ICCJ. Decizia nr. 1870/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1870/2012
Dosar nr. 4113/115/2009
Şedinţa publică din 15 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la Tribunalul Caraş-Severin la data de 04 decembrie 2009, reclamanţii S.I., D.M. şi P.L., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Caraş-Severin, au solicitat obligarea pârâtului la plata despăgubirilor morale de câte 500.000 euro, fiecare pentru deportarea lor, a părinţilor şi a bunicilor în B.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că prin H.C.M. nr. 200/1951, pentru locuitorii din zona de frontieră cu Iugoslavia s-a hotărât strămutarea în zone din interiorul ţării, calvar care a luat sfârşit în 1956, iar la reîntoarcere au fost trataţi ca nişte paria ai societăţii.
Prin sentinţa civilă nr. 987 din 03 iunie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 4113/115/2009, Tribunalul Caraş-Severin, a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţi şi a obligat pârâtul să plătească fiecărui reclamant câte 50.000 euro, cu titlul de despăgubiri morale în baza Legii nr. 221/2009.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că legitimitatea procesuală a reclamanţilor este dovedită în cauză, faţă de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care dă posibilitatea continuării sau pornirii acţiunii, după moartea persoanei îndreptăţite, de către descendenţii până la gradul al II-lea inclusiv, reclamanţii fiind descendenţi de gradul I.
Familia reclamanţilor, la data de 18 iunie 1951, a fost deportată din localitatea de domiciliu M., jud. Caraş-Severin, în localitatea R.N. în Câmpia B.
Privarea de libertate de mişcare a condus la crearea unui prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecinţele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului. Astfel, au fost afectate totodată acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale - onoare, reputaţie - precum şi cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane - relaţiile cu prietenii, apropiaţii, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.
Împotriva sentinţei civile nr. 987 din 03 iunie 2010 a Tribunalului Caraş-Severin, a declarat apel, pârâtul, arătând că reclamanţii şi familia acestora nu au suferit o condamnare cu caracter politic, ci au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, nefiind prin urmare îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 pentru acordarea despăgubirilor morale. În subsidiar a arătat că s-au acordat despăgubiri într-un cuantum nejustificat în raport cu prejudiciul real suferit, fiind încălcat criteriul echităţii şi principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirile acordate.
La termenul de judecată din 09 martie 2011, din oficiu, în baza art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a pus în discuţie, în raport cu art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, inexistenţa temeiului juridic al acţiunii reclamanţilor, având în vedere faptul că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, efectele juridice ale acestui text legal încetând la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dată de la care decizia devine obligatorie pentru instanţe.
Prin decizia nr. 501 din 9 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, admiţându-se apelul pârâtului, a fost schimbată în parte hotărârea atacată, în sensul că, acţiunea civilă formulată de reclamanţii a fost respinsă în totalitate.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel, a reţinut următoarele:
Reclamanţii S.I., D.M. şi P.L. nu pot beneficia de despăgubiri morale în baza Legii nr. 221/2009, dar nu pentru motivul invocat de pârât, respectiv lipsa unei hotărâri judecătoreşti de condamnare cu caracter politic, întrucât prin puterea legii, măsurile administrative cu caracter politic sunt asimilate condamnărilor cu caracter politic.
Motivul pentru care reclamanta nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii acesteia, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Curtea Constituţională, a reţinut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată şi încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerenţă şi instabilitate legislativă.
Din această cauză s-a ajuns la existenţa unor reglementări paralele şi care au aceeaşi finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituţională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferenţa constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestaţii lunare, până la sfârşitul vieţii, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie şi cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.
În cazul de faţă, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Termenul de 45 de zile a expirat, fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, această decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamanţilor S.I., D.M. şi P.L., şi-a încetat efectele juridice.
Instanţa de apel a reţinut şi faptul că reclamanţii nu aveau, anterior deciziei Curţii Constituţionale, un „bun"; în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
În cazul de faţă, nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocată în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau o ordonanţă.
Pe de altă parte, reclamanţii beneficiază de o indemnizaţie lunară de 923 RON fiecare în baza Decretului-Lege nr. 118/1990.
Faţă de cele reţinute anterior, nu s-au mai analizat criticile cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât şi art. I şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost declarate neconstituţionale prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel au declarat recurs reclamanţii P.L., S.I. şi D.M., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Invocând nerespectarea principiului egalităţii în drepturi şi a normelor legale în materie, faţă de data introducerii acţiunii la 04 decembrie 2009, au susţinut că dispoziţiile Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale nu este aplicabilă în cauză.
A aprecia altfel, ar duce la încălcarea dispoziţiilor art. 6 din Constituţia României şi o astfel de interpretare ar fi în contradicţie cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptat în anul 2000.
Au susţinut că decizia menţionată nu-şi produce efectele în cauză şi din perspectiva respectării principiului neretroactivităţii legii şi a normelor legale în materie.
În sensul aplicării principiului neretroactivităţii a invocat şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a susţinut preeminenţa reglementărilor internaţionale în faţa legislaţiei interne.
Prin noua reglementare s-a arătat că se tinde să se genereze discriminări între persoane nerespectându-se şi art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În final, s-a susţinut că motivul de revizuire prevăzut la pct. 10 din art. 322 C. proc. civ. nu are incidenţă în cauză, întrucât intimatul-pârât nu a invocat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea Constituţională nepronunţând o hotărâre cu privire la această pricină.
Recursul va fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente:
Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se constată că acesta este invocat pur formal, întrucât criticile formulate nu intră sub incidenţa textului.
Se vor analiza însă criticile formulate de reclamant, din perspectiva motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În esenţă, recurenţii reclamanţi critică nelegala respingere a cererii de acordare a daunelor materiale, solicitate în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Problema care se pune însă în discuţie este aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cererea reclamanţilor de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de- a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la Tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesolutionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
În condiţiile în care s-au declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, se constată că acţiunea nu mai are bază juridică pe acest temei de drept, iar examinarea altor critici devine inutilă,
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul va fi respins, în raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii S.I., D.M., P.L. împotriva deciziei nr. 501 din 9 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1866/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1871/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
