ICCJ. Decizia nr. 1845/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1845/2012
Dosar nr. 711/91/2011
Şedinţa publică din 14 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 15 februarie 2011, reclamanta D.E.P.A.B.D. Bucureşti a solicitat ca prin hotărâre judecătorească să se dispună restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în Italia a pârâtei C.M. pentru o perioadă de cel mult 3 ani.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că pârâta a fost expulzată din Italia la data de 28 septembrie 2010 în baza Decretului Prefectului Provinciei P., Italia, măsura fiind luată datorită comportamentului de care a dat dovadă pârâta pe perioada şederii în Italia, gradul scăzut de integrare în perimetrul statului italian şi activitatea infracţională pe care aceasta a avut-o în Italia şi prin care a adus atingere ordinii şi siguranţei publice.
În drept reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 5, 38, 39 din Legea nr. 248/2005.
Prin sentinţa civilă nr. 216 din 24 februarie 2011, Tribunalul Vrancea, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de către reclamanta D.E.P.A.B.D. Bucureşti, reţinând următoarele:
Potrivit art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, modificată, se poate dispune restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate cu privire la cetăţeanul român a cărui prezenţă pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfăşoară sau ar urma să o desfăşoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat.
Ulterior datei aderării României la Uniunea Europeană, măsura restrângerii temporare a exercitării dreptului unui cetăţean român la libera circulaţie în statele membre ale Uniunii Europene poate fi dispusă în baza legislaţiei naţionale care o reglementează, dar în concordanţă cu legislaţia comunitară.
Potrivit art. 2 alin. (2) şi (3) din Protocolul nr. 4 la Convenţie, orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa, exercitarea acestor drepturi neputând face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţă publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
De asemenea, cerinţele restrictive în care poate fi dispusă restrângerea dreptului unei persoane la libera circulaţie, consacrat şi de art. 25 Constituţia României, sunt enunţate şi prin dispoziţiile art. 53 din Constituţie.
Potrivit dispoziţiei constituţionale menţionate, exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav"; alin. (1), iar restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică, măsura trebuind să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii alin. (2).
Instanţa retine astfel că măsura de returnare a cetăţeanului român dispusă de autorităţile statului italian nu este suficientă prin ea însăşi pentru ca instanţa română să interzică dreptul de circulaţie al cetăţeanului său pe teritoriul statului din care a fost returnat, necesitatea restrângerii dreptului la libera circulaţie urmând a se aprecia de către instanţa naţională prin raportare la situaţia concretă a cetăţeanului în cauză.
Instanţa a apreciat că împrejurarea că pârâta a fost reţinută pe teritoriul Italiei pentru că lucra ilegal şi pentru că avea interdicţie de a mai intra în Italia, nu poate constitui motivul suficient pentru îngrădirea libertăţii de circulaţie, câtă vreme în cauză nu s-au făcut dovezi în sensul că pârâta, prin conduita sa, constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii care să justifice aplicarea măsurii drastice a limitării exercitării dreptului acestuia la libera circulaţie.
Prin decizia nr. 61A din 6 aprilie 2011, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă împotriva susmenţionatei hotărâri, reţinând următoarele, H.G. nr. 1347/2007 cuprinde planul de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia, ca urmare a situaţiei create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu.
Prin dispoziţiile obiectivului 2 lit. d) - invocat ca temei de drept al acţiunii de faţă, s-a prevăzut înaintarea de către D.E.P.A.B.D. Bucureşti, sau după caz, D.E.P.A.B.D. Bucureşti către instanţe a „dosarului de îndepărtare";, menţionându-se totodată în acest text că demersul trebuie efectuat în directă corelare cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.
Or, potrivit art. 38 lit. b) din lege, se poate limita dreptul la circulaţie persoanei a cărei prezenţă pe teritoriul unui stat prin activitatea pe care o desfăşoară ar aduce atingere gravă intereselor României sau relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat.
În speţă, deşi pârâta a fost expulzată pe motivul că a avut un comportament ce constituie o ameninţare concretă, efectivă şi gravă la adresa demnităţii umane, nu s-a făcut nici o dovadă în acest sens, astfel că nu se poate reţine că comportamentul acestuia constituie o ameninţare pentru ordinea şi siguranţa publică.
În legislaţia primară, art. 18.1 T.C.E. prevede că orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a circula şi de a locui liber pe teritoriul Statelor membre, sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de tratat şi de dispoziţiile luate pentru aplicarea sa.
În legislaţia secundara, Directiva Consiliului nr. 2004/3 8/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004, privind libera circulaţie a cetăţenilor Uniunii Europene şi membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, de modificare a Regulamentului (C.E.E.) nr. 1.612/68 şi de abrogare a directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE şi 93/96/CEE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 30 aprilie 2004, stabileşte prin art. 27, că limitarea dreptului cetăţenilor statelor membre la liberă circulaţie poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică, cu respectarea principiului proporţionalităţii şi să se bazeze exclusiv pe comportamentul personal al individului vizat, cauze de limitate ce nu au fost dovedite în cauză.
