ICCJ. Decizia nr. 1866/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1866/2012
Dosar nr. 14100/3/2008
Şedinţa publică din 15 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1071 din 11 septembrie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a luat act de renunţarea la judecată a reclamanţilor D.T.V. şi C.A., în contradictoriu cu pârâţii Primăria Sectorului 1 Bucureşti, T.E., S.F., S.M. şi A.A., a respins, ca tardivă, cererea precizatoare, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active, a respins cererea principală a reclamanţilor, în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, prin primar general, şi Biblioteca Metropolitană Bucureşti, ca fiind introdusă de persoane lipsite de calitate procesuală activă, a disjuns cererea de chemare în garanţie a reclamanţilor şi a dispus judecarea separată a acesteia.
Prin decizia civilă nr. 797/A din 11 decembrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, a admis apelul reclamanţilor, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
S-a reţinut că cererea reclamanţilor de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nu mai poate fi examinată doar din perspectiva Legii nr. 10/2001, ci şi a dispoziţiilor dreptului comun care reglementează condiţiile de validitate a actelor juridice.
Prin sentinţa civilă nr. 581 din 15 aprilie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a admis cererea reclamanţilor, a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 23 februarie 1948.
În privinţa excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, s-a reţinut că pârâta Biblioteca Metropolitană Bucureşti, care recunoaşte că are în patrimoniul său imobilul în litigiu, nu a respectat prevederile art. 12 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 213/1998 pentru a face dovada dreptului său de administrare sau de a indica titularul dreptului de proprietate conform alin. (4) al art. 12 din Legea nr. 213/1998.
În privinţa fondului cauzei, s-a reţinut, în esenţă, că lipseşte caracterul licit al cauzei la data încheierii actului juridic.
Din perspectiva scopului determinant pentru care vânzătorii au înstrăinat imobilul, tribunalul a constatat că, din înscrisurile depuse la dosar, a rezultat faptul că, anterior şi concomitent cu intrarea societăţii D. în stăpânirea de fapt a imobilului, vânzătorul S.I., de profesie avocat, fost senator, a făcut obiectul unor acte de urmărire penală şi de privare de libertate. La data de 02 octombrie 1947, S.I. a fost reţinut la B., fiind predat sub escortă Parchetului Tribunalului Militar Braşov, ulterior Parchetului Tribunalului Braşov. Până la data de 19 noiembrie 1947, cu o scurtă perioadă de întrerupere, în luna octombrie 1947, S.I. a fost privat de libertate, fiind acuzat de deţinerea unor materiale de propagandă subversive, fără ca, din înscrisurile depuse la dosar, să rezulte soluţia dată de organele de urmărire penală sau dacă a fost trimis în judecată pentru comiterea acestei infracţiuni.
Din ansamblul acestor circumstanţe de fapt, Tribunalul a constatat că la momentul la care societatea D. a intrat în stăpânirea de fapt a imobilului, 01 octombrie 1947, vânzătorii nu mai erau în măsură să îşi dea acordul, în mod liber şi neviciat, pentru preluarea imobilului proprietatea lor.
Prin decizia civilă nr. 341 A din 28 martie 2011, Curtea de apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, a respins cererea de aderare la apel a reclamanţilor şi intimaţilor-pârâţi T.E., Primăria Sectorului 1 Bucureşti, S.M., S.F. şi L.A., a admis apelurile pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin primar general, şi Biblioteca Metropolitană Bucureşti, a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a respins acţiunea reclamanţilor.
În privinţa excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, s-a reţinut că, reclamanţii, au înţeles să investească instanţa cu o acţiune în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 23 februarie 1948, întemeiată şi pe dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001, ceea ce nu poate conduce la un fine de neprimire a cererii de chemare în judecată, respectiv la inadmisibilitatea unei astfel de cereri, în caz contrar încălcându-se accesul liber la justiţie de care beneficiază orice cetăţean al României în virtutea Constituţiei şi a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
De altfel, limitele rejudecării au fost stabilite în mod irevocabil prin decizia nr. 797 din 11 decembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti.
