ICCJ. Decizia nr. 1919/2012. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1919/2012
Dosar nr. 67/3/1999
Şedinţa publică din 16 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 387/A din 7 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanţii-pârâţi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi de către Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva Sentinţei civile nr. 148 din 09 februarie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu apelanţii-reclamanţi O.V., O.F.M. şi O.V.M.; a admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi O.V., O.F.M. Şi O.V.M., împotriva aceleiaşi sentinţe; a desfiinţat în parte sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza spre rejudecarea capătului de cerere având ca obiect plata preţului actualizat, în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1481/1999 a Tribunalului Bucureşti s-a disjuns acţiunea principală formulată de reclamanta T.E. împotriva pârâţilor Consiliul General al Municipiului Bucureşti, O.D. şi O.V. de cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii O. în contradictoriu cu C.G.M.B.; s-a admis excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de C.G.M.B. pe capătul de cerere având ca obiect obligarea acestuia de a-i lăsa în deplină proprietate imobilul situat în Bucureşti, str. D., parter, sector 5 şi s-a respins în consecinţă acest capăt de cerere; s-a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii; s-a admis acţiunea restrânsă, au fost obligaţi pârâţii O.D. şi O.V. să-i lase reclamantei în deplină proprietate imobilul situat în Bucureşti, Str. D., parter, sector 5 şi s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 42346/1997.
Reclamanta O.V. a depus la dosar o precizare a cererii de chemare în garanţie prin care a solicitat obligarea Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata preţului actualizat plătit pentru imobilul situat în Bucureşti, Str. D., parter, sector 5, obligarea celor doi chemaţi în garanţie, la plata excedentului de valoare al imobilului, la plata c/v cheltuielilor necesare şi utile aduse imobilului şi obligarea pârâţilor la plata daunelor morale.
În motivarea acţiunii sale precizate, reclamanta a menţionat că, prin Sentinţa civilă nr. 1481/1999 a Tribunalului Bucureşti a fost obligată să-i lase numitei T.E. în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, Str. D., parter, sector 5 şi s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 42346/1997. Reclamanta a mai menţionat că este îndreptăţită să primească de la pârâţi contravaloarea preţului plătit de ea pentru apartamentul din litigiu, a sporului de valoare dobândit de imobil, precum şi contravaloarea lucrărilor necesare şi utile efectuate de ea şi soţul său la imobilul din litigiu.
Prin Sentinţa civilă nr. 148 din 09 februarie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti cu privire la capătul 1 din cerere, a respins capătul 1 din cerere formulat de reclamanţii O.V., O.F.M. şi O.V.M., împotriva pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General, ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice cu privire la primele două capete de cerere, a respins primele două capete de cerere formulate de reclamanţii O.V., O.F.M. şi O.V.M., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind îndreptate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti la plata excedentului de valoare, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata daunelor morale, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii O.V., O.F.M. şi O.V.M., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, a obligat pârâţii să le plătească reclamanţilor suma de 81.315 RON reprezentând contravaloarea lucrărilor necesare şi utile efectuate la imobilul situat în Bucureşti, str. D., sector 5, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în contradictoriu cu chematul în garanţie SC C. SA, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 42346/1997, reclamanta O.V. şi soţul acesteia O.D. au cumpărat de la Primăria Municipiului Bucureşti reprezentată prin SC C. SA imobilul situat în Bucureşti, str. D., parter, sector 5.
Prin Sentinţa civilă nr. 1481/1999 a Tribunalului Bucureşti s-a disjuns acţiunea principală formulată de reclamanta T.E. împotriva pârâţilor Consiliul General al Municipiului Bucureşti, O.D. şi O.V. de cererea de chemare în garanţie, au fost obligaţi pârâţii O.D. şi O.V. să-i lase reclamantei în deplină proprietate imobilul situat în Bucureşti, str. D., parter, sector 5 şi s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 42346/1997.
Prin Decizia civilă nr. 2388/2004 a Curţii de Apel Bucureşti s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâţii O.D. şi O.V. împotriva Sentinţei civile nr. 1481/1999 a Tribunalului Bucureşti.
Prin Decizia civilă nr. 287/2007 a Curţii de Apel Bucureşti s-a respins ca nefondat recursul declarat de O.D. şi O.V. împotriva Deciziei nr. 2388/2004 a Curţii de Apel Bucureşti.
În considerentele hotărârilor menţionate mai sus s-a reţinut că părţile au fost de rea-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 42346/1997, întrucât deşi au fost notificaţi de numita Ţ.E. în sensul că urmează să dobândească apartamentul în litigiu, aceştia au încheiat contractul de vânzare-cumpărare.
Cu privire la capătul 1 de cerere, tribunalul a constatat că pârâţii nu au calitate procesuală pasivă în cauză. S-au avut în vedere prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora obligaţia de restituire a preţului actualizat revine Ministerului Finanţelor Publice, astfel că Municipiul Bucureşti nu are calitate procesuală pasivă.
