ICCJ. Decizia nr. 1908/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1908/2012
Dosar nr.1796/30/2010
Şedinţa publică din 16 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1868 din 12 iulie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş, în dosarul nr. 1796/30/2010, a fost admisă în parte cererea formulată în baza Legii nr. 221/2009 de reclamanţii C.E. şi O.H. împotriva pârâtului S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Timiş.
În consecinţă, instanţa a constatat caracterul politic al deportării în străinătate a autoarei reclamanţilor şi a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 4000 euro cu titlu de despăgubiri morale; a respins în rest acţiunea.
Pentru a dispune astfel, instanţa a constatat că sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 221/2009 şi că se impune repararea prejudiciului cauzat antecesoarei reclamanţilor, C.A., prin deportarea în U.R.S.S. în intervalul 15 ianuarie 1945 – 11 octombrie 1949, însă într-un cuantum rezonabil.
Prin Decizia civilă nr. 517 din 9 martie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Timiş; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins în tot acţiunea reclamanţilor şi a respins apelul declarat de reclamanţi împotriva aceleiaşi hotărâri.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a respins, ca neîntemeiată, excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Timiş în soluţionarea cererii, câtă vreme cererea în despăgubiri are caracter accesoriu în raport cu cea în constatarea caracterului politic al măsurii administrative, iar această constatare este dată în competenţa tribunalului ca primă instanţă de dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009.
În continuare, instanţa a constatat că, deşi antecesoarea reclamanţilor a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internată într-o unitate de muncă forţată din U.R.S.S. cu scopul de a contribui la reconstrucţia Uniunii Sovietice, nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie cumulativă inserată în texul art. 3 alin. (1) raportată la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliţie ori securitate comunistă sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945.
În realitate, măsura deportării şi punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de ocupaţie sovietice, care se aflau pe teritoriul României, ţara noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S. şi aflată sub armistiţiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944 – 6 martie 1945 având atribuţii limitate. Astfel, în intervalul octombrie – noiembrie 1944 şi până în ianuarie – februarie 1945, trupele sovietice de ocupaţie de pe teritoriul României, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste şi aliaţilor săi, au decis deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani valizi de muncă, aflaţi pe teritoriul României (cu excepţia bătrânilor şi a copiilor), pentru a ajuta la reconstrucţia U.R.S.S., cu titlu de despăgubire de război prin prestaţii în muncă.
Cu alte cuvinte, măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani, cetăţeni români a fost luată şi pusă în practică exclusiv de către autorităţile sovietice de ocupaţie şi nu de către fosta miliţie ori securitate (care la acea epocă nici nu fuseseră înfiinţate, pe teritoriul României funcţionând la acea dată Poliţia şi Siguranţa), contribuţia autorităţilor române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localităţile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenţei cetăţenilor la această etnie, domiciliul sau reşedinţa, precum şi vârsta şi sexul acestora. În rest, date fiind şi competenţele limitate ale autorităţilor române aflate sub ocupaţie, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă şi pusă în practică de către autorităţile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.
Armistiţiul semnat cu România la Moscova pe 12 septembrie 1944 stipula în art. 3 că Guvernul şi Înaltul Comandament al României vor asigura Sovieticilor şi altor forţe aliate facilităţi pentru a se mişca liber pe teritoriul României în orice direcţie, fiind oferită unor astfel de mişcări orice asistenţă posibilă cu propriile mijloace de comunicare româneşti şi pe cheltuiala S.R. indiferent că erau pe pământ, apă sau în aer, iar articolul 18 preciza că „O Comisie Aliată de Control va fi stabilită şi va prelua sarcina de punere în practică şi control a prezentelor termene, sub comanda Înaltului Comandament Sovietic.”
În anexa la art. 18, era specificat clar faptul că „G.R. şi toate organele sale vor îndeplini toate instrucţiunile Comisiei Aliate de Control definite” şi că această comisie îşi va avea sediul la Bucureşti.
În consecinţă, a fost lansată somaţia din 6 ianuarie 1945 a forţelor sovietice de ocupaţie, de a mobiliza pe toţi germanii cetăţeni români în vederea deportării în Uniunea Sovietică. Ordinul de deportare sovietic avea în vedere toţi bărbaţii cu vârstele cuprinse între 17 şi 45 de ani şi toate femeile cu vârste între 18 şi 30 de ani, fiind excluse numai femeile gravide, cele cu copii de sub un an şi persoanele inapte de muncă şi a fost pus în executare în ciuda protestelor Regelui Mihai I şi ale G.R., măsura afectând peste 70.000 de cetăţeni români de etnie germană (saşi, şvabi bănăţeni şi şvabi sătmăreni).