În privinţa cererii de aderare la apel formulată de reclamanţi, s-a reţinut că, în cauza de faţă, soluţia pronunţată de către Tribunalul este favorabilă reclamanţilor şi, drept urmare, cererea de aderare la apel formulată nu tinde la schimbarea hotărârii primei instanţe, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 293 alin. (1) C. proc. civ.
În privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale active, s-a constatat că aceasta a fost soluţionată în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 797/A din 11 decembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti.
În privinţa criticii referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive, a considerat-o întemeiată, instanţa de fond pronunţându-se asupra acesteia, nu în mod expres, ci în cadrul argumentării respingerii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.
Calitatea procesuală pasivă presupune identitatea între persoana pârâtului şi cel împotriva căruia se afirmă o pretenţie. Împrejurarea că pârâta Biblioteca Metropolitană are personalitate juridică nu are relevanţă în raport de obiectul acţiunii deduse judecăţii.
Faţă de dispoziţiile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, cu modificările ulterioare, întrucât pârâta Biblioteca Metropolitană este titulara unui drept de administrare, litigiul având ca obiect dreptul de proprietate asupra imobilului, rezultă în mod cert că această parte nu are calitate procesuală pasivă, aspect faţă de care analiza celorlalte critici formulate de această parte apare ca fiind inutilă.
Criticile apelantei-pârâte Municipiul Bucureşti au fost apreciate ca întemeiate pentru următoarele considerente:
Conform dispoziţiilor art. 948 C. civ., condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii ce se obligă, un obiect determinat şi o cauza licită.
Conform probelor administrate în cauză, inclusiv raportul de expertiză grafologică, Curtea a reţinut că, părţile, la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare au avut capacitatea de a contracta, a existat un consimţământ valabil exprimat, iar obiectul vânzării-cumpărării se afla în fiinţă, fiind bine determinat, cauza încheierii contractului, fiind licită, morală, nefăcându-se dovada fraudării legii, preţul fiind, de asemenea, bine determinat şi detaliat în ceea ce priveşte modalitatea efectivă de plată.
Instanţa de fond a reţinut ca fiind cauză de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare lipsa caracterului licit şi moral al cauzei la data încheierii actului juridic, arătându-se că din cauza reţinerii şi privării de libertate a lui S.I., acesta împreună cu soţia sa nu mai erau în măsură să-şi dea acordul în mod liber şi neviciat pentru preluarea imobilului, fiind afectat în acest mod consimţământul vânzătorilor la încheierea actului translativ de proprietate.
În privinţa consimţământului, ca şi cauză de nulitate absolută, s-a reţinut că numai lipsa totală a consimţământului poate conduce la nulitatea absolută a unui act juridic.
În cauza dedusă judecăţii, vânzătorii au semnat actul de vânzare-cumpărare, semnăturile acestora fiind reale şi neprezentând tremurături, fiind realizate cu naturaleţe conform concluziilor raportului de expertiză criminalistică efectuat în cauză.
Un eventual viciu de consimţământ, cum ar fi violenţa, poate conduce la nulitatea relativă a actului şi conform art. 959 C. civ., convenţia nu mai poate fi atacată pentru cauză de violenţă dacă după încetarea acesteia, convenţia s-a aprobat expres sau tacit.
Potrivit art. 966, obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită, nu poate avea nici un efect. Art. 967 dispune: convenţia este valabilă, cu toate că cauza nu este expresă. Cauza este prezumată până la dovada contrarie. Art. 968 prevede: cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice.
Scopul imediat - causa proxima - numit şi scopul obligaţiei este în contractele sinalagmatice, reale, prefigurarea, reprezentarea contraprestaţiei, respectiv a remiterii bunului, în speţă fiind vorba de preţ. Preţul înstrăinării imobilului este serios şi descris în amănunt în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare.