Tribunalul a constatat că nu are calitate procesuală pasivă nici Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice având în vedere aceleaşi dispoziţii legale, precum şi faptul că Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice nu este una şi aceeaşi persoană cu Ministerul Finanţelor Publice.
S-a constatat că pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă nici raportat la capătul de cerere având ca obiect plata excedentului de valoare adus imobilului, întrucât reclamanţii au învestit instanţa în anul 1999 cu o acţiune având ca obiect obligarea pârâţilor la plata excedentului de valoare al imobilului, invocând în drept dispoziţiile art. 1337 şi următoarele C. civ. care reglementează răspunderea vânzătorului pentru evicţiune, iar acest pârât nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 42346/1997.
În privinţa capătului de cerere având ca obiect plata excedentului de valoare al imobilului formulat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, tribunalul a constatat că acesta este neîntemeiat, reţinând că potrivit art. 1337 C. civ., pentru a se putea angaja răspunderea vânzătorului pentru evicţiune trebuie îndeplinite cumulativ următoare condiţii: să fie vorba de o tulburare de drept, cauza evicţiunii să fie anterioară vânzării şi cauza evicţiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător.
În speţă nu este îndeplinită cea de-a treia condiţie, în sensul că prin Sentinţa civilă nr. 1481/1999 a Tribunalului Bucureşti s-a stabilit că, cumpărătorii O.V. şi O.D. au fost de rea-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 42346/1997 întrucât deşi au fost notificaţi de numita Ţ.E. în sensul că urmează să dobândească apartamentul în litigiu, aceştia au încheiat contractul de vânzare-cumpărare menţionat mai sus. Astfel cumpărătorii au avut cunoştinţă de pericolul evicţiunii şi au cumpărat imobilul menţionat mai sus pe riscul lor.
Cu privire la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâţilor la plata contravalorii cheltuielilor necesare şi utile, tribunalul a constatat că acesta este întemeiat.
Prin raportul de expertiză efectuat în cauză au fost identificate mai multe lucrări necesare şi utile efectuate de reclamanţii O.V. şi O.D., lucrări evaluate la suma de 81.315 RON, şi cum la data sesizării instanţei erau în vigoare dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, revine statului sau unităţii deţinătoare obligaţia de a plăti contravaloarea îmbunătăţirilor aduse la imobilele preluate de stat fără titlu valabil. În speţă, s-a stabilit prin Sentinţa civilă nr. 179/1998 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti că imobilul din litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil.
Tribunalul a constatat că, calitatea procesuală activă sau pasivă se determină în funcţie de data sesizării instanţei, dată în raport cu care, faţă de dispoziţiile art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, au calitate procesuală pasivă atât Municipiul Bucureşti cât şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 1/2009, întrucât acestea au intrat în vigoare după data formulării acţiunii de reclamantă, în caz contrar s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii, stabilit de art. 15 alin. (2) din Constituţia României.
În prezenta cauză reclamanta a înţeles să cheme în judecată ambii debitori ai obligaţiei de restituire a despăgubirilor, astfel că ambii au calitate procesuală pasivă, motiv pentru care ambii pârâţi au fost obligaţi la plata către reclamanţi a contravalorii cheltuielilor necesare şi utile.
Cu privire la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâţilor la plata daunelor morale, tribunalul a constatat că acesta este neîntemeiat întrucât reclamanţii au fost de rea-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 42346/1997, au cunoscut pericolul evicţiunii astfel că au cumpărat pe riscul lor, nefiind îndreptăţiţi să solicite repararea prejudiciului cauzat prin desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare.
Faţă de faptul că tribunalul nu a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata preţului actualizat către reclamanţi, cererea de chemare în garanţie a fost respinsă ca neîntemeiată.
Asupra apelurilor formulate în cauză, Curtea de Apel a reţinut următoarele.
În ceea ce priveşte apelul declarat de apelanţii reclamanţi.
1. Critica vizând soluţionarea cererii având ca obiect restituirea preţului actualizat al imobilului este fondată, din perspectiva următoarelor considerente:
Prin cererea formulată iniţial, fundamentată pe dispoziţiile art. 1337, 1341 şi 1344 din C. civ. (continuată pentru reclamantul defunct O.D. de moştenitorii acestuia) titularii acţiunii de faţă, au solicitat, pe calea unei cereri de chemare în garanţie, obligarea pârâtului Consiliul General al Mun. Bucureşti la plata valorii de circulaţie a imobilului.
Din actele aflate la dosarul de fond rezultă că această cerere, formulată iniţial la data de 17 septembrie 1999, a fost modificată de mai multe ori. Astfel, la data de 12 februarie 2008, reclamanţii au solicitat citarea în cauză, în cadrul chemării în garanţie a Statului Român şi a Ministerului Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant al statului.
