ICCJ. Decizia nr. 1838/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1838/2012
Dosar nr.23190/3/2009
Şedinţa publică din 14 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1149 din 29 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, au fost respinse, ca neîntemeiate, excepţiile lipsei calităţii procesuale active, lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia tardivităţii şi, totodată, a fost admisă excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, respingându-se, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta O.P.M. în contradictoriu cu pârâţii G.E., P.F., P.M., F.M. şi M.B. prin P.G., prin care aceasta a cerut să se constate că imobilul din Bucureşti, şos. Chitilei, teren şi construcţie a fost preluat de stat fără titlu valabil, să se constate că reclamanta a dobândit proprietatea acestui bun, prin moştenire legală şi testamentară şi să fie obligaţi pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie acest bun, cu cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî în acest sens, prima instanţă a reţinut că prin cererea sa de chemare în judecată, reclamanta a solicitat stabilirea pretenţiilor sale în contradictoriu cu pârâţii G.E., A.M. şi M.B., însă la termenul de judecată din 6 martie 2009, în faţa Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti şi-a modificat cererea iniţială, arătând că înţelege să se judece în contradictoriu cu F.M., moştenitoarea pârâtei A.M., în prezent decedată.
De asemenea, la data de 1 septembrie 2009, în faţa Tribunalului Bucureşti, reclamanta şi-a modificat din nou cererea de chemare în judecată sub aspectul cadrului procesual pasiv, arătând că doreşte să se judece în contradictoriu şi cu pârâţii P.F. şi P.M., ambele fiind titulare de rol fiscal pentru imobilul din şos. Chitilei, Bucureşti, sector 1.
În privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, prima instanţă a reţinut, pe baza probelor administrate că aceasta a dovedit că este moştenitoarea fostului proprietar al imobilului din Bucureşti, şos. Chitilei, raionul G.R., bun dobândit în temeiul actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 32717 din 5 noiembrie 1942 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, astfel încât se justifică calitatea sa procesuală activă în cauza de faţă.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâţii G.E. şi M.B., s-a apreciat că aceasta este neîntemeiată.
Aceasta întrucât, pe terenul de la adresa menţionată se aflau 3 corpuri de casă, imobilul în întregul său a fost preluat în temeiul Decretului nr. 224/1951, iar potrivit adresei de la SC R.V. SA, doar parte din imobil a fost înstrăinat către numitele G.E. şi A.M., respectiv apartamentele din corpul A.
Întrucât din cele 3 corpuri de case aflate pe teren au fost înstrăinate doar apartamentele 1 şi 2 din corpul A, iar din totalul suprafeţei de 313,4 m.p. (rezultaţi din acte) s-a înstrăinat doar suprafaţa de 101,72 m.p. (teren sub construcţia corp A), rezultă că M.B. mai deţine în prezent parte din imobil, atât construcţii, cât şi teren, astfel că acesta are calitate procesuală pasivă în cauză.
Excepţia de tardivitate a introducerii acţiunii este neîntemeiată, ea fiind invocată greşit de către pârâta G.E. care a confundat acţiunea în revendicare de drept comun introdusă de reclamantă cu acţiunea în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare întemeiată pe dispoziţiile art. 45/46 din Legea nr. 10/2001.
Cât priveşte excepţia de inadmisibilitate, s-a apreciat că aceasta este întemeiată, întrucât acţiunea în revendicare introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă, atât în ipoteza în care cererea este îndreptată împotriva unităţii deţinătoare, cât şi în ipoteza în care aceasta este îndreptată împotriva terţului subdobânditor. Dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 stabilesc că pentru valorificarea dreptului de proprietate asupra unui imobil preluat de stat fără titlu, singura cale este cea dată de Legea nr. 10/2001, ca lege specială, cale pe care autoarea reclamantei a şi înţeles să o urmeze, formulând o notificare pentru solicitarea restituirii imobilului revendicat în prezenta cauză.
S-a apreciat că foştii proprietari au deschisă acţiunea în revendicare pentru bunurile preluate tară un titlu valabil, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie, fără a distinge dacă bunurile respective au fost înstrăinate sau nu către terţe persoane.
Prima instanţă a mai arătat că persoana îndreptăţită are la îndemână doar procedura administrativă şi în situaţia în care, deşi la dosarul administrativ au fost ataşate toate actele doveditoare, iar unitatea notificată nu a înţeles să răspundă în termenul prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, aceasta are posibilitatea solicitării soluţionării notificării pe fond de către instanţa de judecată, însă tot în cadrul dat de prevederile Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentinţei, în termen legal, a declarat apel reclamanta susţinând că acţiunea în revendicare este admisibilă inclusiv prin raportare la Decizia nr. 33/2008, ale cărei considerente sunt chiar în sprijinul acceptării ca admisibilă a unei astfel de acţiuni care, potrivit îndrumărilor, ar trebui cercetată pe fond.
Apelanta reclamantă a susţinut că deţine un „bun" sub forma unui interes patrimonial, în sensul Convenţiei în condiţiile în care s-a recunoscut de instanţă nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului şi, deci, existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul său.
Consideră că dreptul său cu privire la acest bun i-a fost încălcat prin deţinerea imobilului de către terţi care l-au cumpărat de la un neproprietar, combinată cu neacordarea despăgubirilor reale prevăzute de Legea nr. 10/2001, fiind de notorietate că F.P. nu este funcţional.
Prin Decizia civilă nr. 158/ A din 15 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul, a desfiinţat în parte sentinţa şi a trimis cauza instanţei de fond pentru soluţionarea acţiunii în revendicare.