Scopul mediat - causa remota - constă în motivul determinant al încheierii actului juridic civil. În ceea ce priveşte scopul mediat, instanţa de fond a reţinut caracterul ilicit al cauzei, întemeindu-şi constatările exclusiv pe acte şi fapte exterioare actului juridic civil autentic şi fără a face referire la calitatea unuia dintre vânzători, S.I., aceea de avocat şi senator al României, ceea ce presupune o pregătire juridică bine conturată care nu poate conduce la concluzia că acesta, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nu a avut prefigurarea mentală a avantajelor pe care le-ar fi putut obţine prin valorificarea preţului plătit.
În ceea ce priveşte aspectul valorificării preţului primit, Curtea a reţinut, conform cu menţiunile din contractul autentic, pct. 4, se precizează că în ceea ce priveşte garanţia ipotecară constituită prin actul autentificat din 08 noiembrie 1938, în valoare de 4.200.000 RON, vânzătorii sunt răspunzători de această sumă în condiţiile în care preţul total al imobilului, împreună cu mobilierul, a fost de 6.780.000 RON care a fost numărat la data facerii actului.
S-a avut în vedere şi faptul că în actul autentic este menţionată şi prezenţa unui „martor pentru identitate”.
Conform art. 967 C. civ., cauza este prezumată până la dovada contrarie.
Curtea a reţinut că împrejurările avute în vedere de Tribunal şi care privesc eventuale presiuni din partea organelor siguranţei statului şi ale parchetului militar nu pot răsturna prezumţia existenţei cauzei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, nefiind dovedită o legătură de cauzalitate între actele de urmărire penală efectuate asupra lui S.I. şi încheierea respectivului act juridic civil. Împrejurarea că S.I. era văzut ca element ostil regimului conform raportului din 27 noiembrie 1947, precum şi faptul că la data de 02 octombrie 1947 a fost reţinut pentru deţinerea de materiale de propagandă antidemocratice nu pot fi elemente suficient de puternice care să conducă la răsturnarea prezumţiei legale a existenţei cauzei, în raport şi de personalitatea şi pregătirea juridică a vânzătorului S.I.
Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cerere de recurs la data de 29 aprilie 2011, reclamanţii, prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
Prin decizia civilă nr. 797A din 11 decembrie 2007, irevocabilă, Curtea de Apel Bucureşti, a statuat cu puterea lucrului judecat că examinarea cauzelor de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare nu mai poate fi făcută doar din perspectiva Legii nr. 10/2001, ci şi a dispoziţiilor de drept comun care reglementează condiţiile de valabilitate ale actelor juridice, dispoziţie pe care instanţele anterioare nu puteau s-o ignore. Critica a fost susţinută pe temeiul prevederilor art. 315 şi art. 316 C. proc. civ.
În mod greşit instanţa a respins cererea de aderare la apel, sub pretextul încălcării dispoziţiile art. 293 alin. (1) C. proc. civ. Cererea de aderare la apel a fost apreciată ca inadmisibilă, deşi aceasta nu a fost prevăzută în dispozitivul deciziei, pentru ca justiţiabilii să cunoască motivul respingerii cererii. Prin cererea de aderare la apel se tindea la schimbarea primei hotărâri, în sensul admiterii excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă a societăţii contractante, situaţie ce conducea la constatarea nulităţii contractului. Prin constatarea nulităţii acestei condiţii esenţiale de a contracta, verificarea celorlalte condiţii devenea inutilă.
