ICCJ. Decizia nr. 1871/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1871/2012
Dosar nr. 4754/108/2009
Şedinţa publică din 15 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la 8 septembrie 2009, reclamantul N.P.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti prin D.G.F.P. Arad, solicitând obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciu moral suferit prin condamnarea cu caracter politic a tatălui său N.D., în sumă de 1.500.000 euro şi cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 206 din 25 martie 2010, pronunţată în Dosar nr. 4754/108/2009, Tribunalul Arad, a admis în parte acţiunea civilă exercitată de către reclamantul N.P.M. împotriva pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Arad şi în consecinţă, la obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 60.000 euro şi suma de 1.650 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Arad, a reţinut că tatăl reclamantei N.D. a fost condamnat prin sentinţa nr. 90 din 09 februarie 1950, la şase ani închisoare corecţională şi cinci ani interdicţie corecţională pentru crimă de uneltire contra ordinei sociale, cinci ani închisoare corecţională şi 4.000 RON amendă corecţională pentru deţinere ilegală de armament conform art. 209 pct. 1 C. pen. A executat 6 ani închisoare corecţională între 04 aprilie 1949 - 02 aprilie 1955 când a fost liberat la expirarea pedepsei, iar potrivit sentinţei penale nr. 1252 din 07 august 1970 tatăl reclamantului a fost reabilitat.
Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, iar instanţa a constatat că elementele răspunderii civile delictuale, instituită de dispoziţiile art. 998 şi urm. C. civ., cu referire (orientativ doar în ceea ce priveşte criteriile de acordare) la dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. sunt îndeplinite şi că se impune repararea de către stat, prin Ministerul Finanţelor Publice, a pagubei suferite de către reclamanţi, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acestora în scopul repunerii pe cât posibil în situaţia anterioară a reclamanţilor.
Instanţa a constatat că cererea reclamantului este întemeiată, tocmai având în vedere consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute aşa încât suma de 60.000 euro, constituie o satisfacţie suficientă şi echitabilă având în vedere şi faptul că soţia supravieţuitoare în termenul de prescripţie are posibilitatea să ceară şi ea daune morale, admiţând deci cererea reclamanţilor, în parte şi va obliga , pârâtul la plata acestei sume.
împotriva sentinţei civile nr. 206 din 25 martie 2010, pronunţată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 4754/108/2010, au declarat apel atât reclamantul N.P.M. cât şi pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Arad.
Prin decizia nr. 461A din 3 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, respingându-se apelul declarat de reclamant a fost admis apelul pârâtului, a fost schimbată în tot hotărârea atacată în sensul respingerii acţiunii civilă introdusa de către reclamant.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut incidenţa Deciziilor nr. 1354 şi 1358/2010 ale Curţii Constituţionale pentru următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 Curtea Constituţională, a declarat ca fiind neconstituţională întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecinţă juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluţionării prezentului apel.
Prin decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 aceiaşi Curte Constituţională a declarat ca neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi, corelativ a hotărârilor judecătoreşti, întemeiate pe această dispoziţie legală declarată neconstituţională.
Curtea Constituţională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este neconstituţional deoarece a fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24 /2000, această împrejurare determinând existenţa unor reglementări paralele, cu aceleaşi conţinut şi finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea constituţională.
De asemenea, Curtea Constituţională, a mai reţinut că textul de lege analizat, astfel cum este redactat, este prea vag şi încalcă regulile referitoare la precizia şi claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariţia unor soluţii judiciare total diferite, pronunţate în cauze care au acelaşi temei juridic.
Sunt încălcate astfel regulile privind existenţa unei norme de drept accesibile precise şi previzibile, astfel cum reiese şi din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Aceeaşi Curte Constituţională, a mai reţinut că textul în analiză nu defineşte o reglementare clară şi adecvată sau proporţională care să nu dea naştere la interpretări şi aplicări diferite ale instanţelor de judecată , ceea ce ar putea conduce la constatări şi violări ale drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
S-a reţinut că nu poate subzista nici susţinerea că anterior deciziei Curţii Constituţionale reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun";, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanţă a dat o soluţie de admitere totală sau parţială a acţiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiţiei stabilite de către norma juridică specială, şi, mai ales, izvorul acestui drept este însăşi reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Fiind declarat neconstituţional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate şi în lipsa unei manifestări de voinţă în sensul recunoaşterii acestui bun de către legiuitorul intern, acţiunea reclamantului cât şi soluţia judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituţionale şi juridice.
În speţă nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ. text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acţiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiţie este unul consacrat şi valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.
Decizia Curţii Constituţionale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru instanţe, ipoteză ce are drept consecinţă interpretarea apelului declarat de către pârât, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate şi desigur, al acţiunii introductive.
Cum acest temei juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 , a fost declarat în afara ordini constituţionale acesta nu mai poate produce efecte juridice.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel a declarat recurs, reclamantul N.P.M., în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8, 9, coroborat cu art. 312 alin. (2) C. proc. civ.