La data de 09 septembrie 2008, reclamanţii au precizat din nou cererea de chemare în garanţie, în sensul că au solicitat ca pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti să fie obligaţi la: contravaloarea sumei de 30.317.088 RON, actualizată, suma achitată cu titlul de preţ al apartamentului situat în Bucureşti, str. D., parter, sector 5, la plata excedentului de valoare al imobilului, la plata contravalorii îmbunătăţirilor necesare şi utile aduse acestuia şi la plata daunelor morale în suma de 2.000.000 euro.
În ceea ce priveşte temeiul acestor pretenţii, reclamanţii au invocat prevederile art. 1334 din C. civ. şi art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, art. 998 - 999 din C. civ. respectiv art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi cauza Raicu împotriva României .
Curtea observă totodată că, prin cererea intitulată răspuns la excepţii, reclamanţii au invocat în susţinerea acţiunii cu care au învestit instanţa şi prevederile art. 50 şi art. 48 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001. Cu privire la primul petit, aceştia au arătat că potrivit acestei dispoziţii legale, restituirea preţului se face de către Ministerul Finanţelor Publice.
Totodată, la data de 23 octombrie 2009, reclamanta O.V. a formulat o nouă cerere, în care a solicitat citarea Ministerului Finanţelor Publice.
În acelaşi timp, în şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2009, reclamanţii au arătat că înţeleg să se judece cu Ministerul Finanţelor Publice, în încheierea de şedinţă, de la acest termen, luându-se act că această precizare a vizat capătul 4 de cerere. Ulterior, pentru termenul din 19 ianuarie 2010, a fost depusă la dosar în cadrul concluziilor scrise, o precizare, în cadrul căreia, reclamanţii, prevalându-se de prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001 şi de art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, indică ca titular al obligaţiei de plată a preţului actualizat al imobilelor care au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, Ministerul Finanţelor Publice, precizând totodată că temeiul de drept al acţiunii este reprezentat şi de prevederile înscrise în Legea nr. 10/2001, respectiv Legea nr. 1/2009.
Aşadar, în raport de toate cele anterior prezentate, nu se poate reţine că doar prin această ultimă cerere, reclamanţii ar fi procedat la modificarea acţiunii iniţiale, sub aspectul cadrului procesual pasiv, în realitate prin această precizare, reclamanţii reiterând poziţia lor procesuală, exprimată şi anterior în cadrul cererilor anterior prezentate.
Deşi în mod neechivoc, această ";modificare” a acţiunii s-a făcut de reclamanţi abia după cca. 10 ani de la introducerea acţiunii, timp în care poziţia lor procesuală sub aspectul cadrului procesual pasiv nu a fost consecventă, dovadă fiind numeroasele precizări şi modificări, la care Curtea a făcut deja referire în cele ce preced şi după administrarea probelor, se apreciază că acestea erau de natură să învestească legal instanţa de fond, atâta timp cât pârâţii, nu au ridicat la acel moment nici o obiecţie legată de nesocotirea termenului prevăzut de art. 132 alin. (1) C. proc. civ. pentru modificarea acţiunii, operând astfel, faţă de dispoziţiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ., decăderea lor din dreptul de a mai invoca ulterior o asemenea neregularitate.
Această înseamnă că instanţa de fond, astfel învestită, avea obligaţia de a pune în discuţia părţilor toate aceste cereri şi de a soluţiona cauza raportându-se la toate susţinerile şi actele de procedură care au vizat învestirea sa.
În raport de aceste constatări, Curtea a apreciat ca fiind fondată critica din apel referitoare la faptul că în mod eronat prima instanţa nu a avut în vedere la soluţionarea acestei cereri, modificările aduse de reclamanţi cadrului procesual pasiv, soluţionând această cerere doar în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti şi Statul Român prin reprezentant Ministerul Finanţelor Publice.
Totodată, se are în vedere faptul că prin dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 a fost stabilit expres debitorul obligaţiei de restituire a ";preţului” imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, în această prevedere legală indicându-se ca titular al obligaţiei de plată Ministerul Finanţelor Publice, iar reclamanţii au precizat neechivoc că înţeleg să se prevaleze şi de această normă specială în susţinerea pretenţiilor cu acest obiect.
Câtă vreme acest text de lege indică expres debitorul din raportul juridic civil ce are în conţinut dreptul chiriaşilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost anulate, de a obţine restituirea preţului actualizat ca fiind Ministerul Economiei şi Finanţelor, în raport de primul capăt de cerere cu care a fost sesizată instanţa de fond, calitatea procesuala pasivă nu poate aparţine decât acestui debitor.
Pe de altă parte, Ministerul Finanţelor Publice, pe de o parte şi Statul Român, pe de altă parte, sunt subiecte de drept distincte, iar împrejurarea că, de regulă, Statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, nu poate conduce la concluzia existenţei unei identităţi intre cele două subiecte de drept, în cazul reprezentării, reprezentantul acţionând în numele şi pentru reprezentat, iar nu în nume propriu.
2. În ceea ce priveşte critica vizând modul de soluţionare al excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti.