Prin motivare, instanţa sugerează că cererea reclamanţilor era, fie lipsită de interes, fie inadmisibilă, aşadar se raportează la doua excepţii pe care însă nu le-a pus în discuţie şi, astfel, au fost încălcate două principii fundamentale ale dreptului procesual civil, principiul dreptului la apărare şi principiul contradictorialităţii. S-a produs astfel o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii pronunţate, în sensul art. 105 C. proc. civ., dar şi al art. 6 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Societatea cu capital german D. a fost preluată de statul sovietic. Bunurile societăţii au fost predate conform procesului-verbal din 25 mai 1946, Administraţiei Întreprinderilor şi Bunurilor Sovietice de pe lângă Reprezentanţa Comercială a U.R.S.S. din România. Numai fosta societate germană D. era înmatriculată la Camera de Comerţ şi Industrie din Bucureşti, din 25 februarie 1942. Noua societate sovietică D. nu avea o existenţă juridică de sine stătătoare, fiind numai o componentă, fără personalitate juridică, a Administraţiei Întreprinderilor şi Bunurilor Sovietice de pe lângă Reprezentanţa Comercială a U.R.S.S. în România.
Această societate nu a fost înscrisă la registrul comerţului şi nu a desfăşurat vreo activitate în nume propriu, conform adresei Ministerului Industriei. Ministerul Finanţelor nu deţine nici un document care să facă referire la Societatea D., Ministerul Comerţului nu are documente privitoare la aceiaşi societate din anii de referinţă, 1940-1948, iar la Oficiul Registrului Comerţului, în perioada 1931-1948, nu există dosarul societăţii D. Totodată, în evidenţele fiscale, imobilul în litigiu figura proprietatea U.R.S.S, neimpozabil.
În raport de toate aceste considerente, s-a susţinut că instanţa trebuia să admită excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a societăţii D.
Admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Bibliotecii Metropolitane este greşită, aceasta fiind entitatea cu personalitate juridică, deţinătoare a imobilului, contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect, în parte, tocmai imobilul respectiv, în sensul Legii nr. 10/2001, astfel cum irevocabil s-a decis prin decizia nr. 797A/2007 a Curţii de Apel Bucureşti.
Dacă instanţa de apel ar fi constatat lipsa calităţii procesuale pasive a Bibliotecii Metropolitane, celelalte motive de apel deveneau inutil de cercetat.
În mod eronat instanţa de apel a considerat, în pofida tuturor probelor existente la dosarul cauzei, că respectivul contract a fost încheiat cu respectarea condiţiilor de validitate a unui act juridic.
Esenţial în corecta definire a existenţei condiţiilor de valabilitate a contractului este faptul că S.G.I. pierduse dreptul de proprietate al imobilului încă de la 01 octombrie 1947, anterior încheierii contractului, când, sub presiuni psihice şi fizice imense care au culminat cu arestarea sa, a fost obligat să încheie contractul în favoarea Administraţiei Întreprinderilor şi Bunurilor Sovietice, în condiţiile ocupării ţării de către trupele sovietice.
Un asemenea contract nu poate avea o cauză licită. Este sigur că s-a semnat contractul sub spectrul măsurii cercetării, reţinerii şi încarcerării.
Instanţa de fond a reţinut corect că, anterior încheierii actului, cumpărătoarea intrase deja în stăpânirea de fapt a imobilului şi că, din probatoriul administrat, nu a rezultat modul concret şi titlul cu care această societate sovietică a intrat în stăpânirea de fapt a imobilului, mai mult, la stabilirea preţului vânzării, s-a avut în vedere faptul că anterior perfectării contractului societatea D. a făcut o serie de cheltuieli cu renovarea imobilului.
Din coroborarea acestor elemente, rezultă că, pentru cumpărător, scopul mediat al încheierii contractului l-a constituit validarea în plan juridic a unei situaţii juridice deja existente.
