ICCJ. Decizia nr. 1900/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1900/2012
Dosar nr.29490/3/2009
Şedinţa publică din 16 martie 2012
Asupra recursului civil de faţă;
Prin sentinţa civilă nr. 234 din 19 februarie 2010 pronunţată în dosarul nr. 29490/3/2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, contestaţia formulată de către reclamanta A.I., în contradictoriu cu pârâta A.D.S., împotriva deciziei nr. 160.369 din 12 iunie 2009, emisă de pârâtă, prin care s-a respins cererea de restituire a suprafeţei de 610 m.p. deţinute în prezent de D.V. Banca.
În motivarea sentinţei, s-a arătat că Decizia contestată este legală şi temeinică, în condiţiile în care notificarea nr. 91/2003, soluţionată prin decizie, a fost formulată ulterior datei de 14 februarie 2002, termen limită de depunere a notificărilor, conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificat prin OUG nr. 109/2001 şi OUG nr. 145/2001.
Este adevărat că prin sentinţa civilă nr. 1293/2002 a Tribunalului Vaslui, irevocabilă, s-a stabilit că imobilul teren în suprafaţă de 610 m.p. nu era deţinut de P.C. Banca, ci de dispensarul veterinar din localitate, dar această statuare a instanţei nu echivalează cu repunerea în termen a reclamantei pentru formularea unei alte notificări. Reclamanta avea posibilitatea să solicite P.C. Banca trimiterea notificării sale (formulată în termen legal) entităţii competente să o soluţioneze iar, în caz de refuz, să se adreseze instanţei de judecată.
Împotriva sentinţei menţionate, a declarat apel reclamanta, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
În cursul judecării apelului, la termenul din 20 octombrie 2011, instanţa, constatând că la dosar nu este depusă notificarea soluţionată prin dispoziţia nr. 68/2001 a Primarului comunei Banca, judeţ Vaslui, a dispus emiterea unei adrese către P.C. Banca, pentru a comunica o copie de pe notificarea soluţionată prin acea dispoziţie.
Prin adresa nr. 303 din 23 februarie 2011, P.C. Banca a comunicat că, din verificarea documentelor din arhivă pe anul 2001, nu se regăsesc dosarele cu dispoziţii ale primarului, urmând a continua căutarea dosarului şi a comunica notificarea solicitată.
Faţă de răspunsul P.C., la termenul din 3 martie 2011, în absenţa apelantei - reclamante, s-a dispus citarea acesteia cu menţiunea de a depune la dosar copia notificării nr. 3532 din 27 noiembrie 2001, iar la termenul următor, din 14 aprilie 2011, având în vedere că apelanta nu şi-a îndeplinit obligaţia stabilită de instanţă, deşi a fost citată în acest sens, a dispus suspendarea judecării cauzei, în baza art. 1551 C. proc. civ.
Împotriva încheierii de şedinţă menţionate, a declarat recurs reclamanta, în termenul legal.
Prin motivele de recurs, reclamanta a susţinut că nu este în posesia notificării, aceasta aflându-se la P.C. Banca, ce a înregistrat-o sub nr. 3532 la data de 27 noiembrie 2001 şi a soluţionat-o prin dispoziţia nr. 68 din 7 decembrie 2001, impunându-se formularea unei solicitări de comunicare a notificării la această primărie, în temeiul art. 175 C. proc. civ.
Examinând Decizia recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte constată că instanţa de apel a dispus în mod nelegal suspendarea judecăţii, în baza dispoziţiilor art. 1551 C. proc. civ.
În conformitate cu alin. (1) din norma în discuţie, „Când constată că desfăşurarea normală a procesului este împiedicată din vina părţii reclamante, prin neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege ori stabilite în cursul judecăţii, instanţa poate suspenda judecata, arătând în încheiere care anume obligaţii nu au fost respectate.”
Norma citată reglementează un caz de suspendare legală facultativă, în sensul că este la latitudinea instanţei să dispună suspendarea cursului judecăţii în ipoteza descrisă de legiuitor.
