ICCJ. Decizia nr. 1906/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1906/2012
Dosar nr.51336/3/2009
Şedinţa publică din 16 martie 2012
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 31 decembrie 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta G.V., în calitate de soţie supravieţuitoare a defunctului G.T., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S.R., prin M.F.P., obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva soţului său, prin dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie 1951 – 27 august 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 şi ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955. Reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 5 şi următoarele din Legea nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 991 din 9 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte acţiunea şi l-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 2000 euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de daune morale.
Reţinând situaţia de fapt conform petitului acţiunii coroborată cu actele dosarului, instanţa de fond a constatat incidenţa art. 3 lit. e) şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, iar cu privire la cuantumul despăgubirilor instanţa a avut în vedere pe de o parte, faptul că recunoaşterea expresă prin lege a caracterului politic al măsurii administrative luate împotriva soţului reclamantei reprezintă în sine o reparaţie a acestui prejudiciu, iar pe de altă parte că, stabilirea prin lege a caracterului politic al măsurii administrative nu reprezintă o reparaţie suficientă pentru suferinţa morală cauzată de această măsură.
Împotriva hotărârii primei instanţe au declarat apel ambele părţi.
Apelanta-reclamantă a criticat soluţia primei instanţe, sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, iar apelantul-pârât a solicitat, în principal, admiterea apelului şi respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, întrucât în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, soţul reclamantei, în prezent decedat, a încasat indemnizaţia lunară începând din anul 1990, iar pe de altă parte, apelantul a susţinut că soţul reclamantei nu a suferit o condamnare, ci a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 pentru acordarea daunelor morale. În subsidiar, apelantul-pârât a solicitat reaprecierea daunelor morale acordate sub aspectul cuantumului.
Prin Decizia nr. 324/ A din 22 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă G.V., a admis apelul formulat de apelantul-pârât S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.M.B. şi a schimbat sentinţa civilă apelată, în sensul că a respins acţiunea, ca nefondată.
În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pe care se întemeiază cererea de chemare în judecată, au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010) şi, dat fiind efectul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, dispoziţiile legale declarate neconstituţionale nu mai pot constitui temei pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral invocat de reclamant.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanta G.V., invocând argumente ce se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea cererii de recurs se arată, în esenţă, că instanţa de apel a aplicat în mod greşit Decizia de neconstituţionalitate nr. 1358 din 21 octombrie 2010, cu încălcarea principiului constituţional al neretroactivităţii legii, a dispoziţiilor C.E.D.O. (art. 5, art. 6 şi art. 14), a Rezoluţiilor nr. 1096/1996 şi nr. 1481/2006 ale Consiliului Europei, a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.D.U.D.O., norme cu prioritate de aplicare, potrivit art. 20 din Constituţie. Recurenta face referiri ample la jurisprudenţa C.E.D.O. în materia noţiunii de „bun” şi a dreptului la un proces echitabil.
Examinând Decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
Problema de drept care se pune în speţă este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat, se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 par. 1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 par. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
În consecinţă, se constată nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ, hotărârea din apel fiind pronunţată cu aprecierea corectă a efectelor deciziei Curţii Constituţionale publicată anterior soluţionării definitive a litigiului.
În ceea ce priveşte invocarea prevederilor art. 5 din C.E.D.O., text care, în alin. (5), stabileşte dreptul la reparaţie în favoarea victimei unei arestări sau deţineri în condiţii contrare acestui articol, Înalta Curte constată că acesta constituie un temei de drept diferit, care nu a fost invocat ca fundament al acţiunii introductive. Respectând principiul instituit de art. 294 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a procedat în mod corect, examinând legalitatea şi temeinicia hotărârii apelate în raport de cadrul procesual şi temeiurile de drept fixate în faţa primei instanţe, neputându-se pronunţa pentru prima oară în apel asupra unui temei juridic diferit de cel invocat prin cererea de chemare în judecată.
Instanţa nu poate face aplicarea directă a Rezoluţiilor nr. 1096/1996 şi nr. 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, întrucât aceste acte internaţionale au valoare de recomandare şi nu forţă juridică obligatorie în dreptul intern.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., indicat de recurent în partea introductivă a cererii de recurs, este invocat formal, întrucât din dezvoltarea motivelor de recurs nu reiese care ar fi actul juridic dedus judecăţii, căruia instanţa i-ar fi schimbat natura sau înţelesul. Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., motivarea recursului trebuie să cuprindă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin identificarea unuia dintre motivele prevăzute la art. 304, dar şi dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei, raportate la motivul de recurs invocat. În lipsa unor critici care să se încadreze în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte este în imposibilitate de a cenzura Decizia instanţei de apel din această perspectivă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta G.V. împotriva deciziei nr. 324/ A din 22 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1908/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1902/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