Apelanţii reclamanţi susţin această critică prin raportare la prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Curtea, prin raportare la susţinerile concrete ale apelanţilor, constată că această critică este nefondată, câtă vreme, deşi acţiunea cu care a fost învestită prima instanţa, a fost formulată în anul 1999, ulterior, reclamanţii au înţeles să se prevaleze, în susţinerea acestei cereri, de dispoziţiile legii speciale de reparaţie, reprezentată de Legea nr. 10/2001.
Or, în condiţiile în care, acţiunea iniţială a fost modificată, în sensul arătat anterior, potrivit art. 50 din Legea nr. 10/2001, titular al obligaţiei de restituire a preţului actualizat este nu pârâtul Municipiul Bucureşti ci Ministerul Finanţelor Publice.
3. Referitor la critica vizând soluţia adoptată de prima instanţa în ceea ce priveşte cererea având ca obiect excedentul de valoare.
Prin raportare la temeiul de drept invocat de apelanţii reclamanţi în susţinerea acestui capăt de cerere - art. 1337 şi următoarele din C. civ., în mod corect a apreciat tribunalul că întrucât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu a avut calitatea de parte în contractul de vânzare-cumpărare, acest pârât nu are calitate procesuală pasivă în raport de acest capăt de cerere, răspunderea pentru evicţiune revenind în temeiul normelor din Codul Civil, vânzătorului, care în cauză este Municipiul Bucureşti.
4. Din considerentele Deciziei civile nr. 287 din 14 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, rezultă că prin Sentinţa civilă nr. 1481 din 24 septembrie 1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă a fost admisă acţiunea civilă formulată de numita T.E., fosta proprietară a imobilului, deposedată de stat, în contradictoriu cu cumpărătorii O.V., defunctul O.D. şi Primăria Municipiului Bucureşti şi s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 42346/1997.
În această hotărâre s-a reţinut ca nefondată critica reclamanţilor O. prin care se invoca faptul că nu s-au încălcat prevederile Legii nr. 112/1996, prin raportare la dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 şi H.G. nr. 11/1991, constându-se că apartamentul cumpărat putea face obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare numai în momentul în care situaţia sa juridică ar fi fost clară, în sensul că nu puteau fi obţinute de foştii proprietari sau moştenitorii acestora-însă, în cauză, T.E. solicitase restituirea în natură a apartamentului în litigiu, prin cererea formulată în acest sens şi adresată Comisiei de Aplicare Legii nr. 112/1995.
Prin Decizia civilă nr. 287 din 14 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a procedat la analiza conduitei reclamantei O.V. şi a defunctului O.D. la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 şi dată fiind puterea de lucru judecat de care se bucură Decizia civilă nr. 287/2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, problema nerespectării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu poate fi repusă în discuţie, neputând fi primită susţinerea apelanţilor reclamanţi în sensul că la momentul cumpărării apartamentului au respectat prevederile Legii nr. 112/1995.
5. Referitor la susţinerea vizând greşita aplicare în cauză a prevederilor legale incidente în materia evicţiunii.
Sub acest aspect, teza juridică susţinută de reclamanţi este aceea că în cauză operează răspunderea pârâtului Municipiul Bucureşti pentru evicţiune, motivat de faptul că aceştia au pierdut proprietatea bunului vândut ca efect al pronunţării unei hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care acţiunea în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, la solicitarea fostului proprietar al imobilului, deposedat de stat.
Sub acest aspect, suplinind motivarea primei instanţe, Curtea a reţinut că răspunderea pentru evicţiune a fost reglementată ca un mijloc de protecţie al cumpărătorului evins, fiind de esenţa contractului de vânzare-cumpărare, iar normele care o definesc au caracter imperativ şi special. Această răspundere are natură contractuală şi îşi are sediul în Codul civil, secţiunea III „Despre răspunderea vânzătorului fiind reglementată de art. 1337 - 1351 C. civ.
În cauză însă, prin Sentinţa civilă nr. 1481/1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă s-a admis acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 42346/1997, formulată de fosta proprietară ai imobilului, T.E.
Or, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, constatată prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, are ca efect lipsirea în tot a actului juridic de efectele în vederea cărora a fost încheiat, din cauza nesocotirii dispoziţiilor legale edictate pentru perfectarea sa valabilă. Totodată, efectele actului juridic civil sunt drepturile şi obligaţiile părţilor, iar în cazul vânzării, obligaţia vânzătorului de garanţie pentru evicţiune este o obligaţie contractuală.
În materia nulităţii, operează alte reguli de drept, cum ar fi restituirea prestaţiilor reciproce, expresie a principiului restitutio in integrum ce cârmuieşte efectele nulităţii actului juridic civil.
Pentru acest considerent, critica apelanţilor reclamanţi referitoare la antrenarea răspunderii vânzătorului pentru evicţiune, conform art. 1337 şi urm. din C. civ. a fost înlăturată, întrucât premisa acestui tip de răspundere (care este una contractuală), presupune valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare şi pierderea posesiei de către cumpărător, urmare a drepturilor preferabile invocate de un terţ asupra obiectului vânzării, cerinţă care nu este însă îndeplinită în cauză în raport de constatările intrate în putere de lucru judecat din litigiul care a avut ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, de soţii O.
