ICCJ. Decizia nr. 1787/2012. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1787/2012
Dosar nr. 52871/3/2010*
Şedinţa publică din 13 martie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 13 aprilie 2009, pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, reclamanta I.M. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor, solicitând instanţei pronunţarea unei sentinţe prin care să se dispună obligarea pârâtului la restituirea preţului de piaţă al apartamentului nr. 5 situat în Bucureşti, str. C., sector 1 şi la plata cheltuielilor de judecată.
Motivându-şi acţiunea, reclamanta a susţinut, în esenţă, că a cumpărat apartamentul menţionat mai sus în baza Legii nr. 112/1995 şi a fost evinsă de proprietatea asupra acestuia prin Sentinţa civilă nr. 6145 din 17 aprilie 2006, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă. Prin această sentinţă s-a admis acţiunea în revendicare formulată de fostul proprietar şi a fost obligată reclamanta să lase acestuia în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul.
Prin Sentinţa civilă nr. 15344 din 11 decembrie 2009, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 785.013,79 RON, reprezentând diferenţa dintre preţul de piaţă al imobilului şi reactualizarea preţului şi contravaloarea îmbunătăţirilor stabilite în favoarea reclamantei prin Sentinţa civilă nr. 3549 din 14 martie 2008, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti şi suma de 600 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
Prin Decizia civilă nr. 1030 A din 08 octombrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a calificat calea de atac exercitată de pârât ca fiind apel şi nu recurs, cum fusese intitulată de acesta, a admis excepţia necompetenţei materiale a primei instanţe, invocată din oficiu, a anulat sentinţa instanţei de fond, a constatat propria sa competenţă pentru soluţionarea acţiunii în primă instanţă şi a înaintat cauza la registratura generală a Tribunalului Bucureşti în vederea repartizării aleatorii.
În fond, după anulare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 52871/3/2010, iar prin Sentinţa civilă nr. 490 din 09 martie 2011, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, ca neîntemeiată; a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantă; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 785.013,79 RON, reprezentând diferenţa dintre preţul de piaţă, pe de o parte, reactualizarea preţului şi contravaloarea îmbunătăţirilor, pe de altă parte, astfel cum acestea au fost stabilite prin Sentinţa civilă nr. 3549 din 14 martie 2008 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, învestită cu soluţionarea apelului declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, a respins calea de atac, ca nefondată, prin Decizia nr. 676/A din 12 septembrie 2011 pentru motivele ce urmează.
În ceea ce priveşte primul motiv de apel, prin care se reiterează, de către apelantul-pârât Ministerul Finanţelor Publice, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în raportul juridic dedus judecăţii, în considerarea răspunderii pentru evicţiune, Curtea l-a apreciat ca nefondat, întrucât, prin dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001, reluate şi extinse în dispoziţiile Legii nr. 1/2009, se prevede în mod expres că plata sumelor, reprezentând preţul reactualizat, plătit de către chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de către Ministerul Finanţelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, astfel încât legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice rezultă ope legis (în virtutea legii) şi această normă specială derogă de la normele generale ale Codului civil privind efectele nulităţii şi restituirea prestaţiilor de către vânzătorul care se presupune că ar fi încasat preţul.
Curtea a apreciat că prin aceste dispoziţii legale, legiuitorul a înţeles să deroge de la dreptul comun cu privire la răspunderea vânzătorului pentru evicţiune, fiind vorba de instituirea unei răspunderi speciale a apelantului-pârât în acest caz. Că este aşa, a rezultat şi din faptul că, în aceste situaţii particulare în care au fost înstrăinate imobilele în condiţiile Legii nr. 112/1995, cel care a încasat efectiv preţul acestor vânzări nu a fost Primăria Municipiului Bucureşti (în calitate de vânzător), ci Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, el fiind cel care trebuie să răspundă şi în cazul desfiinţării contractelor.
