine publică pot fi ridicate înaintea instanţei de recurs numai când nu este nevoie de o verificare a împrejurărilor de fapt în afara dosarului. Din interpretarea per a contrario a acestui articol rezultă că excepţia inadmisibilităţii poate fi invocată de orice parte şi în orice fază procesuală, în faţa instanţelor de fond.
Prin urmare, excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare putea fi invocată direct în apel. Astfel fiind, recurenta nu poate invoca împrejurarea că i-a fost afectat dreptul la apărare prin aceea că a fost privată de o cale de atac.
Sub aspectul motivării contradictorii a apelului, constând în aceea că, deşi ar fi reţinut buna-credinţă a chiriaşei cumpărătoare, instanţa a respins apelul, cu toate că trebuia să îl admită, Înalta Curte observă că o astfel de critică nu este fondată.
Aceasta deoarece instanţa de apel nu a făcut o analiză asupra bunei sau relei credinţe a apelantei, în raport de atitudinea subiectivă a acesteia la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare, prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 112/1995, astfel cum a procedat prima instanţă de fond.
Referirile instanţei de apel asupra bunei-credinţe sunt aprecieri teoretice, de ordin general, analizate prin prisma uzucapiunii scurte, precum: „constatarea bunei-credinţe nu înseamnă nici negarea titlului reclamantului şi nici confirmarea titlului cumpărătorului faţă de adevăratul proprietar”.
Buna-credinţă a apelantei-pârâte a fost analizată în raport de aspectele concrete ale speţei, numai în următorul context: „încheierea contractului de vânzare-cumpărare asupra imobilului în litigiu, înainte ca dreptul de proprietate al reclamantului asupra acestui bun să facă obiectul unei confirmări în justiţie, nu poate justifica acordarea preferabilităţii respectivului contract în condiţiile în care Statul, care a transmis acest drept de proprietate, nu avea un titlu asupra imobilului”.
Această motivare nu susţine concluzia recurentei că instanţa de apel a considerat, contrar opiniei primei instanţe de fond, că pârâta a fost de bună-credinţă, ci, dimpotrivă, infirmă o atare concluzie.
Deoarece recurenta readuce în discuţie prezumţia de bună-credinţă pe care o consideră ca funcţionând în favoarea sa, Înalta Curte se vede învestită să se pronunţe asupra existenţei sau inexistenţei bunei-credinţe a recurentei la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Se observă astfel că cererea reclamantului de restituire în natură a imobilului a fost depusă la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 la data de 26 iulie 1996, iar pârâta a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 la data de 16 ianuarie 1997, deci anterior soluţionării cererii de restituire în natură a imobilului în litigiu formulată de fostul proprietar, fiind încălcat astfel art. 9 al Legii nr. 112/1995 care prevedea că „chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a preţului”.
Articolul menţionat stabileşte condiţia ca vânzarea către chiriaşi să se realizeze numai cu privire la apartamentele ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, ceea ce presupune aşteptarea soluţionării cererilor acestora. Or, reclamanta a înţeles să cumpere înainte de a fi soluţionată cererea fostului proprietar de restituire în natură a imobilului, astfel încât nu se poate reţine buna sa credinţă.
Cu toate acestea, titlul recurentei este valabil, câtă vreme acţiunea având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat de acesta în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost respinsă ca prescrisă, în mod irevocabil. Astfel, recurenta beneficiază de un titlu de proprietate valabil, motiv faţă de care Înalta Curte apreciază că acţiunea în revendicare a fost corect soluţionată pe fond.
Nu vor fi primite nici criticile pe care recurenta le-a adus deciziei din apel cu privire la eludarea legislaţiei interne incidente, respectiv a Legii nr. 10/2001, cât şi a celei europene, prin formularea unei acţiuni de drept comun după intrarea în vigoare a acestei legi, cu încălcarea principiului „specialia generalibus derogant”.