6. Referitor la critica vizând modul de soluţionare al cererii având ca obiect daune morale.
Prin încheierea din data de 19 aprilie 2011, instanţa de apel a dispus, din oficiu, îndreptarea erorii materiale din decizie, în sensul că, în temeiul art. 246 C. proc. civ., a luat act de renunţarea reclamanţilor la judecat cererii privind daunele morale.
În ceea ce priveşte apelurile formulate de apelanţii pârâţi Municipiul Bucureşti şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a constatat caracterul nefondat al acestora.
1. Ambii apelanţi au invocat în cauza aplicarea greşită a prevederilor art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma iniţială, respectiv a art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 ulterior modificării aduse acestei norme prin Legea nr. 1/2009.
La momentul sesizării instanţei cu cererea de chemare în garanţie, modificată, formulată împotriva acestor pârâţi, erau în vigoare prevederile art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 forma iniţială.
Potrivit acestui text de lege, în cazul în care imobilul restituit fostului proprietar a fost preluat fără titlu valabil, în favoarea chiriaşilor cumpărători ai aceluiaşi bun, în temeiul Legii nr. 112/1995 s-a recunoscut dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus prin îmbunătăţirile necesare şi utile, stabilindu-se că într-o atare situaţie obligaţia de despăgubire revine statului sau unităţii deţinătoare.
Aşa cum rezultă din Sentinţa civilă nr. 179/1998, a Judecătoriei sector 5 Bucureşti, trecerea apartamentului nr. 1, situat în Bucureşti, str. D., sector 5, în proprietatea statului, s-a realizat cu încălcarea art. II din Decretul 92/1950, statuându-se că, imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu.
În condiţiile în care legea lăsa la aprecierea reclamantului alegerea între cei doi debitori ai obligaţiei de despăgubire, fără a impune acestuia să se îndrepte exclusiv împotriva unuia sau altuia dintre aceştia, iar în cauză reclamanţii au înţeles să formuleze acest petit în contradictoriu cu ambii pârâţi, aceştia aveau la îndemână doar calea unei cereri de chemare în garanţie, îndreptată fie împotriva celuilalt debitor al obligaţiei, fie împotriva beneficiarului acestor îmbunătăţiri - fostul proprietar căruia imobilul i-a fost retrocedat, de care însă aceştia nu au înţeles însă să uzeze, în prezentul litigiu, deşi normele procedurale le permiteau formularea unei asemenea cereri. Aşa fiind, în prezenta cale de atac apelanţii pârâţi nu pot invoca o atare omisiune, care le este imputabilă, pentru a obţine protecţia unui drept.
Este adevărat că prin Legea nr. 1/2009, textul de lege pe care reclamanţii şi-au întemeiat pretenţiile împotriva acestor apelanţi a fost abrogat, iar potrivit legii noi, titular al obligaţiei de plată a contravalorii îmbunătăţirilor este în prezent persoana căreia imobilul i-a fost restituit în natură, astfel că, noile reglementări, însă schimbarea legislaţiei, într-o modalitate favorabilă apelanţilor nu poate avea ca efect lipsirea reclamanţilor de chiar posibilitatea de a-şi putea valorifica pretenţiile, în condiţiile în care aceştia s-au prevalat de un drept care, la momentul formulării acţiunii, era prevăzut şi ocrotit de lege, mai ales în condiţiile în care dreptul în litigiu nu este imprescriptibil.
Curtea are în vedere în cadrul acestei analize şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele Cabourdin vs. Franţa-60796/00 din 11 aprilie 2006, Ducret vs. Franţa- 40191 din 02 12 iunie 2007, cauze în care instanţele franceze au aplicat într-un litigiu aflat în curs de soluţionare o lege nouă, care modifica un act normativ invocat de reclamanţi în susţinerea pretenţiilor de anulare a unui contract de credit, iar în temeiul acestei legi noi, au respins cererea reclamanţilor. Curtea a apreciat că într-o astfel de situaţie au fost încălcate prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât noua lege soluţiona retroactiv litigiul cu care reclamanţii învestiseră instanţele, lipsind de sens continuarea sa, iar intervenţia legislativă nu era justificată prin motive imperioase de interes general, astfel că nu se putea vorbi de o egalitate a armelor între cele două părţi.
În mod corect a reţinut tribunalul, sub acest aspect, incidenţa în cauză a prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, care consacră principiul aplicării neretroactive a legii noi.
2. Împrejurarea că în cauză nu s-a făcut dovada că îmbunătăţirile au fost făcute cu acordul expres al locatorului nu poate avea ca efect înlăturarea răspunderii Municipiului Bucureşti, în condiţiile stabilite de art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, forma iniţială.