Prin urmare, Curtea a constatat că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit şi la situaţiile şi persecuţiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945 ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora întreprinse de autorităţile sovietice de ocupaţie, cu concursul limitat al autorităţilor administrative române, fiind indiferent că etnicilor germani deportaţi în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-Lege nr. 118/1990-republicat.
În această privinţă, aşa cum se poate observa chiar din titlul Decretului-Lege nr. 118/1990 republicat, voinţa legiuitorului român a fost clar şi neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce nu a fost reluat de către legiuitor şi în textul Legii nr. 221/2009.
Instanţa a reţinut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi, respectiv Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat ca nefiind constituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 şi, respectiv dispoziţiile art. I pct. 1 şi art. II din OUG nr. 62/2010, dispoziţii legale ce se constituiau în temeiuri pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoane condamnate politic sau care au făcut obiect al unor măsuri administrative cu caracter politic şi, respectiv, pentru succesorii acestora.
Cum nici Parlamentul şi nici Guvernul nu au pus prevederile neconstituţionale mai sus-arătate de acord cu dispoziţiile Constituţiei în termen de 45 de zile de la data publicării dispoziţiilor menţionate (M. Of. nr. 761/15.11.2010), aceste prevederi şi-au încetat în mod obligatoriu efectele juridice, conform art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 republicată şi art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie.
Această încetare s-a produs, este adevărat, ulterior sesizării instanţei şi pronunţării unei hotărâri, însă înainte de stingerea definitivă a raporturilor juridice dintre stat, cel care a acordat prin Legea nr. 221/2009 beneficiul reparării prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri şi destinatarul acestui beneficiu.
Pe de altă parte, constatarea neconstituţionalităţii sus-menţionatelor norme are efect de la data adoptării legii (şi, respectiv, a ordonanţei) şi, după cum s-a arătat, nici Parlamentul şi nici Guvernul nu au adoptat vreun act normativ în concordanţă cu Constituţia în cuprinsul căruia să se prevadă care este efectul constatării neconstituţionalităţii acestor norme asupra raporturilor juridice deja legate între părţi.
În consecinţă, aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale la litigiul de faţă este în concordanţă cu dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie, potrivit cu care legea dispune numai pentru viitor.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii C.E. şi O.H. criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanţii au arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a dat eficienţă deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, întrucât această decizie nu poate fi aplicată retroactiv, în sensul că dispoziţiile sale nu sunt incidente cauzelor aflate deja pe rol la data pronunţării acestei decizii, ci doar acţiunilor introduse după pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale.
De asemenea, la data formulării cererii de chemare în judecată, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, lege pe deplin constituţională la acel moment, s-a născut în favoarea reclamanţilor un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri în temeiul art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, legea aflată în vigoare la data formulării cererii fiind legea care trebuie să fie aplicată pe tot parcursul procesului. De altfel, în sensul aplicării principiului neretroactivităţii legii este şi jurisprudenţa C.E.D.O.
A considera că Decizia Curţii Constituţionale este aplicabilă şi cauzelor introduse anterior pronunţării sale, ar însemna crearea unor situaţii diferite pentru persoanele care sunt îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnările politice, in funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă sau irevocabila, deşi persoanele respective au depus cereri întemeiate pe dispoziţiile aceleiaşi legi, dispoziţii perfect valabile la data introducerii acestor cereri. S-ar încălca, astfel, principiul consacrat de art. 11 din C.E.D.O.
Pe de altă parte, în cauză, la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, reclamanţii aveau o speranţă legitimă şi un bun în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 din C.E.D.O., recunoscut prin hotărârea primei instanţe prin care li s-a acordat reclamanţilor despăgubiri pentru prejudiciul suferit de deportarea autoarei lor.
Recurenţii au dezvoltat şi susţineri referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil, din perspectiva jurisprudenţei C.E.D.O.