În motivarea recursului, recurentul a susţinut că decizia pronunţată de instanţa de apel este total nefondată, neconformă cu realitatea, prezentând reminiscenţe tipic comuniste în adevăratul sens al cuvântului, cu atât mai mult cu cât instanţa s-a transformat într-un real apărător al Ministerului Finanţelor Publice, ignorând surprinzător toate drepturile sale, apărate prin Constituţia României, prin Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului, prin protocoalele adiţionale acesteia.
A invocat încălcarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale oricărui cetăţean român, care are dreptul la un proces echitabil, precum şi interpretarea, aplicarea dispoziţiilor constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor, în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte Tratate la care România şi greşita reţinere a caracterului retroactiv a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
A arătat că de situaţia creată prin apariţia deciziei nr. 1358/2010 nu se face vinovat, iar art. 21 din Constituţia României confirmă fără nici o posibilitate de tăgadă, accesul liber la justiţie. Ori, prin limitarea, mai precis prin golirea de conţinut a acestei legi reparatorii, nu s-a făcut altceva decât i s-a îngrădit accesul liber la justiţie şi implicit la un proces echitabil, existând discriminări clare între cetăţeni.
Ori atât timp cât prin alin. (1) din art. 20 din Constituţia României, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor, vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte, în nici un caz nu se poate accepta ideea potrivit căreia nu mai există nici un temei de drept, iar acţiunea se impune să fie respinsă. O asemenea abordare lezează în mod clar, cert şi fără echivoc drepturile procesuale ale celor care au suferit din punct de vedere politic şi creează convingerea că seria persecuţiilor instituite înainte de anul 1989, se continuă şi în prezent, într-un alt mod, într-o alta manieră, existând o discriminare incredibilă între cetăţeni, în funcţie de momentul în care aceştia au promovat acţiune în temeiul Legii nr. 221/2009.
Recurentul a considerat că, nu au fost respectate nici cerinţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie, art. 14 al Convenţiei, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie şi protocoalele adiţionale, şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Art. 6 al Convenţie Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta materială esenţială a dreptului de acces la un tribunal independent şi imparţial, impune şi respectarea principiului egalităţii pârtilor în procesul civil şi interzice, în principiu, intervenţia legiuitorului, pe parcursul unui litigiu, care ar putea afecta acest principiu.
Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în acord cu principiul egalităţii cetăţenilor în fata legii. Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa, că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi rezonabil.
Or, aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009 nu au fost soluţionate prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit faţă de persoanele care deţin deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în soluţionarea unui proces sau a unei cereri, formulate tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin (1) din Constituţie, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Un alt drept garantat de Convenţie este dreptul la nediscriminare, art. 14 al Convenţiei, care interzice discriminarea în legătura cu drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le reglementează şi impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferenţiate sunt aplicate unor situaţii analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă şi rezonabilă, adică urmăreşte un scop legitim şi respectă un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidenţiat că, pe baza art. 14 din Convenţie, o distincţie este discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă";, adică dacă nu urmăreşte un „scop legitim"; sau nu există un „raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat";.
Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluţionată cererea de către instanţele de judecată, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, durata procesului şi finalizarea acestuia.
Aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale unui proces pendinte şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanşaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile şi previzibile la acea data, poate fi asimilată intervenţiei legislativului în timpul procesului şi ar crea premisele unei discriminări între persoane, care deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcţie de existenţa, deţinerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Pe de altă parte art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează, în esenţă, dreptul de proprietate.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea „bunuri"; priveşte atât „bunurile actuale"; având o valoare patrimonială cât şi, în situaţii precis delimitate, creanţele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptăţit poate avea o „speranţă legitimă"; că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate.
Câtă vreme voinţa Statului Român a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerinţele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul normativ menţionat, în acord cu rezoluţia din 1996 a Adunării parlamentare a Consiliului Europei privind „măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste"; şi Declaraţia asupra principiilor de baza ale justiţiei privind victimele infracţiunilor şi ale abuzului de putere, adoptată de Adunarea generală a O.N.U. prin rezoluţia din 29 noiembrie 1985, se poate aprecia ca acestea aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera în mod legitim la acordarea despăgubirilor. Ori aceste persoane care se încadrează în cerinţele Legii nr. 221/2009 - una dintre ele fiind şi tatăl său —puteau pretinde „o speranţa legitimă"; cu privire la dreptul de a solicita şi de a obţine daune morale.
Ori atât timp cât, în calitate de fiu al tatălui său -descendent gradul I -a promovat o acţiune împotriva Statului Român, anterior intervenirii deciziei Curţii Constituţionale, şi a şi obţinut o sentinţă judecătorească, aprecieză că acţiunii sale îi sunt aplicabile dispoziţiile legale de la momentul investirii instanţei, aceasta decizie a CC. neputând retroactiva, fără a afecta, în principiu, garantarea art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, art. 14 al Convenţiei şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de către instanţa naţională, prima chemată să aplice Convenţia.