Astfel, în temeiul interpretării oficiale a prevederilor art. 48 din Legea nr. 10/2001, forma iniţială, prin H.G. nr. 250/2007, act normativ de care apelantul pârât se prevalează în susţinerea acestei critici, în măsura în care în cauză nu se regăseşte ipoteza avută în vedere de prevederile art. 48.3 teza finală din H.G. nr. 250/2007, nefiind dovedit un acord al locatorului pentru efectuarea lucrărilor a căror contravaloare se solicită pe această cale, rămân pe deplin incidente prevederile art. 48.3 teza 1 şi 2 din acelaşi act normativ, potrivit cu care, într-o astfel de situaţie, opţiunea între cele două categorii alternative de debitori ai obligaţiei de despăgubire aparţine creditorului obligaţiei de despăgubire.
Cum în cauză nu s-a făcut dovada unui asemenea acord, Curtea constată că Tribunalul a făcut o corectă aplicare şi interpretare în cauză a acestor prevederi legale.
Tot astfel, Curtea apreciază ca nefondată susţinerea apelantului pârât Municipiul Bucureşti în sensul că în cauză nu s-a făcut dovada că lucrările de îmbunătăţiri erau de strictă necesitate şi că au fost efectuate pentru a spori confortul personal.
Astfel, în conformitate cu art. 48 din Legea nr. 10/2001, intră în categoria cheltuielilor necesare şi utile, în sensul legii, toate lucrările de îmbunătăţiri care nu sunt, prin costul sau natura lor exorbitante, aşadar nu numai cele impuse de uzura normală a locuinţei dar şi cele prin care, s-a urmărit menţinerea sau sporirea confortului acesteia.
Potrivit expertizei administrate în cauză, în primă instanţă, lucrările de îmbunătăţiri efectuate de reclamanţi au constat în: refacerea instalaţiilor sanitare şi electrice, refacerea tencuielilor, zugrăvelii şi lucrări de vopsitorie, refacerea de finisaje în baie, bucătărie şi dependinţe, înlocuirea parchetului, repararea tâmplăriei interioare şi exterioare, construirea unei magazin în curte, lucrări care au fost apreciate ca atare de expertiză ca fiind necesare şi utile şi de natură a aduce un spor de valoare însemnat apartamentului.
De asemenea, nu este fondată susţinerea apelantului pârât Statul Român, în sensul că răspunderea instituită prin prevederile art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în forma iniţială, este o răspundere contractuală în temeiul căreia doar pârâtului Municipiul Bucureşti, îi revine obligaţia de despăgubire, iar nu şi Statului Român.
Norma instituia o răspundere specială şi derogatorie a statului, care, deşi nu dobândise legal dreptul de proprietate asupra unor astfel de imobile, a permis încheierea unor acte de dispoziţie, asupra unei astfel de categorii de imobile.
Dispoziţiile art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 au fost reglementate cu caracter de normă specială, or, caracterul de normă specială a acestei prevederi legale, exclude de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în speţă, dreptul comun, reprezentat de Codul civil, privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicţiune.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, reclamanţii O.V., O.V.M., O.F.M. şi pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanţii O.V., O.V.M., O.F.M. au arătat următoarele:
1. Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 267 C. proc. civ. Se reţine în decizia Curţii de Apel că au renunţat la despăgubirile morale, cu toate că în faţa curţii nu a fost prezentă decât O.V. şi apărătorul lor.
2. Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1337 şi urm C. civ.
Instanţa de apel a reţinut că nu poate fi acordat excedentul de valoare raportat la faptul că s-a anulat contractul de vânzare încheiat între soţii O. şi Municipiul Bucureşti, iar nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare s-ar fi datorat relei lor credinţe, deoarece ar fi fost notificaţi de către fostul proprietar că acesta ar avea intenţia să revendice, în natură, imobilul pe care l-au dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995.
Nu a reţinut instanţa de apel că Legea nr. 112/1995 nu interzice cumpărarea imobilelor pentru care fostul proprietar ar avea „intenţia” să solicite restituirea în natură; la momentul achiziţionării imobilului, legea nu prevedea posibilitatea restituirii în natură decât a apartamentelor care erau în posesia foştilor proprietari sau cele libere, nu şi cele deţinute de alte persoane; vânzarea s-a făcut de către un reprezentant al Statului român, cumpărătorii-persoane fizice neavând posibilitatea să determine încheierea contractului în frauda legii; nu puteau şi nici nu ştiau la acel moment că trebuie să verifice pe rolul instanţelor dacă există sau nu acţiuni în justiţie ale foştilor proprietari, care vizau imobilul pe care ei l-au cumpărat; buna-credinţă se prezumă, pe când reaua-credinţă se dovedeşte de cel care o invocă, iar în situaţia în speţă nu a fost demonstrată prin niciun mijloc de probă, concluziile fiind bazate doar pe simple prezumţii.
În dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general a arătat următoarele:
Soluţia pronunţată este dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data sesizării instanţei, pentru că acest text de lege, chiar dacă a lăsat la aprecierea reclamanţilor alegerea între cei doi debitori ai obligaţiei despăgubire („statul sau unitatea deţinătoare”), aceasta nu înseamnă (cum greşit apreciază instanţa de apel) faptul că legiuitorul nu impune intimaţilor reclamanţi să se îndrepte exclusiv împotriva unuia sau altuia dintre aceştia, îndreptarea pretenţiilor împotriva ambilor debitori fiind inacceptabilă.
Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice este persoana juridică ce datorează intimaţilor reclamanţi contravaloarea îmbunătăţirilor necesare şi utile aduse imobilului litigios şi nu Municipiul Bucureşti (care nu are legitimare procesuală pasivă în prezenta cauză) având în vedere şi faptul că legiuitorul a prevăzut în textul de lege evocat mai sus mai întâi Statul Român şi abia apoi unitatea deţinătoare, în speţă Municipiul Bucureşti.
În dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a arătat următoarele:
1. Reclamanţii au înţeles să modifice primul capăt al acţiunii referitor la restituirea preţului actualizat, solicitând judecarea acestui capăt de cerere în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, această modificare a acţiunii fiind făcută de reclamanţi abia după 10 ani de la introducerea acţiunii, timp în care poziţia lor procesuală sub aspectul cadrului procesual pasiv nu a fost consecventă, dovadă fiind, aşa cum a remarcat în mod corect şi instanţa de apel, numeroasele precizări şi modificări depuse la dosarul cauzei.
Or, art. 132 alin. (1) C. proc. civ. dispune că „la prima zi de înfăţişare instanţa va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum şi pentru a propune noi dovezi”. Totodată art. 134 C. proc. civ. arată că „este socotită prima zi de înfăţişare aceea în care părţile legal citate, pot pune concluzii” .
Modificarea făcută de reclamanţi la data de 19 ianuarie 2010, la 10 ani de la introducerea acţiunii iniţiale, s-a făcut cu nerespectarea termenului prevăzut de art. 132 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de fond, în virtutea rolului activ, soluţionând cauza raportându-se la toate susţinerile şi actele de procedura făcute cu respectarea termenului prevăzut de art. 132 alin. (1) C. proc. civ.
2. În mod greşit s-a apreciat ca în cauză are calitate procesuală pasivă Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice pe capătul de cerere privind restituirea îmbunătăţirilor, în temeiul dispoziţiilor art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Faţă de vechile prevederi ale Legii nr. 10/2001, potrivit prevederilor art. 48 alin. (1) şi (3) din această lege, unitatea deţinătoare, respectiv Municipiul Bucureşti prin Primarul General este obligată să plătească îmbunătăţirile aduse imobilului întrucât ea a fost parte la încheierea antractului de vânzare-cumpărare, şi nu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, care este un terţ în acest raport juridic.
Din acest punct de vedere, forma de răspundere instituită de art. 48 din lege rămâne o răspundere contractuală şi se deosebeşte de forma specială de răspundere extracontractuală stabilită de către art. 50 din acelaşi act normativ. Dacă s-ar fi dorit ca suma reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor să fie suportată de către Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, atunci legiuitorul ar fi prevăzut acest lucru în acelaşi text de lege şi nu într-unul diferit.
Mai mult decât atât, deşi acţiunea a fost iniţiată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, în virtutea principiului aplicării imediate a legii noi, aceasta se aplică şi situaţiilor juridice în curs de derulare, neepuizate la momentul intrării legii noi în vigoare.
Or, potrivit modificărilor aduse prin Legea nr. 1/2009 Legii 10/2001, alin. (2) din art. 48 instituie în sarcina persoanei căreia i s-a retrocedat imobilul obligaţia de a restitui contravaloarea îmbunătăţirilor. Această persoana îndreptăţită este fosta proprietară, respectiv T.E.
Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, în considerarea argumentelor ce succed:
1. Recursul formulat de reclamanţi.
1.a. Cu privire la primul motiv de recurs la termenul de judecată s-a susţinut că nu se mai insistă în soluţionarea acestuia, motiv pentru care nu va fi analizat.
1.b. Cu privire la răspunderea pentru evicţiune, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, că aceasta a fost reglementată ca un mijloc de protecţie al cumpărătorului evins, fiind de esenţa contractului de vânzare-cumpărare şi având o natură contractuală, iar normele care o definesc au caracter imperativ şi special. Nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, constatată prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, are ca efect lipsirea în tot a actului juridic de efectele în vederea cărora a fost încheiat, iar în această materie operează alte reguli de drept, cum ar fi restituirea prestaţiilor reciproce, expresie a principiului restitutio in integrum ce cârmuieşte efectele nulităţii actului juridic civil.
Instanţa de apel a mai reţinut şi că motivul de apel referitor la antrenarea răspunderii vânzătorului pentru evicţiune, conform art. 1337 şi urm. din C. civ. este înlăturat, întrucât premisa acestui tip de răspundere (care este una contractuală) presupune valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare şi pierderea posesiei de către cumpărător, urmare a drepturilor preferabile invocate de un terţ asupra obiectului vânzării, cerinţă care nu este însă îndeplinită în cauză.