Totodată, s-au formulat critici relative la greşita interpretare a Legii nr. 221/2009, în ceea ce priveşte aprecierea instanţei de apel în sensul că nu se pot acorda despăgubiri pentru măsura deportării defunctei mame a reclamanţilor în U.R.S.S., având în vedere că nu a fost dată de fosta miliţie ori securitate în timpul regimului comunist din România.
În conţinutul măsurii administrative abuzive, legiuitorul a inclus şi deportarea în străinătate, după 23 august 1944, deportare dispusă din motive politice, conform art. 3 lit. d) din OUG nr. 214/1999, situaţie care se referă la persoanele care au făcut obiectul ordinului de deportare emis de organele fostei U.R.S.S., dar pus în aplicare cu concursul autorităţilor naţionale.
Deportarea etnicilor germani şi maghiari pe teritoriul fostei U.R.S.S., lansată de forţele de ocupaţie sovietice după 06 ianuarie 1945, în baza Ordinului nr. 761/1944 de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de muncă, bărbaţi între 17-45 ani şi femei între 18-30 ani, reprezintă o măsură administrativă abuzivă, recunoscută de legiuitor prin reglementarea cuprinsă la art. 1 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 118/1990.
Chiar dacă măsura abuzivă a deportării a fost luată anterior datei de 06 martie 1945, data prevăzută în cuprinsul legii, la acel moment Rusia fiind aliata României împotriva Germaniei, S.R. nu poate fi exonerat de răspundere pentru încălcarea obligaţiilor faţă de cetăţenii săi, obligaţii colaterale unor drepturi cetăţeneşti elementare, respectiv dreptul la viaţă, integritate corporala şi siguranţă personală, mai ales dat fiind faptul că acţiunile efective de deportare au fost săvârşite cu concursul autorităţilor române.
Caracterul abuziv al măsurii luate împotriva defunctei mame, nu numai că a continuat după 6 martie 1945, dar chiar din momentul luării acestei măsuri, S.R. a fost complice şi a acceptat ca cetăţenii săi să fie deportaţi de un alt stat aliat pe teritoriul acestuia, fără a întreprinde nicio măsură de împiedicare a acestei deportări.
Culpa S.R. rezultă şi din împrejurarea că în cauză nu s-a depus de către pârât nicio dovadă că, după 6 martie 1945, S.R. ar fi depus diligenţe pentru recuperarea cetăţenilor săi ori pentru încetarea măsurilor abuzive luate împotriva acestora de către fosta U.R.S.S.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Motivele de recurs referitoare la neîncadrarea măsurii deportării în U.R.S.S. a autorului reclamanţilor în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009 se impun a fi analizate cu prioritate faţă de cele vizând aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, deoarece numai în ipoteza în care această măsură s-ar încadra în ipotezele prevăzute de Legea nr. 221/2009 şi ar atrage, deci, incidenţa actului normativ în discuţie, s-ar putea pune problema în ce măsură subzistă sau nu temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale pretinse de reclamanţi.
Instanţa de apel a constatat, în mod corect, că măsura deportării în U.R.S.S. a autorului reclamanţilor, în perioada ianuarie 1945 - octombrie 1949, nu se încadrează în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009, criticile în acest sens fiind neîntemeiate.
Astfel, Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau faţă de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Perioada de referinţă la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945 - 2 decembrie 1989, iar măsura deportării în U.R.S.S. a fost luată faţă de tatăl reclamantei anterior perioadei expres prevăzute de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiţia perioadei la care face trimitere actul normativ arătat.
Art. 4 alin. (2), text de lege a cărui incidenţă se dezbate în cauză şi care vizează posibilitatea constatării caracterului politic în cazul altor măsuri administrative decât cele enumerate în art. 3, face trimitere la dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.
Or, acest text de lege se referă fără echivoc la condamnări pronunţate, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi, cum dispoziţia se aplică şi în ipoteza măsurilor administrative al căror caracter politic urmează a fi constatat de către instanţă, este fără dubiu că o astfel de măsură trebuia dispusă în perioada de referinţă a legii.
Relevanţa acestui moment nu este întâmplătoare, ci îşi găseşte explicaţia în legătura acestei cerinţe a legii, cea a momentului la care a fost luată măsura, şi care trebuie să se plaseze anterior datei de 6 martie 1945, cu celelalte condiţii ce trebuie îndeplinite pentru a se considera că măsura administrativă are caracter politic în sensul actului normativ în discuţie.