În privinţa scopului determinant pentru care vânzătorii au înstrăinat imobilul, Tribunalul a reţinut corect că, din adresa Legiunii de Jandarmi Braşov din data de 11 septembrie 1947, imobilul deţinut de S.I. în localitatea B. a fost percheziţionat în absenţa acestuia, dar în prezenţa soţiei acestuia, S.E., ocazie cu care au fost descoperite materiale de propagandă subversivă, tabloul lui C.Z.C., două vederi din Germania. Potrivit raportului din 15 septembrie 1947 al Legiunii de Jandarmi Braşov, „s-au luat măsuri severe atât ziua cât şi noaptea de urmărire a numitului S.I. când îşi va face apariţia în com. B., unde va fi reţinut sub stare de arest."; Printr-o notă informativă din 16 septembrie 1947, acelaşi organ arată că s-a luat măsura de a urmări prin pândă noaptea casa numitului S.I. pentru a fi prins şi arestat. Faptul că numitul S.I. a fost urmărit şi filat în toată această perioadă rezultă şi din procesul verbal din 01 octombrie 1947. Totodată, conform procesului-verbal încheiat pe 01 octombrie 1947 de către şeful patrulei de la postul jandarmi B., s-a dispus reţinerea d-lui S.I. De altfel, întreaga motivare a instanţei de fond conduce la concluzia caracterului ilicit şi moral al cauzei.
Motivarea instanţei de apel nu poate fi acceptată, întrucât la pct. 4 din contractul de vânzare-cumpărare se arată clar că vânzătorii se obligă să radieze ipoteca în cazul în care aceasta nu a fost radiată, astfel încât toate susţinerile instanţei privitoare la vânzarea imobilului pentru plata ipotecii sunt lipsite de orice suport.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Instanţa de apel nu a nesocotit dispoziţiile art. 315 şi art. 316 C. proc. civ. atunci când a judecat cauza pendinte, întrucât pretenţia reclamanţilor - foarte clar identificată de instanţele fondului, constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 23 februarie 1948 - a fost cercetată după coordonatele stabilite prin decizia civilă nr. 797A din 11 decembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti. Aceasta a statuat cu caracter irevocabil, sub puterea lucrului judecat, că examinarea cauzelor de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare reclamat în justiţie nu poate fi făcută doar din perspectiva Legii nr. 10/2001, ci şi a dispoziţiilor de drept comun care reglementează condiţiile de valabilitate a actelor juridice.
Instanţa de apel a avut în vedere şi imperativul accesului liber la justiţie de care trebuie să beneficiază orice cetăţean al României în virtutea Constituţiei şi a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, atunci când a apreciat în mod explicit că dispoziţiile legii speciale nu pot conduce la un fine de neprimire a cererii de chemare în judecată a reclamanţilor, respectiv la inadmisibilitatea unei astfel de cereri.
Nu poate fi primită nici o critică sub aspectul încălcării dispoziţiilor art. 293 alin. (1) C. proc. civ.
Potrivit dispoziţiilor exprese ale art. 293 alin. (1) C. proc. civ., intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie, care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe.
În cauza pendinte, soluţia pronunţată de către Tribunal este favorabilă reclamanţilor şi, drept urmare, în mod corect s-a apreciat că premisa ce se impunea a fi respectată, cererea de aderare la apel să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe, nu este îndeplinită.
Condiţia de admisibilitate a cererii de aderare la apel s-a raportat în mod corect la soluţia pronunţată de prima instanţă şi nicidecum la consideraţii ce vizează însuşi fondul raportului juridic litigios.
Instanţa nu a sugerat că cererea reclamanţilor ar fi lipsită de interes şi/sau inadmisibilă, ci a analizat cererea de aderare, aşa cum era firesc, în primul rând din perspectiva condiţiilor de admisibilitate prescrise de însăşi norma procedurală invocată de recurenţii-reclamanţi şi, totodată, incidentă cauzei.
Prin urmare, nu s-au încălcat principiile fundamentale ale dreptului procesual civil - principiul dreptului la apărare şi principiul contradictorialităţii - şi nici nu s-a produs vreo vătămare, reclamanţilor, ce n-ar putea fi înlăturată decât prin casarea hotărârii pronunţate, în sensul şi prin aplicarea dispoziţiilor art. 105 C. proc. civ., cu referire la art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Toate consideraţiile recurenţilor-reclamanţi referitoare la statutul juridic al societăţii cumpărătoare a imobilului în litigiu, care se fundamentează în mod explicit pe un alt mod de apreciere a probelor administrate în cauză, conform scopului patrimonial al acestora - desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare şi repunerea părţilor în situaţia anterioară - nu pot constitui obiect de analiză în recurs, întrucât exced dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ. ce reglementează cauza recursului.