Nefondată a fost considerată şi critica prin care s-a susţinut că instanţa de fond ar fi aplicat greşit dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, în sensul că, obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata preţului de piaţă al imobilului nu putea fi dispusă în lipsa unei hotărâri irevocabile prin care să se fi constatat nulitatea actului de vânzare-cumpărare încheiat de intimata reclamantă în baza Legii nr. 112/1995.
Potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001 proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Curtea a apreciat că textul are în vedere cumpărătorii care au încheiat contractele de vânzare-cumpărare cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995. Pentru a aprecia dacă în cauză au fost sau nu respectate dispoziţiile Legii nr. 112/1995 era necesar ca anterior să se fi purtat un litigiu între părţi cu privire la anularea contractului de vânzare-cumpărare, cu această ocazie urmând a fi stabilite aceste aspecte.
În condiţiile în care, în speţă, intimata-reclamantă a fost evinsă prin admiterea acţiunii în revendicare formulată de foştii proprietari, în urma aprecierii preferabilităţii titlului acestora, Curtea a apreciat că nu poate fi reţinută încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului. Aceasta cu atât mai mult cu cât admiterea acţiunii în revendicare a presupus coexistenţa a două titluri de proprietate, valabil încheiate, instanţa fiind chemată să aprecieze care este mai bine caracterizat.
A aprecia altfel şi a considera că dispoziţiile art. 501 C. proc. civ. se aplică doar în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi desfiinţate expres prin hotărâre judecătorească irevocabilă ar reprezenta atât o discriminare ce s-ar realiza între chiriaşii cumpărători ale căror contracte s-au desfiinţat prin hotărâre judecătorească şi cei care, deşi au încheiat actul cu respectarea Legii nr. 112/1995 şi nu există o hotărâre judecătorească prin care să se fi desfiinţat actul acestora, au pierdut proprietatea imobilului într-o acţiune de revendicare, cât şi o încălcare a interpretării extensive a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Cu privire la obiecţiunile formulate de apelantul-pârât la raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză, pe care apelantul-pârât susţine că le-ar fi invocat în faţa instanţei de fond şi i-ar fi fost respinse, Curtea a reţinut că nu s-au formulat în faţa instanţelor anterioare astfel de obiecţiuni.
Împotriva deciziei a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând, în esenţă, respingerea acţiunii.
În dezvoltarea motivelor de recurs se reiterează excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive faţă de principiul relativităţii efectelor contractelor, cu referire la răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, Primăria municipiului Bucureşti în temeiul art. 1337 C. civ.
O altă critică se referă la greşita aplicare a legii deoarece în cauză nu există o hotărâre definitivă şi irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.
În subsidiar, se arată că raportul de expertiză este lovit de nulitate întrucât nu este însoţit de dovezile de comunicare a părţilor şi că suma stabilită, 785.013,79 RON stabilită de expert este exagerat de mare.
Cererea de recurs a fost iniţial repartizată Secţiei a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, prin încheierea de şedinţă de la 17 ianuarie 2012, a trimis cauza spre competenţă soluţionare Secţiei I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate, la probatoriile administrate şi a temeiurilor de drept incidente în cauză, reţine caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.
Chiar dacă legiuitorul nu a fost deosebit de riguros în folosirea şi definirea exactă a unor termeni juridici, voinţa sa în ceea ce priveşte sfera noţiunii de „desfiinţare” la care se face referire în art. 50 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, poate fi dedusă din interpretarea prevederilor art. 20 alin. (21) al aceleiaşi legi.
Potrivit acestui text legal, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriaşii care au cumpărat cu bună-credinţă imobilele în care locuiau şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, „fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare”, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuinţe din fondurile de locuinţe gestionate de consiliile locale şi/sau de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor.