Astfel, pentru măsura administrativă respectivă trebuie să fie răspunzător un organ al autorităţii de stat cu putere de decizie în luarea şi aplicarea acestei măsuri, dintre autorităţile statale româneşti, pentru a se putea obţine o reparaţie acordată de S.R., în condiţiile Legii nr. 221/2009, iar nu să fie dispusă de organele puterii altor state, cum este cazul în speţă.
În cazul deportării etnicilor germani, această măsură a fost instituită prin dispoziţia guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forţată etnicii germani deportaţi.
Astfel, Ordinul sovietic nr. 1761/1944, de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de muncă, precum şi somaţia lansată la 6 ianuarie 1945, de a mobiliza pe toţi germanii cetăţeni români în vedere deportării au aparţinut forţelor sovietice de ocupaţie, iar nu S.R., care, prin organismele sale de la acea dată, şi în baza Convenţiei de Armistiţiu semnată de România, la 12 septembrie 1944, cu Puterile Aliate, a avut un rol impus, conform clauzelor Convenţiei, şi limitat la identificarea etnicilor germani, fără puterea de a cenzura măsura dispusă de Uniunea Sovietică.
Pe de altă parte, faptul că durata deportării s-a suprapus în parte şi cu perioada de referinţă a Legii nr. 221/2009, prelungindu-se, în cazul autorului reclamanţilor, până în octombrie 1949, nu are relevanţă în aplicarea acestei legi, deoarece, după intrarea părţii pe teritoriul sovietic şi până la părăsirea acestuia, numai organismele competente sovietice puteau dispune cu privire la încetarea măsurii, potrivit principiului suveranităţii de stat, în niciun caz autorităţile române.
Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în această ţară, a unei părţi din populaţia civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbaţi de 17-45 ani şi femei de 18-30 de ani) şi a caracterizat toate ţările aliate cu Germania, în perioada celui de-al doilea război mondial.
Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecinţa unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009 cu referire la unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 din OUG nr. 214/1999, ci a avut la bază criterii de apartenenţă etnică.
Autorul reclamanţilor a fost deportat pentru simplul fapt al etniei lui germane, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, astfel cum impun dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, cu referire la art. 2 din OUG nr. 214/1999.
Potrivit art. 1 alin. (3) [(la care face trimitere art. 4 alin. (2) din aceeaşi lege)], „Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare”.
Aceasta înseamnă că, pentru a fi considerată măsură administrativă cu caracter politic, aceasta trebuia să fi fost dispusă împotriva unei persoane care, prin activitatea desfăşurată, să fi urmărit unul dintre scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, ceea ce nu este cazul în speţă.
Conform art. 2 alin. (1) din ordonanţa amintită, „(1) Constituie infracţiuni săvârşite din motive politice infracţiunile care au avut drept scop:
a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalităţii, terorii comuniste, precum şi abuzului de putere din partea celor care au deţinut puterea politică;
b) susţinerea sau aplicarea principiilor democraţiei şi a pluralismului politic;
c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii faţă de aceasta;
c^1) acţiunea de împotrivire cu arma şi răsturnare prin forţă a regimului comunist;
d) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale;
e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenenţă sau opinie politică, de avere ori de origine socială”.
Situaţia autorului reclamanţilor nu se încadrează în niciunul dintre cazurile enunţate mai sus, acesta fiind deportat în fosta U.R.S.S. exclusiv pe criteriul apartenenţei la etnia germană, iar nu determinat de săvârşirea vreunei fapte, de către acesta, prin care să se fi opus regimului politic trecut.
În concluzie, urmează a se reţine că instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor legale susmenţionate, constatând că măsura deportării luată faţă de autorul reclamanţilor se încadrează în domeniul de reglementate a Legii nr. 221/2009 şi că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la despăgubiri în temeiul acestui act normativ.
Criticile referitoare la efectele Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, în speţa, de faţă şi la cuantumul despăgubirilor, fiind subsecvente reţinerii incidenţei în cauză a Legii nr. 221/2009, nu se mai impun a fi analizate, în condiţiile în care s-a stabilit că situaţia dedusă judecăţii nu se încadrează în domeniul de reglementare al Legii nr. 221/2009.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat şi îl va respinge, ca atare, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii C.E. şi O.H. împotriva deciziei nr. 517 din 09 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1943/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1906/2012. Civil → |
|---|