O asemenea opţiune este, însă, deschisă doar dacă sunt întrunite cerinţele de aplicare a dispoziţiei legale, condiţie posibil a fi cercetată de către această instanţă de control judiciar, reprezentând un aspect de legalitate a hotărârii de suspendare.
Or, în cauză, deşi obligaţia nu a fost îndeplinită de către reclamantă până la termenul indicat de către instanţă în acest scop, nu se poate reţine că desfăşurarea normală a procesului a fost împiedicată din vina părţii reclamante, în termenii normei.
În acest context, se reţine că instanţa de apel a fixat în sarcina apelantei – reclamante obligaţia de a depune la dosar notificarea nr. 3532 din 27 noiembrie 2001, iar la termenul următor, constatând neîndeplinirea obligaţiei, a dispus suspendarea judecăţii, în temeiul art. 1551 C. proc. civ.
În limitele recursului declarat, această instanţă nu este abilitată a verifica dacă respectiva notificare, formulată în baza Legii nr. 10/2001, este sau nu relevantă pentru soluţionarea pricinii şi nici dacă obligaţia astfel stabilită este legală, însă pentru verificarea întrunirii cerinţelor de aplicare a dispoziţiilor art. 1551, este necesar a se analiza efectul neîndeplinirii obligaţiei, în sensul dacă aceasta a afectat, din culpa reclamantei, desfăşurarea normală a procesului.
Instanţa a ordonat din oficiu administrarea probei cu acest înscris, iniţial, prin solicitarea sa de la autoritatea care îl deţine şi ulterior, prin depunerea de către reclamanta însăşi.
Instanţa de apel nu a indicat temeiul juridic al obligării reclamantei la depunerea înscrisului, însă, se poate reţine că a considerat că partea este în măsură să îl depună, întrucât fie se află în posesia înscrisului respectiv, fie poate face demersuri pentru procurarea acestuia.
Fiind vorba despre un mijloc de probă în sprijinul pretenţiilor reclamantei în proces, obligaţia astfel stabilită echivalează cu o constrângere a părţii de a-şi dovedi pretenţiile sau apărările.
În aplicarea art. 129 C. proc. civ. şi în virtutea dispoziţiilor art. 1169 C. civ., nedovedirea susţinerilor şi afirmaţiilor părţii se sancţionează cu respingerea acestora.
Or, cât timp instanţa are la îndemână o asemenea sancţiune, nu se poate considera că desfăşurarea normală a judecăţii este afectată de nedepunerea înscrisului, fiind posibilă finalizarea procesului fără a se recurge la aplicarea unei alte sancţiuni procesuale, respectiv suspendarea judecăţii, partea urmând, dacă este cazul, să suporte consecinţele unei eventuale atitudini procesuale culpabile de nedovedire a susţinerilor în proces.
Pe de altă parte, dacă s-ar considera că instanţa de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 175 C. proc. civ., deşi nu s-a făcut referire la această normă, iar reclamanta nu a formulat o asemenea solicitare, se constată că a solicitat P.C. Banca să comunice notificarea.
Cu toate că P.C. şi-a arătat disponibilitatea de a răspunde solicitării instanţei, în pofida unor dificultăţi temporare, instanţa nu a finalizat procedura astfel începută, deşi a recunoscut existenţa înscrisului, din moment ce l-a identificat ca aflându-se în deţinerea autorităţii administrative.
În această situaţie, nu se poate reţine culpa reclamantei în nedepunerea înscrisului, implicarea părţii în procedura descrisă de art. 175 C. proc. civ., limitându-se la obligarea suportării cheltuielilor de aducere a înscrisului.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că, prin nedepunerea de către reclamantă la dosar a notificării nr. 3532 din 27 noiembrie 2001, desfăşurarea normală a procesului nu a fost împiedicată din vina părţii reclamante, impunându-se reluarea judecăţii.
Drept urmare, recursul va fi admis, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., dispunându-se casarea încheierii atacate şi trimiterea dosarului, aceleiaşi instanţe, pentru continuarea judecăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta A.Gh.I. împotriva încheierii de şedinţă din 14 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Casează încheierea atacată şi trimite dosarul aceleiaşi instanţe pentru continuarea judecăţii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1902/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1880/2012. Civil → |
|---|
