ICCJ. Decizia nr. 1943/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1943/2012
Dosar nr.29222/3/2009
Şedinţa publică din 19 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 562 din 27 aprilie 2010, a disjuns capătul de cerere privind contravaloarea îmbunătăţirilor şi a acordat termen pentru soluţionarea acesteia, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a respins capătul de cerere privind restituirea preţului de piaţă al imobilului privind pe reclamanţii P.C. şi P.S., în contradictoriu cu pârâtul M.F.P., ca fiind formulat de persoane fără calitate procesuală.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Potrivit art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 acei proprietari ale căror contracte de vânzare cumpărare, deşi desfiinţate, au fost încheiate cu respectarea prevederilor acestui din urmă act normativ.
În speţă, tribunalul a constatat că, aşa cum rezultă cu putere de lucru judecat din considerentele deciziei civile nr. 73/ R din 06 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a, definitivă şi irevocabilă, contractul de vânzare cumpărare nr. 2728 din 13 ianuarie 1999 a fost încheiat cu nerespectarea prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 şi ale art. I pct. 3 alin. (6) din HG nr. 11/1997, vânzarea făcându-se cu fraudarea legii.
Faţă de aceste împrejurări, tribunalul a apreciat că reclamanţii au încheiat contractul de vânzare cumpărare nr. 2728 din 13 ianuarie 1999 cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi deci nu se încadrează în ipoteza dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001. În consecinţă, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi a respins capătul de cerere privind restituirea preţului de piaţă al imobilului ca fiind formulat de persoane fără calitate procesuală.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 241 din 04 martie 2011, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii-reclamanţi P.C. şi P.S., împotriva sentinţei civile nr. 562 din 27 aprilie2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în contradictoriu cu intimatul-pârât M.F.P.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
În fapt: Situaţia de fapt a fost corect stabilită de prima instanţă de fond, nefiind formulate critici sub acest aspect, în sensul că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2728 din 13 ianuarie 1999, P.M.B., prin mandatar SC A. SA, în calitate de vânzătoare a înstrăinat reclamanţilor, în calitate de cumpărători, imobilul situat în Bucureşti, str. Remus, compus din apartament şi terenul aferent.
Prin Decizia civilă nr. 161 din 06 februarie 2004 a Curţii de apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 73/ R din 06 februarie 2007 a Curţii de apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, instanţele au admis în parte acţiunea principală formulată de reclamanţii P.N.C. şi P.A., în contradictoriu cu reclamanţii din cauza de faţă, au constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2728 din 13 ianuarie 1999 şi au obligat reclamanţii din cauza de faţă să lase numiţilor P.N.C. şi P.A. în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 5 din str. Remus, au respins capătul de cerere privind contravaloarea lipsei de folosinţă a apartamentului, ca neîntemeiat, au obligat C.G.M.B. la restituirea către pârâţii-reclamanţi P.C. şi P.S. a preţului reactualizat plătit de aceştia pentru apartamentul în litigiu, a respins celelalte capete de cerere ale cererii reconvenţionale, ca nefondate.
În drept: Tribunalul a reţinut faptul că reclamanţii nu se încadrau în ipoteza dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, deoarece au încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 2728 din 13 ianuarie 1999 cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Prin primul motiv de apel, s-a criticat măsura disjungerii cererii precizatoare formulate la data de 14 decembrie 2009 prin care reclamanţii solicitau obligarea pârâţilor P.N. şi P.A.S., actualii proprietari ai imobilului (apartamentul nr. 5 şi teren aferent) la plata sporului de valoare, în conformitate cu prevederile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009.