Deşi textul legal menţionat are ca obiect principal de reglementare dreptul foştilor chiriaşi de a li se asigura cu prioritate o locuinţă de către autorităţile locale şi centrale ale statului, din conţinutul acestui text reiese clar ce anume a înţeles legiuitorul prin „desfiinţarea” contractelor de vânzare-cumpărare, respectiv, atât situaţia în care acestea au fost anulate, dar şi ipoteza în care şi-au pierdut efectul ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare împotriva cumpărătorului.
Art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 1/2009, prevede că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
La art. 50 alin. (21) se prevede că cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru iar alin. (3) al aceluiaşi articol stabileşte calitatea Ministerului Finanţelor Publice de debitor al obligaţiei de restituire, prevăzând că: „Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.
Din examinarea acestor prevederi legale reiese fără dubiu că obligaţia de restituire a preţului, atât a preţului actualizat în situaţia prevăzută de art. 50 alin. (2), cât şi a preţului de piaţă în situaţia prevăzută de art. 50 alin. (21), revine Ministerului Finanţelor Publice.
Nu pot fi primite susţinerile privind incidenţa normelor de drept comun în materie de evicţiune şi calitatea de debitor a vânzătorului din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Conform principiului specialia generalibus derogant, norma specială înlătură de la aplicare norma de drept comun. În materia examinată, Legea nr. 10/2001, lege specială, stabileşte condiţiile de restituire a preţului de piaţă, precum şi calitatea Ministerului Finanţelor Publice de debitor al obligaţiei de restituire, aceste prevederi legale având prioritate de aplicare.
Pentru a se acorda preţul de piaţă al imobilului, în temeiul art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu este necesară îndeplinirea condiţiei ca actul de vânzare-cumpărare să fi fost anulat printr-o hotărâre judecătorească, aşa cum susţine apelantul. Dimpotrivă, atunci când contractul de vânzare-cumpărare s-a anulat, cumpărătorul nu mai poate pretinde restituirea preţului de piaţă, ci doar valoarea preţului plătit, actualizat.
Art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede două condiţii cumulative, care sunt îndeplinite în speţă, şi anume: 1. contractul de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare (or, în speţă, contractul se prezumă a fi încheiat cu respectarea legii, dat fiind situaţia premisă a acţiunii în revendicare prin comparare de titluri - coliziunea a două titluri de proprietate valabile, pentru acelaşi bun) şi 2. contractul de vânzare-cumpărare să fi fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă (condiţie, de asemenea, întrunită în prezentul litigiu, deoarece contractul şi-a încetat efectele ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare formulată de un terţ împotriva cumpărătorului).
Referitor la nulitatea raportului de expertiză analizat în cauză, Înalta Curte reţine că textul art. 208 C. proc. civ., reglementând obligaţia citării părţilor, cuprinde dispoziţii de favoare pentru acestea, astfel încât nerespectarea acestei obligaţii este sancţionată cu nulitatea relativă a raportului de expertiză, care trebuie invocată în condiţiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ.
Aceasta presupune că recurentul avea obligaţia să invoce neregularitatea sesizată până la prima zi de înfăţişare ce a urmat după această neregularitate şi înainte de a pune concluzii în fond.
În caz contrar, nulitatea a fost acoperită faţă de dispoziţiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ.
În speţă, recurentul nu a invocat neregularitatea nici înainte de a se pune concluzii în fond, neinvocând-o nici ca motiv de apel.
Aşadar, critica nu poate fi primită faţă de cele arătate.
O ultimă critică se referă la cuantumul exagerat al preţului de piaţă al imobilului la care a fost obligat recurentul. Asumpţia recurentului nu este însoţită de argumentul de text care să atragă nelegalitatea deciziei date în apel, constituindu-se astfel doar într-un motiv de netemeinicie, ce nu poate fi analizat ca motiv de recurs faţă de dispoziţiile art. 304 alin. (1) C. proc. civ. ce permit casarea sau modificarea unei decizii doar pentru motive de nelegalitate.
Înalta Curte, pentru cele ce preced, va respinge recursul în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 676A din 12 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1775/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1790/2012. Civil → |
|---|