Această apreciere este în acord şi cu regulile aplicării legii civile în timp, cu principiul conform căruia, în căile de atac, se analizează legalitatea şi temeinicia unei soluţii, în raport cu legea în vigoare la data pronunţării lor, legea nouă substanţială putându-se aplica litigiilor declanşate anterior doar dacă aceasta conţine dispoziţii mai favorabile decât legea sub imperiul căreia aceste litigii au fost declanşate şi cu efectele deciziilor Curţii Constituţionale.
În acest sens, conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor";. Efectul ex nune al deciziilor Curţii Constituţionale constituie o aplicare a principiului neretroactivităţii, o garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale, de natură a asigura securitatea juridică şi încrederea în sistemul de drept, contribuind, în acest fel, la consolidarea statului de drept.
Astfel efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situaţiile juridice ce se vor naşte după ce dispoziţiile art. 5 alin. (1) a.) din Legea nr. 221/2010 au fost declarate ca neconstituţionale.
Potrivit dispoziţiilor art. 31 din Legea nr. 14/1992, autorităţile legislative ale statului ar fi putut ca într-un interval de la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale să pună de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, ceea ce nu s-a întâmplat.
Aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 în prezentul litigiu, ar fi de natură să ducă la încălcarea pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât România este obligată să dea prioritate reglementărilor internaţionale, respectând dispoziţiile art. 20 din Constituţie.
Cu privire la completarea temeiului de drept, a arătat că instanţa de apel, cu totul nejustificat, le-a ignorat în totalitate atât timp cât nici nu le-a mai menţionat în cuprinsul deciziei sale.
A arătat şi faptul că instanţa de apel nu a mai analizat aspectele cu privire la condamnarea pe care tatăl său a suferit-o şi toate nedreptăţile, chinurile la care a fost suspus, care i-au cauzat prejudicii materiale şi morale, ale căror consecinţe s-au repercutat asupra vieţii şi evoluţiei tatălui său, fiindu-i ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv onoare şi reputaţie.
Dispoziţiile prevăzute de art. 209 C. pen., în temeiul cărora a fost condamnat tatăl său la 6 ani închisoare, se regăsesc în prevederile art. 1 alin. (1), (2) lit. a) şi lit. c) din Legea nr. 221/2009 şi constituite de drept condamnări cu caracter politic.
În ceea ce priveşte analizarea dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., a prevederilor art. 504 C. proc. pen., a considerat că interpretarea acestora este în concordanţă cu practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în speţe similare, în care instanţa supremă a concluzionat că reclamanţii au dreptul la acordarea unor despăgubiri morale, ca efect al anilor de închisoare pe care i-au făcut cu caracter politic.
Cu privire la cheltuielile de judecată a susţinut că instanţa de apel nu a făcut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. şi că atât timp cât nu se poate reţine în sarcina sa nici o culpă cu privire la declararea neconstituţionalităţii art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, care s-a făcut ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, sunt incidente dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., având în vedere culpa Statului Român şi totodată reaua sa credinţă, susţinând prin întâmpinare respingerea acţiunii sale ca neîntemeiată şi nedovedită.
Recursul va fi respins ca nefondat.
Sub un prim aspect, se poate observa că deşi recurenta şi-a întemeiat recursul şi pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu prevederilor textelor menţionate.
Cauza va fi însă analizată prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În esenţă, problema care se pune în discuţie este aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 13 5 8/2010.
Cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstitutionalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
În ceea ce priveşte critica privind, încălcarea pactelor şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, fiind obligată să dea prioritate reglementărilor internaţionale, în respectarea dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, nici aceasta nu poate fi reţinută.
Reglementările internaţionale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deşi parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretenţiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenţiei de către România, în anul 1994.
Pentru recunoaşterea unor asemenea drepturi patrimoniale, este necesar un act de voinţă al autorităţilor române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispoziţiile legale naţionale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prin prisma reglementărilor internaţionale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Mecanismul de aplicare a Convenţiei europene are drept premisă, aşadar, existenţa unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internaţională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietăţii cu dispoziţiile Convenţiei.
Invocarea ca incidente cauzei şi a altor temeiuri de drept, în afară de cele indicate prin cererea de chemare în judecată este inadmisibilă, în raport
12 de dispoziţiile art. 316 C. proc. civ. raportat la 294 C. proc. civ., aşa cum, în mod corect a reţinut instanţa de apel.
Cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, faţă de respingerea în totalitate a acţiunii reclamantului, nu mai subzistă obligaţia pârâtului de plată a cheltuielilor de judecată, aşa încât solicitarea a rămas fără obiect.
În condiţiile în care s-au declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, se constată că acţiunea nu mai are bază juridică pe acest temei de drept, iar examinarea altor critici devine inutilă.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul va fi respins, în raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul N.P.M. împotriva deciziei nr. 461 A/din 3 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1870/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1872/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