Curtea nu a reţinut această critică, care arăta că analiza oportunităţii luării acestei măsuri procesuale este o chestiune lăsată la libera apreciere a instanţei de fond, care este singura în măsură să decidă dacă disjungerea se impunea, pentru o mai bună administrare a justiţiei. În plus, măsura administrativă luată de prima instanţă de fond cu privire la capătul de cerere privind contravaloarea îmbunătăţirilor nu a avut nicio influenţă asupra modului de soluţionare a cauzei de faţă, care a fost formulată în contradictoriu cu pârâtul M.F.P., în baza unui anumit temei juridic [(respectiv dispoziţiile art. 50 alin. (2) şi (3) şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009)], pe când capătul de cerere disjuns a fost formulat în contradictoriu cu alţi pârâţi şi pe un alt temei juridic
Prin cel de-al doilea motiv s-a susţinut faptul că hotărârea atacată este contradictorie, în sensul că, pe de o parte stabileşte lipsa calităţii procesuale active în acţiunea de faţă, dar reţine calitatea procesuală activă a apelanţilor pe capătul de cerere disjuns.
Critica este neîntemeiată, Curtea constatând că prin sentinţa apelată prima instanţă de fond nu a pronunţat vreo soluţie (în sensul admiterii sau respingerii) cu privire la calitatea procesual activă a reclamanţilor pe capătul de cerere disjuns, şi nici considerentele hotărârii nu cuprind vrei referire la această excepţie de fond, astfel încât nu se poate susţine cu temei faptul că ar exista contradicţie între considerente şi dispozitiv sau între considerente.
Prin cel de-al treilea motiv de apel, apelanţii au susţinut nelegalitatea hotărârii apelate prin prisma încălcării sau interpretării greşite a dispoziţiilor art. 1337, 1339, 1241 şi art. 1346 C. civ., ale art. 50 alin. (2) şi (3) şi art. 501 din Legea nr. 10/2001 şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O.
Nici această critică nu a fost reţinută de către instanţă, care a constatat că hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea şi interpretarea corectă a dispoziţiilor legale incidente la situaţia de fapt reţinută, şi nu a cuprins considerente străine de natura pricinii.
Astfel, acţiunea a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 50 alin. (2) şi (3) şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, reclamanţii arătând că, faţă de noile modificări legislative survenite prin modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului de piaţă al imobilului.
Potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, invocate de apelanţii-reclamanţi, „(2) Cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxe de timbru.
(3) Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (2^1) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.
În mod corect prima instanţă de fond nu a reţinut incidenţa acestui text de lege, deoarece, în primul rând, reclamanţii nu au solicitat restituirea preţului actualizat al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 2728/1999, ci a preţului de piaţă, ipoteză care nu este reglementată prin norma juridică enunţată mai sus; iar în al doilea rând, reclamanţii au obţinut deja o hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă prin care instanţele au constatat îndreptăţirea lor la restituirea preţului actualizat plătit de reclamanţi în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 2728/1999, Decizia civilă nr. 161 din 06 februarie 2004 a Curţii de apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 73/ R din 06 februarie 2007 a Curţii de apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Potrivit dispoziţiilor art. 501 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, de asemenea, invocate de apelanţii-reclamanţi, „(1) Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare. (2) Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. 1 se stabileşte prin expertiză”.
Prin urmare, normele de drept substanţial cuprinse în Legea nr. 10/2001, reglementează dreptul chiriaşilor cumpărători la restituirea preţului de piaţă, numai în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, în timp ce pentru situaţia contractelor de vânzare-cumpărare desfiinţate şi care au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 a prevăzut doar dreptul la restituirea preţului plătit, actualizat în funcţie de indicele de inflaţie.
Instanţa de fond a interpretat în mod corect textele de lege invocate de reclamanţi în susţinerea cererii, reţinând că, în litigiul anterior, soluţionat prin hotărârile judecătoreşti menţionate mai sus, în care reclamanţii au avut calitatea de parte, instanţele au tranşat în mod irevocabil asupra unei chestiuni prejudiciale pentru litigiul de faţă, respectiv asupra aspectului dacă contractul de vânzare-cumpărare nr. 2728/1999 a fost încheiat cu respectarea/cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995. Fiind investite cu un capăt de cerere separat privind nulitatea acestui contract de vânzare-cumpărare, precum şi cu un capăt de cerere reconvenţională privind constatarea faptului că pârâţii (reclamanţii din cauza de faţă) sunt dobânditori de bună-credinţă ai apartamentului în litigiu, instanţele au constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţi, pentru fraudă la lege şi pentru faptul că a fost încheiat cu încălcarea prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, ale art. I pct. 3 alin. (6) din HG nr. 11/1997 şi ale art. 948 C. civ., precum şi faptul că pârâţii nu sunt dobânditori de bună-credinţă.
