ICCJ. Decizia nr. 1842/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1842/2012
Dosar nr. 1432/120/2009*
Şedinţa publică din 14 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, reclamantul F.O. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumelor de 150.000 RON despăgubiri materiale şi 200.000 RON daune morale, reprezentând repararea prejudiciilor produse tatălui său F.I., dar şi reclamantului, prin privarea nelegală de libertate a acestuia, în perioada 16 aprilie 1954-4 martie 1955.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că tatăl său a fost arestat la 16 aprilie 1954, în baza mandatului şi trimis în judecată prin rechizitoriul din 9 aprilie 1954, reţinându-i-se în sarcină că a găsit un manifest contrarevoluţionar şi că în loc să-1 predea autorităţilor, l-a păstrat acasă şi l-a citit altor persoane, săvârşind delictul de deţinere şi răspundere de publicaţii interzise, infracţiune prevăzută şi pedepsită de art. 325 lit. c) C. pen.
Prin sentinţa nr. 985 din 21 iunie 1954 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, tatăl său a fost condamnat la 3 (trei) ani închisoare corecţională, iar prin deciziunea din 15 octombrie 1954 a Tribunalului Militar pentru Unităţile M.A.I., s-a admis recursul şi a fost casată sentinţa cu trimiterea cauzei spre rejudecare, iar prin sentinţa nr. 239 din 28 februarie 1954 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, tatăl reclamantului a fost găsit neculpabil şi a fost achitat fiind pus în libertate la 4 martie 1955.
A învederat reclamantul că a fost privat de afecţiunea tatălui său la acea vârstă fragedă, când orice copil are nevoie de părinţi şi că, atât el cât şi mama sa, erau marginalizaţi, supuşi percheziţiilor, izolaţi de comunitate, supuşi unor suferinţe fizice şi psihice de neimaginat, ştirbindu-i-se astfel onorarea, demnitatea şi reputaţia întregii familii.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 504-506 C. proc. pen.
Prin întâmpinare pârâtul a invocat prescripţia dreptului la acţiune, faţă de dispoziţiile art. 506 alin. (2) C. proc. pen., având în vedere că arestarea s-a produs în 1953, liberarea în 1955, iar de la această dată şi până la momentul decesului, în 1994, tatăl reclamantului nu a făcut nici un demers pentru despăgubire, iar până în prezent au trecut 64 ani.
La termenul de judecată din 30 aprilie 2009, reprezentantul Ministerului Public a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului.
Prin încheierea din 7 mai 2009, reţinând că victima a erorilor judiciare poate fî numai persoana condamnată pe nedrept, nu şi copii acestuia sau soţul, astfel cum rezultă din prevederile art. 506 alin. (1) C. proc. pen. şi văzând că prin cererea introductivă reclamantul a solicitat şi repararea prejudiciului personal, pe lângă cel material şi moral încercat de autorul său, decedat la 3 octombrie 1994, constatând că prevederile art. 504-506 C. proc. pen. se referă la două categorii de despăgubiri, respectiv pentru victimele erorilor judiciare, care au caracter strict personal şi nu pot fi transmise pe cale succesorală şi pentru persoanele aflate în întreţinerea persoanei îndreptăţite la plata daunelor, faţă de împrejurarea că termenul de 18 luni prevăzut de art. 506 alin. (2) C. proc. pen., se interpretează coroborat cu dispoziţiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, în sensul că începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune care este marcat de momentul în care reclamantul a lua cunoştinţă despre hotărârea de achitare, aceasta fiind 29 ianuarie 2009, potrivit procesului verbal prin care C.N.S.A.S. i-a predat dosarul privitor la persoana tatălui său, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâtă şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului numai în ce priveşte despăgubirile solicitate în numele autorului său, respingându-se această excepţie în privinţa despăgubirilor ceruta în nume propriu.
Tribunalul Dâmboviţa, prin sentinţa civilă nr. 1269 din 4 iunie 2009 a admis în parte acţiunea, a respins capătul de cerere privitor la acordarea daunelor materiale şi a obligat pârâtul la 5.000 RON, cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că, potrivit celor expuse prin încheierea interlocutorie din 7 mai 2009, reclamantul poate să solicite despăgubirile pentru prejudiciile ce i-au fost cauzate ca urmare a arestării şi trimiterii în mod nelegal în judecată a tatălui său.
S-a avut în vedere că situaţia de fapt este cea descrisă de reclamant prin cererea de chemare în judecată, astfel încât măsura privativă de libertate şi cea a trimiterii a tatălui reclamantului, care în final a fost achitat, potrivit sentinţei penale nr. 239 din 28 februarie 1955 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, au semnificaţia unei erori judiciare în sensul art. 504 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.
În ce priveşte petitul privind acordarea daunelor materiale, restrânse la 100.000 RON la termenul de judecată din 28 mai 2009, acesta a fost respinsă ca nedovedit deoarece înscrisurile menţionate privesc arestarea şi derularea procesului tatălui reclamantului şi nu existenţa şi întinderea prejudiciului material încercat de petiţionar în calitate de membru al familiei, iar reclamantul nu a înţeles să administreze alte probe sub acest aspect.