Împotriva susmenţionatei hotărâri a declarat recurs reclamanta D.E.P.A.B.D., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care a susţinut că în mod eronat cele două instanţe au respins cererea sa, consecinţă a necorelării măsurii dispuse de statul italian - interdicţia de a intra pe teritoriul Italiei pe o perioadă de cel puţin 5 ani cu obiectivul nr. 2 lit. d) adoptat prin H.G. nr. 1347/2007 ce stabilesc că după primirea dosarului de îndepărtare ";autorităţile judecătoreşti urmează să pronunţe o decizie vizând interzicerea"; deplasării cetăţenilor expulzaţi în Italia pe o perioadă determinată.
Potrivit legislaţiei comunitare în domeniu - art. 6 alin. (1) din Directiva 2004/3 8/CE, art. 27 din aceeaşi directivă, măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranţă publică respectă principiul proportionalitătii şi se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză.
Or, potrivit probaţiunii cauzei, pârâta a fost reţinută (16 septembrie 2010) de autorităţile italiene pentru nerespectarea interdicţiei dispuse anterior (11 iunie 2010) de a intra pe teritoriul statului italian, continuând să desfăşoare activitate ilegală (lucra fără forme legale), fiind din nou expulzată, în baza Decretului Prefectului Provinciei P., pe motiv de şedere ilegală.
În acest context şi în raport de dispoziţiile art. 25 din Constituţia României şi art. 5 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, dar şi în scopul, în acord cu obiectivul nr. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007, de a proba capacitatea statului român de a abroga migraţia ilegală, au solicitat admiterea recursului şi, în urma rejudecării cauzei, admiterea acţiunii deduse judecăţii, cu consecinţa restrângerii exercitării dreptului pârâtei la liberă circulaţie în Italia, pentru o perioadă de cel mult 3 ani.
Recursul nu a fost motivat în drept.
Referitor la calea de atac dedusă judecăţii, ale cărei critici pot fi încadrate, în conformitate cu prevederile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată următoarele:
Deşi, potrivit art. 38 din Legea nr. 248/2005, returnarea cetăţeanului român dintr-un alt stat apare ca fiind o condiţie suficientă pentru restrângerea dreptului la libera circulaţie a respectivului cetăţean, o asemenea interpretare şi aplicare a normei interne ar contraveni Directivei 2004/38/CE, care prevede că o asemenea măsură se poate lua numai pentru motive de ordine publică, de securitate publică sau de sănătate publică art. 27.
Or, în speţă, chiar dacă instanţa nu poate cenzura măsura returnării pârâtei, luată în baza unei decizii a Prefecturii din Provincia P., nu poate nici să restrângă dreptul acesteia la liberă circulaţie pe viitor, câtă vreme reclamantul nu a dovedit prin ce ar ameninţa conduita părţii una dintre valorile mai sus menţionate.
Dobândind statutul de ţară membră a Uniunii Europene, România este obligată să respecte prevederile dreptului comunitar, aplicabil ca ordine juridică integrată în ordinea de drept a statelor membre ale Uniunii Europene.
Dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor lor este reglementat prin Tratatul de instituire a comunităţilor europene, precum şi prin Directiva nr. 2004/38 a Parlamentului European şi a Consiliului.
Din perspectiva art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, alin. (2) din acest articol vizează dreptul oricărei persoane de a părăsi orice ţară, inclusiv pe a sa, acest drept putând cunoaşte anumite limitări în cazurile şi condiţiile prevăzute de parag. 3 şi 4, şi anume limitările să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim, să fie necesare într-o societate democratică, necesitate verificată prin prisma raportului de proportionalitate între scopul urmărit prin aplicarea limitării dreptului şi mijloacele folosite pentrulrealizarea lui.
În plus, pe lângă cerinţa ca măsura dispusă sa aibă o bază legala în dreptul intern, trebuie să se examineze şi calităţile legii în cauză, şi anume să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în privinţa efectelor sale.
Cele două condiţii sunt îndeplinite, legea fiind publicată în M. Of. şi prezentând suficiente garanţii împotriva eventualelor abuzuri ce s-ar putea produce (este prevăzută posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva hotărârii prin care se aplică această măsură şi sunt indicate categoriile de persoane cărora li se aplică măsura respectivă).
Cu toate acestea, nu se respectă criteriul justificării măsurii, raportat la interesul public într-o societate democratică. În speţă, măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie a pârâtei pe o perioadă de cel mult trei ani este disproporţionată faţă de scopul urmărit prin adoptarea ei, cu consecinţa încălcării dispoziţiilor art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţie.
Cum reclamantul nu a făcut dovada că pârâta s-ar afla întruna din acele situaţii ce ar impune restricţionarea dreptului la libera circulaţie în spaţiul Uniunii Europene, se va reţine că instanţele de fond şi apel au făcut o corectă aplicare a principiilor de interpretare stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie,apreciind corect că pârâta nu reprezintă o ameninţare reală şi suficient de gravă la adresa ordinii publice.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecăţii va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.A.I. - D.E.P.A.B.D. împotriva deciziei nr. 61A din 06 aprilie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1842/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1866/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