Instanţa de apel a soluţionat corect excepţia lipsei calităţii procesuale pasivă în ceea ce o priveşte pe pârâta Biblioteca Metropolitană, prin raportare la dispoziţiilor art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, cu modificările ulterioare, conform cărora în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, titularul dreptului de administrare are obligaţia să arate instanţei cine este titularul dreptului de proprietate, iar alin. (5) al aceluiaşi art. 12 dispune că, în astfel de litigii, statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, iar unităţile administrativ-teritoriale de către Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau de către consiliile locale.
Faţă de aceste dispoziţii legale, în condiţiile în care s-a stabilit că pârâta Biblioteca Metropolitană este doar titulara unui drept de administrare, litigiul având ca obiect dreptul de proprietate asupra imobilului, în mod judicios singura concluzie ce se impunea a fi reţinută era aceea că această parte nu are calitate procesuală pasivă în cauză.
Critica referitoare la faptul că, în mod eronat instanţa de apel a considerat, în pofida tuturor probelor existente la dosarul cauzei, că respectivul contract a fost încheiat cu respectarea condiţiilor de validitate a unui act juridic, este neîntemeiată.
În drept, conform dispoziţiilor art. 948 C. civ., condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii ce se obligă, un obiect determinat şi o cauza licită.
În baza probelor administrate în cauză, inclusiv a raportului de expertiză grafologică, tocmai pentru că a avut atributul aprecierii acestora, Curtea a reţinut în mod corect că, părţile, la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare au avut capacitatea de a contracta, şi-au exprimat un consimţământ valabil cu privire la obiectul vânzării, care se afla în fiinţă - fiind de altfel bine determinat, prin descrierea sa în amănunt, vânzarea purtând şi asupra întregului mobilier - preţul, cauza încheierii contractului, fiind licită, morală, fiind bine determinat şi detaliat în ceea ce priveşte modalitatea efectivă de plată.
Analiza judicioasă a probatoriilor nu a putut identifica aspecte concrete de fraudare a legii la momentul încheierii respectivului act de vânzare-cumpărare.
În privinţa consimţământului, ca şi cauză de nulitate absolută, s-a reţinut corect că numai lipsa totală a consimţământului, cazul erorii - obstacol (error in negotio şi error in corpore) ar fi putut conduce la nulitatea absolută a unui act juridic.
Circumstanţele cauzei pendinte au relevat că vânzătorii au semnat în mod efectiv actul de vânzare-cumpărare, semnăturile acestora fiind reale şi neprezentând tremurături, fiind realizate cu naturaleţe, aspecte constatate de raportul de expertiză criminalistică efectuat în cauză.
În egală măsură au fost avute în vedere dispoziţiile art. 966-968 C. civ., în raport de care s-a analizat atât scopul imediat (causa proxima) - respectiv prefigurarea, reprezentarea contraprestaţiei, în speţă fiind vorba de preţ - preţul înstrăinării imobilului fiind constatat a fi serios şi descris în amănunt în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare, dar şi scopul mediat (causa remota) - motivul determinant al încheierii actului juridic civil - din această perspectivă relevante nefiind actele şi faptele exterioare actului juridic civil autentic, ci calitatea unuia dintre vânzători, S.I., aceea de avocat şi senator al României, aspect care nu poate conduce la concluzia că acesta, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nu a avut prefigurarea mentală a avantajelor pe care le-ar fi putut obţine prin valorificarea preţului plătit.
S-a avut în vedere şi împrejurarea că în cuprinsul actului autentic s-a făcut menţiunea prezenţei şi a unui „martor pentru identitate”.
Conform art. 967 C. civ., cauza este prezumată până la dovada contrarie, prezumţia nefiind răsturnată în cauză.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii D.V.T. şi C.A. împotriva deciziei nr. 341A din 28 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1845/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1870/2012. Civil → |
|---|
