ICCJ. Decizia nr. 19/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 19/2012
Dosar nr.5192/63/2010
Şedinţa publică din 9 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 385 din 01 octombrie 2010, Tribunalul Dolj a admis, în parte, acţiunea reclamantului M.G., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a obligat pârâtul la plata sumei de 10.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale.
S-a reţinut că, faţă de dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 221/2009, condamnarea autorului reclamantului reprezintă o condamnare cu caracter politic, astfel încât, în temeiul art. 5 alin. (1) din lege, reclamantul este îndreptăţit să primească o despăgubire pentru acoperirea prejudiciului moral suferit.
Instanţa a apreciat că arestarea autorului reclamantului, M.G., a avut repercusiuni negative asupra vieţii personale a reclamantului, a imaginii acestuia în comunitate şi asupra nivelului de viaţă al acestuia.
În ceea ce priveşte cererea reclamantului privind acordarea despăgubirilor materiale pentru casa şi anexele înscrise în procesul-verbal din 1959, instanţa a constatat că reclamantul nu a făcut dovada bunurilor confiscate de către stat prin hotărârea de condamnare nr. 340/1959.
Sub acest ultim aspect, instanţa a avut în vedere că, pentru a beneficia de despăgubiri materiale în temeiul Legii nr. 221/2009, reclamantul trebuia să facă dovada bunurilor confiscate de la autorul lui şi dovada valorii actuale a acestor bunuri, reclamantul precizând expres în Şedinţa publică din 01 octombrie 2010, că, în afară de actele depuse, nu mai poate produce alte probe.
În ceea ce priveşte procesul-verbal depus la dosar - fila 4, instanţa a apreciat că nu este suficient pentru dovedirea pretenţiilor materiale, întrucât acesta atestă doar „opisarea" bunurilor mobile şi imobile aflate în posesia lui M.G., nefiind susţinut de alte probe.
Prin Decizia civilă nr. 50 din 27 ianuarie 2011, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul pârâtei Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dolj, pentru Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a schimbat sentinţa, în sensul că a respins acţiunea reclamantului.
S-a reţinut că, la data promovării acţiunii de către reclamant erau în vigoare dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, care dădeau posibilitatea persoanelor condamnate politic în regimul comunist sau moştenitorilor acestora să solicite acordarea de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării, acest text constituind temeiul de drept al cererii în justiţie.
Dispoziţii legale sus-arătate au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, Decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituţională îşi încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen, dispoziţiile legale sunt suspendate de drept.
La data soluţionării apelului, termenul de 45 zile prevăzut de textul constituţional, expirase, fără ca Parlamentul să pună de acord norma legală cu dispoziţiile legii fundamentale, astfel că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând în aceste circumstanţe cu inexistenţa normei juridice.
În condiţiile stabilite de art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, Decizia care a declarat neconstituţională o dispoziţie legală este definitivă şi obligatorie, efectele sale răsfrângându-se şi asupra altor cauze. Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti, şi are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că, după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
Potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, instanţa este obligată să aplice dispoziţiile legale în vigoare la data când soluţionează cauza, inclusiv în căile de atac.
Constatând aşadar că la data când soluţionează apelul nu mai sunt în vigoare dispoziţiile legale ce au constituit temeiul juridic al acţiunii, instanţa de apel a apreciat că acţiunea este neîntemeiată.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 09 februarie 2011, reclamantul M.G., prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
S-a susţinut că suma pretinsă este modică, echitabilă, raportată la suferinţele din detenţie ale autorului său şi consecinţele suferite în urma condamnării de către întreaga familie.
Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010 s-a precizat că dreptul la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate s-a născut sub imperiul Legii nr. 221/2009, în vigoare la data de 16 aprilie 2010, când a fost introdusă cererea de chemare în judecată.
De asemenea, prin decizie s-a mai statuat că OUG nr. 62/2010 nu constituie norme procedurale, astfel că legea aflata in vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Condamnarea tatălui reclamantului a avut repercusiuni asupra sa şi a întregii sale familii, prin umilinţa la care au fost supuşi de către comunitate, prin şicanările practicate de către organele locale şi prin lipsa condiţiilor de viaţă.
Curtea de Apel Craiova a dat o interpretare eronată deciziei Curţii Constituţionale, întrucât legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în acest sens fiind şi jurisprudenţa instanţei de contencios european.
În mod eronat s-a considerat că apelul este fondat, întrucât întâmpinarea depusă la data de 05 mai 2010, prin care reprezentantul pârâtului a solicitat respingerea acţiunii, dar şi apelul, sunt ilegale şi inadmisibile.
Ambele lucrări au fost formulate de aceeaşi persoană, director executiv E.C.C., care şi-a arogat dreptul de reprezentant al pârâtului, fără a fi investit cu această calitate prin Legea nr. 221/2009, prin fişa postului şi prin semnătura directorului general al Finanţelor Publice Dolj şi Oficiului Juridic.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Acţiunea dedusă judecăţii de către reclamant a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie1989, sau moştenitorii acestora, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992, aşa cum corect s-a reţinut în etapa procesuală anterioară.
În condiţiile exprese ale art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, în sensul că efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia, şi are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că, după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
Această ultimă calitate a deciziei Curţii Constituţionale de a produce efecte numai pentru viitor îşi găseşte fundamentul în chiar principiul neretroactivităţii legii, conform căruia nu se poate aduce atingere drepturilor definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Pentru o analiză judicioasă asupra acestei chestiuni, date fiind circumstanţele cauzei pendinte şi criticile concrete de nelegalitate, s-a făcut cuvenita distincţie între situaţiile juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă (în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire) şi situaţiile juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Acestei ultime categorii de situaţii juridice nu poate fi asimilată situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, fiind vorba, în fapt, de pretinse drepturi de creanţă, a căror configurare - sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită, respectiv sub aspectul întinderii dreptului, în funcţie criteriile prescrise de lege - se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
La momentul la care instanţa a fost chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Concluzia firească într-o astfel de situaţie este aceea că, declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Soluţia nu este de natură să încalce dreptul la un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul, anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Referitor la noţiunea de „bun", potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie" atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" - Cauza Caracas împotriva României.
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Rezultă că în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul, anterior publicării deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă", fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale - Cauza Atanasiu ş.a. contra României.
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuţie, iar noţiunea de „speranţă legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
S-a avut în vedere şi faptul că, în sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - în contextul unui recurs în interesul legii - publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Împrejurarea că în conţinutul unei alte decizii a Curţii Constituţionale, nr. 1354 din 20 octombrie 2010, au fost reţinute considerente care ar putea susţine temeinicia pretenţiei reclamantului, nu are relevanţă în cauză, faţă de efectele directe şi de necontestat ale deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, respectiv dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
Susţinerea conform căreia întâmpinarea depusă la data de 05 mai 2010, prin care reprezentantul pârâtului a solicitat respingerea acţiunii, respectiv admiterea apelului, ar fi un act de procedură ilegal şi inadmisibil, în raport de faptul că acesta a fost formulat de directorul executiv E.C.C., care doar şi-a arogat dreptul de reprezentant al pârâtului, nu poate fi primită, în condiţiile în care semnătura persoanei în cauză a fost însoţită de ştampila instituţiei publice, dar şi de delegaţia de reprezentare a persoanei desemnate să o reprezinte pe aceasta în judecată.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantului, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.G. împotriva deciziei nr. 50 din 27 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 ianuarie 2012.
← ICCJ. Decizia nr. 192/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 184/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
---|