Aceasta deoarece în faza procesuală a recursului, din oficiu, instanţa a dispus lămurirea situaţie juridice a despăgubirilor recunoscute reclamantului, ocazie cu care au fost depuse la dosar: dispoziţia nr. 1709/1998 emisă în temeiul Legii nr. 112/1995, devenită irevocabilă, prin care reclamantului i-au fost propuse, pentru apartamentele vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, despăgubiri în cuantum de 229.033.200 ROL, neîncasate, cât şi notificarea nr. 2766 din 13 august 2001 formulată de reclamant pentru apartamentul nr. 6, în temeiul Legii nr. 10/2001, nesoluţionată în prezent.
Înscrisurile administrate au demonstrat că reclamantul a urmat toate procedurile pe care legea internă le-a prevăzut, fără a reuşi să obţină o reparaţie efectivă a prejudiciului produs prin lipsirea de bun, cu atât mai mult cu cât, prin Sentinţa civilă nr. 8179/1997, s-a dispus restituirea în natură a imobilului către reclamant, această hotărâre judecătorească irevocabilă făcând proba unui titlu de proprietate valabil.
Invocarea de către reclamant a titlului de proprietate constând într-o hotărâre judecătorească nu reprezintă o abatere de la principiul relativităţii efectelor hotărârii judecătoreşti, deoarece opunerea unui titlul de proprietate adversarului nu înseamnă că se invocă în realitate caracterul absolut al titlului, ci o prezumţie de proprietate în favoarea celui care deţine titlu, prezumţie născută din existenţa titlului. Cealaltă parte poate răsturna această prezumţie, invocând o prezumţie mai puternică şi contrară.
În acest context, reclamantul a uzat şi de prezenta acţiune în revendicare, care este admisibilă prin prisma dezlegării date prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acţiune în care reclamantul invocă existenţa unui bun în patrimoniul său, în accepţiunea art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În dispozitivul Deciziei nr. 33/2008 se menţionează: concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială, iar în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Deoarece în acţiunea în revendicare ambele părţi deţin titluri de proprietate care fac dovada deţinerii unui bun în patrimoniu, concluzia la care ajung Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie trebuie analizată şi prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, deoarece altfel s-ar ajunge la respingerea de plano a tuturor acţiunilor în revendicare, câtă vreme bunul care face obiectul acestor acţiuni este deţinut de pârât, iar securitatea raporturilor juridice poate fi interpretată în sensul păstrării acestei posesii de către pârât.
O analiză din această perspectivă se impune cu atât mai mult cu cât noţiunea de bun a fost nuanţată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa recentă, în cauza pilot Atanasiu împotriva României, concluziile acestei cauze fiind aplicabile şi în prezenta cauză, deoarece referirile la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în motivarea instanţelor naţionale se raportează la concluziile Curţii cu valoare de principiu. De aceea nu se poate invoca inaplicabilitatea unor astfel de concluzii cu valoare de principiu la o situaţie de fapt care nu este identică cu cea avută în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum susţine recurenta.
În cauza pilot Atanasiu împotriva României, Curtea Europeană a ajuns la concluzia că „existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod expres restituirea bunului” (parag. 140).
În speţa de faţă reclamantul are un bun actual, în accepţiunea menţionată anterior, şi a urmat toate procedurile prevăzute de lege pentru redobândirea în natură a acestui bun, însă, în ciuda acestor demersuri, pe parcursul derulării acestor proceduri, bunul a intrat în patrimoniul altei persoane, fără ca reclamantul să fi obţinut o reparaţie echitabilă şi efectivă.
În cauza Străin contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că “fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivă şi că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în împrejurări excepţionale” (parag. 52).
Faptul că reclamantul a iniţiat şi procedura Legii nr. 10/2001 nu îi dă acestuia posibilitatea de a obţine despăgubiri într-un termen rezonabil, termen care se raportează atât la data iniţierii procedurilor de restituire pentru acest apartament, respectiv anul 1997, cât şi la posibilitatea în viitor de a-şi vedea recuperat bunul, deoarece procedura Legii nr. 247/2005 în temeiul căreia se vor acorda măsuri reparatorii este în prezent suspendată, iar mecanismul prevăzut de această lege s-a dovedit a fi incert.
