ICCJ. Decizia nr. 192/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.192/2012
Dosar nr.2267/3/2010
Şedinţa publică din 17 ianuarie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 760 din 10 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 2267/3/2010, a fost admisă în parte acţiunea precizată, fiind obligat pârâtul la plata sumei de 25.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de daune morale.
În motivarea hotărârii de fond, s-a invocat art. 5 din Legea nr. 221/2009 şi s-a constatat că acţiunea este întemeiată, împotriva reclamantului şi a părinţilor săi, fiind luată măsura administrativă cu caracter politic a dislocării din localitatea de domiciliu în localitatea Roşeţii Noi, judeţul Călăraşi.
Cuantumul daunelor morale a fost stabilit prin apreciere, ţinând seama de durata măsurii de dislocare şi de faptul că reclamantul sau părinţii săi nu au încasat despăgubiri în temeiul altor acte normative cu caracter reparatoriu.
Împotriva hotărârii au declarat apel, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reclamantul W.S. precum şi Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Prin Decizia nr. 26/ A din 18 ianuarie 2011, Curtea de Apel de Bucureşti, secţia a IV a civilă, admiţând apelurile formulate de părţi şi de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Dispoziţiile art. 5 alin (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în vigoare la data sesizării instanţei de fond de către reclamant, reglementau dreptul oricărei persoane ce a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, de a solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
După intrarea în vigoare a acestui act normativ, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie publicat în M. Of. al României Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare sunt neconstituţionale.
Curtea a constatat, că textul arătat contravine art. 1 alin. (3) din Constituţie, în sensul că „reglementarea criticată încalcă şi normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată".
Conform art. 147 alin. (1) din Constituţie dat fiind efectul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, dispoziţiile legale declarate neconstituţionale nu mai pot constitui temei pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral invocat de reclamant. Ca atare, s-au admis apelurile, iar hotărârea de fond a fost schimbată, în sensul respingerii acţiunii ca nefondată, apreciind ca fiind inutilă analiza celorlalte critici formulate de fiecare dintre apelanţi.
Împotriva deciziei pronunţate în apel a declarat recurs reclamantul W.S. prin care a solicitat modificarea în tot a deciziei recurate şi menţinerea soluţiei pronunţate de instanţa de fond.
În motivarea recursului, reclamantul, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., a susţinut greşita interpretare a deciziei nr. 1358/2010 din perspectiva Legii nr. 202/2010 care a intrat în vigoare la 25 noiembrie 2010.
A arătat că dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul despăgubirilor morale, au fost puse în concordanţă cu Constituţia, prin dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 202/2010, astfel că, nu se poate reţine faptul că nu există temei legal pentru acordarea despăgubirilor solicitate.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Deşi recurentul invocă în drept motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care reglementează situaţia în care instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, în realitate acest motiv este invocat pur formal, întrucât prin criticile formulate nu se face nici o referire la situaţia prevăzută de text.
Criticile formulate de reclamant intră însă sub incidenţa motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În esenţă, recurentul susţine nelegalitatea hotărârii instanţei de apel, sub aspectul greşitei aplicări a dispoziţiilor Deciziei nr. 1358/2010 (prin care Curtea Constituţională a declarat neconstituţional textul prevăzut de art. 5 alin (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009), din perspectiva art. 13 din Legea nr. 202/2010.
Prin Legea nr. 202 din 25 octombrie 2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, invocată de recurent, dispoziţiile Legii nr. 221/2009 s-au modificat în sensul că, hotărârea pronunţată în cauzele pornite sub imperiul acestei legi este supusă recursului care este de competenţa curţii de apel.
Din coroborarea art. 147 din Constituţia României cu art. 31 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 47/1992 rezultă, pe de o parte, că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, nu doar în cauza în care a fost invocată respectiva excepţie de neconstituţionalitate, iar, pe de altă parte, că acele dispoziţii din legile şi ordonanţele în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Or, în cazul de faţă, nu se poate reţine faptul că prin modificările aduse Legii nr. 221/2009, prin art. 13 din Legea 202/2010 au fost puse de acord prevederile neconstituţionale ale art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispoziţiile constituţionale.
Modificările aduse, prin textul invocat, se referă numai la partea introductivă a primului aliniat al art. 5, în sensul că, în loc de instanţa de judecată s-a menţionat instanţa prevăzută la art. 4 alin. (4). Asupra lit. a), a acestui aliniat, care reprezintă temeiul în drept al prezentului demers, texul nu face vreo referire. Recurentul reclamant invocă de fapt un aspect ce ţine de calificarea căii de atac şi nu de temeiul legal în baza căruia se solicită despăgubirile morale.
Prin urmare, temeiul juridic, în baza căruia a fost pornită cererea reclamantului de chemare în judecată, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a încetat să-şi mai producă efectele, fiind declarat neconstituţional.
În prezent nu există un temei juridic în legea specială, Legea nr. 221/2009, care să fundamenteze admisibilitatea cererilor de chemare în judecată promovate în baza Legii nr. 221/2009, având ca obiect acordarea de despăgubiri morale.
De altfel, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 paragraf 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul va fi respins, în raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., constatându-se legalitatea hotărârii recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul W.S. împotriva deciziei nr. 26/ A din 18 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 194/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 19/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