Prin critica de recurs nu se contestă raţionamentul instanţei de apel, respectiv nu se formulează critici de nelegalitate privind înlăturarea răspunderii pentru evicţiune pe considerentul nevalabilităţii contractului, care produce efectele nulităţii actelor juridice, însă se formulează critici privind buna-credinţă şi respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/2005 de către cumpărătorii recurenţi la data încheierii actului de vânzare-cumpărare.
Aspectele invocate nu mai pot fi puse în discuţie atât timp cât prin hotărâre irevocabilă s-a constatat nulitatea actului de vânzare-cumpărare, aceasta bucurându-se de autoritate de lucru judecat şi constituind totodată premisa avută în vedere de instanţa de apel în înlăturarea răspunderii pentru evicţiune, necontestată prin cererea de recurs.
În considerarea acestor argumente şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul declarat de reclamanţi este nefondat, urmând a se dispune în consecinţă.
2. Recursurile formulate de pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi Ministerul Finanţelor Publice.
a. Critica privind obligaţia de despăgubire a fostului chiriaş pentru îmbunătăţirile necesare şi utile este comună.
Potrivit art. 48 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data sesizării instanţei, chiriaşii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile (1), iar în cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligaţia de despăgubire revine statului sau unităţii deţinătoare (3).
Pârâtul recurent nu critică aplicarea acestui text legal în speţă, ci susţine că obligaţia de despăgubire revine numai unuia dintre persoanele juridice prevăzute de lege şi anume celuilalt debitor, în considerarea faptului că acesta este indicat primul de norma legală.
Obligaţia de despăgubire revine fie statului, fie unităţii deţinătoare, dar acest lucru nu înlătură obligaţia stabilită în cauză în sarcina pârâţilor recurenţi. Urmează ca obligaţia, odată ce a fost executată de unul dintre debitori, să nu mai poată fi executată împotriva celuilalt, modul în care s-a acţionat în cauză fiind o garanţie pentru executarea acesteia, în ipoteza în care unul dintre debitori nu este solvabil - fiecare dintre aceştia putând fi obligat în raportul juridic dedus judecăţii, norma neprevăzând o ordine între aceştia.
Această obligaţie este una impusă de normele legale speciale în materie, astfel cum acestea au fost redate mai sus, neavând legătură cu răspunderea contractuală din materia răspunderii pentru evicţiune C. civ., şi se aplică cu prioritate în virtutea caracterului său special faţă de dreptul comun.
În ceea ce priveşte modificare intervenită prin Legea nr. 1/2009 privind debitorul obligaţiei de despăgubire, Curtea de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor legale în vigoare la data sesizării instanţei, cu referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi la dispoziţiile ar art. 15 alin. (2) din Constituţie, care consacră principiul neretroactivităţii legii noi.
Problema neretroactivităţii legii noi a fost reţinută de Curtea Constituţională, în controlul de constituţionalitate, în Decizia nr. 720/2010. S-a apreciat că mai multe texte ale Legii nr. 1/2009, printre care şi art. 14 care a operat modificarea în discuţie, dispun pentru viitor şi se aplică, de la data intrării lor în vigoare, unor situaţii juridice în curs de derulare, astfel încât nu poate fi reţinută încălcarea principiului neretroactivităţii legii.
Curtea de Apel a mai reţinut un alt argument, respectiv jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care s-ar aplica în speţă cu prioritate în virtutea dispoziţiilor art. 20 din Constituţie, iar în condiţiile în care acest mod de soluţionare a criticii de apel nu a fost criticat în recurs, se bucură de putere de lucru judecat şi duce la menţinerea deciziei.
b. Critica din recursul formulat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice referitoare la chemarea sa în judecată cu încălcarea dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte introducerea în cauză a acestui pârât pe capătul de cerere privind restituirea preţului, instanţa de apel a reţinut că modificarea în acest sens a acţiunii s-a făcut de reclamanţi abia după cca. 10 ani de la introducerea acţiunii, iar pârâţii nu au ridicat la acel moment nicio obiecţie legată de nesocotirea termenului prevăzut de art. 132 alin. (1) C. proc. civ. pentru modificarea acţiunii, operând astfel, faţă de dispoziţiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ., decăderea lor din dreptul de a mai invoca ulterior o asemenea neregularitate.
În condiţiile în care pârâtul recurent nici nu susţine că s-ar fi prevalat de nerespectarea art. 132 C. proc. civ. la data introducerii sale în cauză, se constată că în cauză s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor procedurale incidente de instanţa de apel, prin reţinerea decăderii sale din dreptul de a se prevala de aceste dispoziţii - a căror aplicabilitate în speţă nici nu a fost contestată de altfel pe calea recursului.
În considerarea acestor argumente, care susţin caracterul nefondat şi al recursurilor formulate de pârâţi, Înalta Curte urmează să facă aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 5 şi pct. 9, precum şi a art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii O.V., O.V.M., O.F.M. şi de pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul general şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei nr. 387/A din 7 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1916/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1921/2012. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