Aceste statuări jurisdicţionale, făcute într-o procedură judiciară în care apelanţii-reclamanţi au avut calitatea de parte, se impun în procesul de faţă, prin efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.
Prin urmare, Curtea a constatat că dezlegarea dată de instanţe prin aceste hotărâri irevocabile, asupra aspectelor menţionate mai sus, a intrat în puterea lucrului judecat, impunându-se în procesul de faţă cu puterea unei prezumţii absolute, potrivit art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ.
S-a subliniat că, ceea ce a reţinut instanţa de fond, precum şi Curtea prin considerentele de faţă, nu a fost excepţia autorităţii de lucru judecat, ci funcţia de prezumţie a autorităţii de lucru judecat, în sensul că ceea ce s-a constatat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă nu poate fi contrazis de o altă hotărâre, teză exprimată prin adagiul res iudicata pro veritate habetur. În consecinţă, instanţa a reţinut în cauză identitatea chestiunii litigioase tranşate irevocabil în litigiul anterior, care a stabilit faptul că reclamanţii-cumpărători au fost de rea-credinţă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 2728/1999, precum şi încheierea acestui contract cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Cu privire la dispoziţiile art. 1337, 1339, 1241 şi art. 1346 C. civ., invocate de apelanţii-reclamanţi, Curtea a arătat că regulile de drept comun în materia evicţiunii nu au fost incidente în soluţionarea procesului de faţă, pentru două considerente:
În primul rând, evicţiunea este o răspundere contractuală, situaţie în care cadrul procesual este determinat de părţile care au participat la încheierea contractului. Or, reclamanţii nu au chemat în judecată M.B., care a avut calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 2728/1999.
În al doilea rând, dispoziţiile art. 501 coroborate cu cele ale art. 50 alin. (21) şi alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, constituie norme speciale, derogatorii de la dreptul comun privind obligaţia vânzătorului de a răspunde pentru evicţiune. Prin urmare, ele se aplică cu precădere, potrivit principiului de drept conform căruia „norma specială derogă de la norma generală” (specialia generalibus derrogant), atunci când instanţa de judecată reţine că situaţia de fapt expusă de reclamant se încadrează în ipoteza normei juridice.
Cu privire la invocarea normei de protecţie a dreptului de proprietate privată cuprinsă în art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., Curtea a reţinut că speţa de faţă este diferită de cea din cauza Raicu c. României (cererea nr. 28.104/03, hotărârea din 19 octombrie 2006), în care contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă în temeiul Legii nr. 112/1995 fusese confirmat prin respingerea irevocabilă a acţiunii în constatarea nulităţii acestuia, introdusă de fostul proprietar al imobilului. Prin urmare, în cauz.
În acea speţă reclamanta beneficia de un „bun”, în sensul jurisprudenţei Curţii, în baza unei hotărâri definitive prin care se recunoscuse valabilitatea contractului încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, hotărâre ce a fost ulterior desfiinţată ca urmare a admiterii recursului în anulare. C.E.D.O. a reamintit că a statuat deja că atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporţionate. În acest scop, legislaţia ar trebui să permită să se ţină seama de circumstanţele speciale ale fiecărei speţe, pentru ca persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta povara responsabilităţii statului care confiscase odinioară aceste bunuri.
De asemenea, C.E.D.O. a observat că reclamantei nu i s-a acordat nicio despăgubire pentru apartamentul de care a fost privată în urma anulării hotărârii prin admiterea recursului în anulare de către Curtea Supremă de Justiţie.