Pe de altă parte, recurenta îşi va putea valorifica dreptul său de proprietate într-o manieră efectivă, deoarece are posibilitatea dezdăunării pe altă cale decât cea a Legii nr. 247/2005, respectiv pe calea dreptului comun, în cadrul acţiunii în evicţiune, întemeiată pe dispoziţiile art. 1337 C. civ. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut caracterul concret, eficient şi accesibil al acţiunii în garanţei pentru evicţiune, întemeiată pe Codul civil.
Pentru argumentele expuse, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a soluţionat în mod corect capătul de cerere privind revendicarea.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind evacuarea, observă că decizia instanţei de apel este legală, fiind dată cu interpretarea şi aplicarea corespunzătoare a legii pentru următoarele considerente:
Art. 13 alin. (1) şi art. 15 alin. (1) al Legii nr. 10/2001 fac referire la dispoziţiile O.U.G. nr. 40/1999, fără a reglementa o nouă prelungire a contractelor de închiriere, peste termenul de 5 ani prevăzut în O.U.G. 40/1999. Prin O.U.G. nr. 8 din 11 martie 2004, privind prelungirea duratei unor contracte de închiriere, legiuitorul nu a mai dispus o prelungire prin efectul legii a termenului locaţiunii pentru contractele de închiriere având ca obiect imobile care nu se mai află în proprietatea statului, fiind restituite foştilor proprietari. Astfel, după expirarea termenului pentru care a operat prorogarea legală, martie 2004, obligaţia proprietarului de a încheia contractul de închiriere în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 40/1999 a încetat.
De altfel, chiar în ipoteza în care dreptul intern ar fi prevăzut posibilitatea chiriaşilor cumpărători de a continua să locuiască în imobilul restituit în natură fostului proprietar o perioadă mare de timp, prin prelungirea succesivă a contractului de închiriere, judecătorul naţional ar putea dispune evacuarea în temeiul art. 20 din Constituţia României.
Acest text constituţional prevede aplicarea directă a prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, care fac parte din dreptul intern român, în măsura în care se apreciază că are loc o privare de bun a fostului proprietar, ca urmare a prorogării legale a termenului închirierii, ceea ce aduce atingere art. 1 Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care protejează dreptul de proprietate al fostului proprietar.
În cauzele Radovici şi Stănescu contra României, Cleja şi Mihalcea contra României referitoare la aplicarea O.U.G. nr. 40/1999, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că restricţiile suferite de reclamanţi, actualii proprietari ai locuinţelor ocupate de chiriaşi, referitor la folosinţa bunurilor lor imobiliare şi imposibilitatea în care s-au aflat de a obţine plata unei chirii rezonabile, din cauza dispoziţiilor defectuoase şi a lipsurilor relevate în legislaţia locativă, au înlăturat echilibrul just care trebuie să existe între protecţia dreptului individului la respectarea bunurilor sale şi cerinţele interesului general privind asigurarea unor locuinţe sociale.
S-a considerat injust şi exorbitant transferul care se realizează de la stat la actualul proprietar prin O.U.G. nr. 40/1999, în ceea ce priveşte persoana care trebuie să asigure locuinţe pentru categoriile defavorizate de persoane care ocupă spaţiile respective.
Cu alte cuvinte, s-a considerat că nu trebuie să fie stabilită în sarcina actualilor proprietari obligaţia de a pune la dispoziţia chiriaşilor, prin recunoaşterea unor reînnoiri succesive ale contractelor de închiriere, locuinţele câştigate în urma proceselor promovate în legătură cu imobilele preluate abuziv de către stat, această obligaţie trebuind să revină statului.
Pentru aceste argumente, Înalta Curte consideră că nu sunt incidente în cauză motivele de recurs invocate şi, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta S.A.C. împotriva Deciziei nr. 112 A din 07 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 09 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1774/2012. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1787/2012. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