Relativ la daunele morale, Tribunalul a reţinut că, dată fiind durata arestării autorului reclamantului când petiţionarul avea o vârstă fragedă, acesta din urmă a fost lipsit de afecţiunea şi ocrotirea părintească paternă, fapt de natură să antreneze consecinţe negative în plan afectiv - emoţional şi spiritual, pe care acesta le-a resimţit şi pe care însă nu le-a putut conştientiza în toată amploarea lor decât ca persoană adultă.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantul, Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Dâmboviţa.
Prin decizia nr. 137 din 26 august 2009, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, precum şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Dâmboviţa, a schimbat în tot sentinţa Tribunalului.
În sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, cu consecinţa respingerii acţiunii ca fiind prescrisă şi a respins apelul reclamantului F.O.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 504 alin. (1) şi (3) C. proc. pen., persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-au pronunţat hotărâri definitive de achitare.
Faţă de dispoziţiile art. 506 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora acţiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţei procurorilor, prevăzute în art. 504 din acelaşi cod, s-a reţinut că acţiunea reclamantului este prescrisă, întrucât hotărârea prin care autorul acestuia a fost achitat „de orice penalitate"; pentru delictul de deţinere şi răspândire de publicaţii interzise prevăzut şi pedepsit de art. 325 lit. c) C. proc. pen., respectiv sentinţa nr. 239, s-a pronunţat la data de 28 februarie 1955, fiind pus în libertate în data de 4 martie 1955, conform biletului de liberare din 4 martie 1945, iar prezenta acţiune a fost formulată de reclamant - fiul condamnatului la data de 27 martie 2009.
De la data achitării şi până la data decesului intervenit în anul 1994, tatăl reclamantului nu a întreprins nici un demers în sensul prezentei acţiuni.
Chiar dacă s-ar considera că până la 22 decembrie 1989 tatăl reclamantului s-a aflat în imposibilitate morală de a formula o astfel de acţiune, după această dată s-au creat premisele favorabile formulării acţiunii în despăgubiri, începând să curgă o nouă prescripţie de 18 luni.
În ambele situaţii termenul de prescripţie de 18 luni a fost depăşit, astfel că acţiunea reclamantului este prescrisă.
Întrucât acţiunea reclamantului a fost respinsă pe excepţie, celelalte motive de apel, referitoare la fondul cauzei, nu au mai fost analizate.
Împotriva deciziei Curţii de Apel a declarat recurs reclamantul invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7,8 şi 9 C. proc. civ., susţinând în esenţă că, deşi a efectuat numeroase demersuri la diferite instituţii ale statului pentru a i se comunica hotărârile penale menţionate, reclamantul a obţinut doar copii extras de pe sentinţa şi deciziunea nr. 1793/1954, dar nu şi de pe sentinţa de achitare, de la U.M. Piteşti, împrejurare în care a cerut şi a obţinut de la C.N.S.A.S. toate hotărârile judecătoreşti, la data de 30 ianuarie 2009.
În raport de dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 coroborat cu art. 1886 C. civ., acesta este momentul în care se naşte dreptul la acţiune şi începe să curgă termenul de prescripţie prevăzut de art. 506 C. proc. civ.
S-a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului pârâtei, iar pe fond respingerea contestaţiei.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia civilă nr. 5278 din 15 octombrie 2010 a stabilit că, problema care se pune în soluţionarea recursului este dacă motivele invocate de recurent în sensul că, deşi a întreprins numeroase demersuri, a obţinut hotărârea de achitare de la C.N.S.A.S. abia la 29 ianuarie 2009, pot constitui „cauze temeinic justificate,, în sensul dispoziţiilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958, care impun repunerea în termen, dat fiind şi intenţia manifestată de recurent în sensul formulării unei asemenea cereri.
Faţă de aceste considerente, se impunea ca instanţa de apel să verifice dacă împrejurările expuse de reclamant constituie cauze temeinic justificate, pentru care termenul de prescripţie de 18 luni, prevăzut de art. 506 alin. (2) C. proc. pen. a fost depăşit.
Prin decizia civilă nr. 44 din 22 februarie 2011 Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice prin mandatar D.G.F.P. Dâmboviţa,
Împotriva sentinţei civile nr. 1269 din 4 iunie 2009 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa şi în consecinţă:
A schimbat în tot sus menţionata sentinţă în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâte şi a respins acţiunea formulată de reclamantul F.O., în contradictoriu cu pârâtul Statul român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice, ca fiind prescrisă.
A respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul F.O. împotriva aceleiaşi sentinţe.
În motivarea deciziei s-a reţinut că potrivit art. 506 alin. (2) C. proc. pen., acţiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţei procurorului prev.în art. 504 din acelaşi cod.