În considerentele deciziei s-a reţinut că acţiunea în revendicare este inadmisibilă în cazul imobilelor ce intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001.
Totuşi, dacă aceste considerente sunt valabile în privinţa acţiunii în revendicare îndreptată împotriva M.B., nu acelaşi lucru s-ar putea susţine în privinţa pretenţiilor reclamantei îndreptate împotriva terţilor cumpărători de la stat ai părţii din imobilul situat în şos. Chitilei, sector 1, rezolvarea dată de prima instanţă acestora contravenind deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (al cărei conţinut nici măcar nu este amintit în cuprinsul hotărârii apelate) şi, în special, acelor dezlegări ale instanţei supreme, obligatorii pentru toate instanţele în virtutea dispoziţiilor art. 330 alin. (4) C. proc. civ., prin care se arată că acţiuni similare celei de faţă nu numai că nu pot fi excluse de plano, în toate situaţiile, ca urmare a existenţei Legii nr. 10/2001, dar că ele trebuie judecate pe fond, însă nu exclusiv aplicând procedeul comparării titlurilor concurente şi făcând total abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Într-adevăr, existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, o astfel de cale neputând fi promovată atunci când cererea în revendicarea unui bun preluat de stat este îndreptată împotriva uneia din entităţile menţionate de art. 21 alin. (l) şi (2) din Legea nr. 10/2001. Cum între aceste subiecte cărora foştii proprietari li se puteau adresa cu notificare, nu se regăsesc şi cumpărătorii foşti chiriaşi, care au dobândit dreptul de proprietate în temeiul Legii nr. 112/1995, cum este cazul în speţă, ei nefiind implicaţi în procedura Legii nr. 10/2001, înseamnă că reclamanta nu avea deschisă împotriva acestora calea procedurii speciale reglementată de această lege.
Pentru a i se putea cerceta pretenţiile afirmate în concursul cu chiriaşul cumpărător şi pentru a i se cerceta dreptul invocat, reclamantei trebuie să i se asigure accesul la o instanţă, acces care i-a fost îngrădit prin soluţia primei instanţe.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs pârâta F.M., în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că acţiunea în revendicare este inadmisibilă şi faţă de terţii dobânditori. Astfel, prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008, s-a statuat că în concursul dintre legea specială şi cea generală se aplică legea specială, or, în speţă, reclamanta nu a urmat procedura administrativă impusă de Legea nr. 10/2001. De asemenea, instanţa de apel a reţinut greşit că accesul la justiţie al reclamantei a fost îngrădit prin respingerea acţiunii, ca inadmisibilă, şi a interpretat greşit dispoziţiile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008.
La termenul de judecată din data de 14 martie 2012, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra recursului, având a se pronunţa, cu prioritate, asupra excepţiei tardivităţii acestuia, dat fiind faptul că a fost declarat peste termenul legal.
Analizând lucrările dosarului şi ţinând cont şi de susţinerile părţilor, s-a constatat că Decizia atacată a fost comunicată recurentei la data de 14 martie 2011, iar recursul s-a depus la poştă la data de 30 martie 2011. Faţă de aceste date, recursul a fost declarat în termen, iar excepţia tardivităţii se va respinge.
Recursul nu este fondat.
Inadmisibilitatea acţiunii în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii speciale nr. 10/2001 nu poate fi reţinută pentru următoarele considerente.
Legea nr. 10/2001 este o lege specială care reglementează situaţia imobilelor preluate în mod abuziv de statul român în perioada 1945 - 1989, imobilul revendicat de reclamantă încadrându-se în sfera de reglementare a acesteia.
În acest sens legea prevede o anumită procedură pentru a se putea obţine restituirea în natura a imobilelor preluate de stat, din acest punct de vedere legea fiind una specială în raport de dispoziţiile de drept comun.
Aceste argumente ar părea să interzică posibilitatea de a exercita vreo altă cale în scopul dobândirii imobilului, respectiv accesul la mijloacele prevăzute de dreptul comun şi anume, acţiunea în revendicare. Concluzia nu este definitivă, fiind necesar a se face distincţia între deferite categorii de imobile preluate de stat, în funcţie de situaţia juridică a acestora la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Urmând acest demers este de apreciat că doar în ce priveşte imobilele preluate în mod abuziv de stat şi care se mai aflau în posesia acestuia la data intrării în vigoare a legii, procedura prevăzută de aceasta este una obligatorie, cu excluderea altor mijloace prevăzute de dreptul comun. Pentru cealaltă categorie de imobile, respectiv cele care nu se mai aflau în proprietatea statului la data de 14 februarie 2001 este posibilă exercitarea unei acţiuni în revendicare întrucât nu există nici un text de lege care să interzică introducerea unei astfel de acţiuni, de drept comun, împotriva cumpărătorilor după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
De asemenea, nu trebuie neglijate nici aspectele inserate în considerentele deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizie obligatorie pentru instanţe potrivit art. 330 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora Legea specială nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie. În această situaţie este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
În cauză, la soluţionarea fondului, instanţa va stabili care dintre părţile în litigiu se prevalează de un bun actual sau de o speranţă legitimă ţinând seama că C.E.D.O. vizează doar protejarea drepturilor concrete efective.
În raport de aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge excepţia tardivităţii recursului.
Respinge, ca nefundat, recursul declarat de pârâta F.M. împotriva deciziei nr. 158/ A din 15 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Ill-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1862/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1835/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