În speţa de faţă însă, prin Decizia civilă nr. 161 din 06 februarie 2004 a Curţii de apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 73/ R din 06 februarie 2007 a Curţii de apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, instanţele au făcut aplicarea principiului restitutio in integrum şi, ca urmare a admiterii capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, obligând C.G.M.B., ca parte contractantă, să le restituie apelanţilor-reclamanţi din cauza de faţă preţul, reactualizat, al imobilului în litigiu.
În consecinţă, constatând faptul că apelanţii-reclamanţi au fost despăgubiţi pentru privarea de bun, prin aplicarea principiului restitutio in integrum şi în conformitate cu dispoziţiile legale incidente, Curtea a respins şi acest argument adus în susţinerea apelului, ca nefondat.
Împotriva deciziei civile mai sus menţionată au declarat recurs reclamanţii: P.C. şi P.S., criticând-o ca fiind nelegală, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece:
- Sentinţa pronunţată de instanţa de apel a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 1/2009.
- Evicţiunea prevăzută de art. 50 alin. (2) şi (3) şi de art. 501 din Legea nr. 1/2009 sub incidenţa art. 1337 C. civ., trebuie avută în vedere în raport cu dispoziţiile art. 998 – art. 999 C. civ.
- Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. pentru că şi bunul dobândit în cauză are caracterele bunului în sensul Convenţiei, aşa cum a statuat C.E.D.O. în Decizia R. contra României.
Recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2728 din 13 ianuarie 1999, P.M.B., prin mandatar SC A. SA, în calitate de vânzătoare, a înstrăinat reclamanţilor P.C. şi P.S., în calitate de cumpărători, imobilul situat în Bucureşti, str. Remus, compus din apartament şi teren aferent.
Prin Decizia civilă nr. 161 din 06 februarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 73/ R din 06 februarie 2007 a Curţii de apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, instanţele au admis în parte acţiunea principală formulată de reclamanţii P.N.C. şi P.A., în contradictoriu cu reclamanţii din cauza de faţă, au constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2728 din 13 ianuarie 1999 şi au obligat reclamanţii din cauza de faţă să lase numiţilor P.N.C. şi P.A., în deplină proprietate şi liniştită posesie, apartamentul nr. 5 din str. Remus, au respins capătul de cerere privind contravaloarea lipsei de folosinţă a apartamentului, ca neîntemeiat, au obligat C.G.M.B. la restituirea către pârâţii-reclamanţi P.C. şi P.S. a preţului reactualizat plătit de aceştia pentru apartamentul în litigiu.
În conformitate cu dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat, plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive, sunt scutite de plata taxei de timbru.
Legea nr. 1/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, a modificat art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, având astfel următorul cuprins: „restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi alin. (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, din fondul extrabugetar, constituit în temeiul art. 134 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.
Tot astfel, după art. 50, prin acelaşi act normativ mai sus evocat s-a introdus un nou articol, art. 501, cu următorul cuprins: „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare; valoarea despăgubirilor se stabileşte prin expertiză”.
Din interpretarea sistematică a acestor dispoziţii legale, se apreciază că, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 (M. Of. nr. 63/03.02.2009), trebuia realizată distincţia între preţul actualizat şi preţul de piaţă al imobilului ce se cuvine persoanelor interesate, şi această distincţie funcţionează în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare, încheiat cu rea-credinţă, ce reprezenta titlu de proprietate, cu o consecinţă a admiterii acţiunii în nulitate, sau prin admiterea unei acţiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiţie, existenţa unor titluri valabile de proprietate.
Înalta Curte apreciază astfel că, menţinându-se alin. (2) al art. 50, realizându-se modificarea de la alin. (3) al art. 50, care cuprinde ipotezele de la alin. (2) şi alin. (21), şi introducându-se art. 501, este evidentă concluzia că nu în toate cazurile în care chiriaşii cumpărători au fost evinşi (deposedaţi), în sens larg, se impune acordarea valorii de piaţă a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995, ci această valoare ar trebui acordată în ipoteza în care, menţinându-se valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriaşii au fost evinşi, prin efectul admiterii acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor.