În speţă, prin acţiunea de investire a primei instanţe reclamantul a invocat în sprijinul temeiniciei acesteia,sentinţa nr. 239 pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti în Dosarul nr. 2175/1954 la data de 28 februarie 1955 prin care autorul său F.I. a fost achitat de orice penalitate pentru delictul de deţinere şi răspândire de publicaţii interzise prevăzut şi pedepsit de art. 325 lit. c) C. pen. şi a fost pus în libertate la data de 4 martie 1955 conform buletinului de liberare din 4 martie 1955.
Tatăl reclamantului a decedat în anul 1994 3 octombrie.
Instanţa de apel a cărei hotărâre a fost cenzurată prin decizia de casare a reţinut că termenul înscris în dispoziţiile art. 506 alin. (2) C. proc. pen. a fost depăşit şi ca atare acţiunea reclamantului a fost respinsă ca prescrisă.
Prin îndrumările instanţa de control s-a stabilit ca în rejudecare să se verifice elementele repunerii părţii în termenul de prescripţie pentru motive temeinic justificate.
Dispoziţiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958 stabilesc posibilitatea repunerii părţii în termenul de exercitare a acţiunii pentru motive temeinic justificate.
În speţă împrejurarea că reclamantul a obţinut hotărârea de achitare a autorului său la data de 29 ianuarie 2009 şi raportat la această dată se putea considera că acţiunea a fost formulată în termen, nu poate constitui prin ea însăşi o cauză „temeinic justificată"; pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit.
Chiar raportat la data intrării în vigoare a C. proc. pen. modificat - 1 iulie 2003, acesta constituind momentul de la care începere să curgă termenul de prescripţie de 18 luni înscris în art. 506 alin. (2) C. pen., promovarea acţiunii de către reclamant la data de 27 martie 2003 s-a tăcut cu încălcarea normei imperative înscrisă în text.
De altfel, în rejudecare nu s-au administrat alte probe pe linia deciziei de casare pentru a se face dovada existenţei unor eventuale motive temeinice pentru care învestirea instanţei cu soluţionarea cauzei de faţă s-a făcut cu depăşirea termenului prevăzut de lege.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul F.O., invocând în drept disp. art. 304 pct. 1 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat că decizia este nelegală, urmarea greşitei compuneri a instanţei, completul de judecată fiind compus dintr-un magistrat care s-a pronunţat în cauză -art. 24 alin. (1) C. proc. civ.
O altă critică a vizat greşita interpretare şi aplicare a disp. art. 19 din Decretul nr. 167/1958 în raport de data obţinerii hotărârii şi de achitare a autorului său, fiind temeinic justificată cererea de repunere în termen.
A susţinut recurentul că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie al dreptului la acţiune, este data la care a obţinut hotărârea de achitare a autorului său, 29 ianuarie 2009.
Potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 termenul de prescripţie începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune iar dreptul la acţiune se naşte în condiţiile art. 504 - 506 C. proc. civ., de la data comunicării hotărârii de achitare, hotărâre care nu a fost comunicată în mod legal, intrând în posesia acesteia prin comunicarea de către C.N.S.A.S., şi nu de către instanţa de judecată.
Recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Se constată că instanţa de apel, în ambele cicluri procesuale, a soluţionat cauza pe baza excepţiei procesuale a prescripţiei dreptului la acţiune pe care a apreciat-o ca fiind fondată.
Se constată că la judecata apelului după casare cu trimitere spre rejudecare, a participat şi magistratul care a pronunţat decizia desfiinţată prin decizia de casare.
Potrivit art. 24 alin. (1) C. proc. civ., judecătorul care a pronunţat o hotărâre dată într-o pricină nu poate lua parte nici la judecata aceleiaşi pricini în recurs şi nici la rejudecarea după casare. Pentru a deveni incompatibil, judecătorul trebuie să fi pronunţat o hotărâre prin care se dezleagă o problemă litigioasă, de natură să dezînvestească instanţa.
Prin ambele hotărâri pronunţate de către instanţa de apel, litigiul a fost soluţionat în baza aceleiaşi excepţii procesuale, astfel că este nelegală compunerea completului de judecată în al doilea ciclu procesual, prin participarea magistratului care a participat şi la prima judecată.
Constatând această critică ca fondată şi în raport de consecinţa impusă de art. 312 C. proc. civ. rap. la art. 304 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., se apreciază că nu se mai impune analiza celorlalte motive de recurs invocate, acestea urmând a fi avute în vedere la judecata în apel, privind chestiuni de fond în soluţionarea excepţiei procesuale.
Respingerea cererii de abţinere este nelegală şi având în vedere motivul de casare de ordine publică, privind greşita compunere a instanţei, se impune ca în baza disp. art. 312 C. proc. civ., a se admite recursul a se casa decizia şi a se trimite cauza spre rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul F.O. împotriva deciziei nr. 44 din 22 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru minori şi de familie pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi Curte de Apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1838/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1845/2012. Civil → |
|---|