În contextul celor menţionate, se reţine că recurenţii nu se încadrează în ipoteza reglementată de art. 501 al Legii nr. 10/2001 republicată, respectiv a încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi a menţinerii valabilităţii acestui contract, respectiv a evingerii lor, prin efectul admiterii acţiunii în revendicare prin comparare de titluri.
În acest sens, deşi se poate reţine că, în sensul său etimologic, evicţiunea desemnează pierderea unui drept prin judecată, evincere est vicendo in judicio aliquind anferre, instanţa de recurs a considerat necesar să reitereze că, în cauză, nu sunt incidente aceste reguli, întrucât evicţiunea presupune un contract de vânzare-cumpărare valabil încheiat, iar în ipoteza în care contractul translativ de proprietate cu titlu oneros se desfiinţează, ca o consecinţă a admiterii acţiunii în nulitate, devin aplicabile principiile ce guvernează efectele nulităţii, respectiv desfiinţarea contractului cu efect retroactiv, cu consecinţa repunerii pârâţilor în situaţia anterioară (restitutio in integrum) .
În temeiul acestor principii, tot ceea ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, pentru ca părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care acest act nu s-ar fi încheiat, şi cum obligaţia fiecăruia dintre părţile contractului sinalagmatic, desfiinţat retroactiv, deşi executată, apare ca şi când nu a existat vreodată, restituirea prestaţiilor se întemeiază pe plata lucrului nedatorat.
Or, în speţa dedusă judecăţii, prin Decizia civilă nr. 241 din 04 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti a stabilit cu putere de lucru judecat, în sensul că este exclusă buna-credinţă a cumpărătorilor.
Din perspectiva celor expuse, instanţa de apel a făcut o legală interpretare şi aplicare a legii, raportat la incidenţa dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Cu privire la nelegalitatea hotărârii recurate prin prisma încălcării sau interpretării greşite a dispoziţiilor art. 1337, art. 1339, art. 1241 şi art. 1346 C. civ. şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional al Convenţia C.E.D.O., se reţine că hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea şi interpretarea corectă a dispoziţiilor legale incidente la situaţia de fapt reţinută, şi nu cuprinde considerente străine de natura pricinii.
Cu privire la invocarea normei de protecţie a dreptului de proprietate privată cuprinsă în art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., Înalta Curte reţine că speţa de faţă diferă de cea din cauza Raicu contra României (cererea nr. 28104 din 03, hotărârea din 19 octombrie 2006) în care contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost confirmat prin respingerea irevocabilă a acţiunii în constatarea nulităţii acestuia, introdusă de fostul proprietar al imobilului.
Prin urmare, în cauză, în acea speţă, reclamanta a beneficiat de un „bun” în sensul jurisprudenţei Curţii, în vaza unei hotărârii definitive prin care s-a recunoscut valabilitatea contractului încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, hotărâre ce a fost ulterior desfiinţată ca urmare a admiterii recursului în anulare.
De asemenea, C.E.D.O. a observat că reclamantei nu i s-a acordat nicio despăgubire pentru apartamentul de care a fost privată în urma anulării hotărârii prin admiterea recursului în anulare de către Curte Supremă de Justiţie.
În speţa de faţă, însă, prin Decizia civilă nr. 161 din 06 februarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 73 din 06 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a, instanţele au făcut aplicare a principiului „restitutio in integrum” şi, ca urmare a admiterii capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Din perspectiva celor expuse, instanţa de apel a făcut o corectă şi legală interpretare a raporturilor juridice, raportat la starea de fapt continuată şi la Decizia civilă nr. 241 din 04 martie2011 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a reţinut reaua-credinţă a cumpărătorilor, nefiind incidente dispoziţiile art. 501 al Legii nr. 10/2001, motiv pentru care, nefiind incidente dispoziţiile art. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii P.C. şi P.S. împotriva deciziei nr. 241/ A din 4 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1948/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1908/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
