ICCJ. Decizia nr. 1925/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1925/2012
Dosar nr. 10141/1/2010
Şedinţa publică de la 16 martie 2012
Deliberând conform art. 256 C. proc. civ. asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată;
Prin Decizia nr. 6616 din 7 decembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-au respins, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii Consiliul local al municipiului Aiud, Municipiul Aiud prin primar şi SC A.F. SRL împotriva Deciziei nr. 44/A din 19 martie 2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Au fost obligaţi recurenţii-pârâţi Consiliul local al municipiului Aiud, Municipiul Aiud prin primar şi SC A.F. SRL la plata sumei de 2.500 RON, cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi G.D.F. şi G.T.S.
Pârâta SC A.F. SRL a susţinut în recursul declarat, că reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la restituirea imobilului în natură, ci la măsuri reparatorii prin echivalent, în temeiul Legii nr. 247/2005 şi că, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 1/2009.
A mai arătat că au fost legal încheiate contractele de vânzare-cumpărare, părţile semnatare fiind de bună-credinţă şi că nu există motive de nulitate. Reclamanţii au formulat notificare în baza Legii nr. 112/1995, ce a fost soluţionată prin acordarea de despăgubiri băneşti. Ca urmare, în mod legal primăria a vândut spaţiul comercial către recurenta-pârâtă, cu respectarea art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 550/2002.
În plus, instanţa de apel a interpretat greşit înscrisurile depuse la dosar, respectiv cartea funciară a imobilului, din care rezultă că imobilul a fost preluat de la proprietarii M.I. şi K.M., în baza Decretului nr. 92/1950 şi cumpărat de pârâtă, în temeiul Legii nr. 550/2002.
De la antecesorii reclamanţilor au fost preluate alte imobile, ce figurează, în prezent, în proprietatea Municipiului Arad.
Recurenta-pârâtă a mai susţinut că, în faţa instanţei de fond s-a invocat excepţia prescripţiei acţiunii reclamanţilor, asupra căreia nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu s-au pronunţat.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, că motivele invocate de pârâta SC A.F. SRL nu sunt fondate, că pricina nu este de competenţa instanţei de contencios administrativ, deoarece obiectul acţiunii îl reprezintă constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare din 24 februarie 2003 şi din 16 iulie 2004, ce vizează imobilul compus din construcţie şi teren aferent, intabulat în CF nr. xxx Aiud.
În motivarea criticii privind necompetenţa instanţei de contencios administrativ, instanţa de recurs a reţinut că, temeiul de drept al acţiunii cu care a fost învestită instanţa, îl constituie Legea nr. 10/2001, iar conform dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din acest act normativ, competenţa de soluţionare a litigiilor ce au ca obiect un imobil ce intră sub incidenţa legii menţionate, aparţine secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării.
O altă critică formulată de recurenta-pârâtă SC A.F. SRL a vizat prescripţia acţiunii reclamanţilor, şi aceasta fiind înlăturată, faţă de împrejurarea că, în raport de data introducerii acţiunii, 21 iulie 2006, în mod corect, instanţele de fond şi apel au reţinut că termenul de prescripţie nu se împlinise, fiind înlăturată critica privind omisiunea de pronunţare asupra acestei excepţii.
S-a mai reţinut că imobilul este ocupat de Inspectoratul de Poliţie al judeţului Alba pentru Poliţia Aiud, reclamanţii solicitând măsuri reparatorii, prin despăgubiri băneşti de la Prefectura Alba, care a trimis notificarea către Primăria municipiului Aiud, unde a fost înregistrată sub nr. 6587 din 25 februarie 2002.
Pârâta SC A.F. SRL a criticat aplicarea Legii nr. 10/2001 şi măsura restituirii în natură a imobilului, deoarece, în opinia sa, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii prin echivalent.
Şi această critică a fost apreciată ca nefondată de instanţa de recurs, întrucât reclamanţii au solicitat despăgubiri, în completarea celor deja acordate, în baza Legii nr. 112/1995, pentru imobilul care a aparţinut autorului lor.
Prin efectele Legii nr. 10/2001, în varianta în vigoare la data înregistrării notificării la primărie, respectiv data de 25 iunie 2002, din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 43 alin. (1), care permitea înstrăinarea imobilelor asupra cărora se finalizase procedura administrativă, rezultă că nu puteau fi înstrăinate imobilele asupra cărora această procedură era în curs.
Ulterior, legiuitorul a instituit acest principiu al indisponibilizării imobilelor asupra cărora nu s-a finalizat procedura administrativă, sub sancţiunea nulităţii absolute, în temeiul art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, varianta republicată.
Faţă de această împrejurare, s-a considerat că nu se poate reţine o bună-credinţă a vânzătorului, respectiv a cumpărătorului, câtă vreme, pârâtul Municipiul Aiud prin primar demarase procedura de vânzare a imobilului, după ce înregistrase notificarea reclamanţilor.
Cât priveşte recursul declarat de pârâţii Consiliul local al municipiului Aiud şi Municipiul Aiud prin primar şi acesta a fost respins, ca nefondat.
O primă critică a pârâţilor mai sus menţionaţi a fost circumscrisă motivului de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., deoarece instanţa de apel, în mod greşit nu a observat că instanţa de fond a acordat ceea ce nu s-a cerut, în sensul că reclamanţii au solicitat să fie obligată Primăria Aiud, dar prin dispozitivul hotărârii atacate, a fost obligat Municipiul Aiud prin primar.
Această susţinere a fost respinsă ca nefondată, deoarece prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat anularea contractelor de vânzare-cumpărare din 24 februarie 2003 şi din 16 iulie 2004, încheiate de Consiliul local al municipiului Aiud şi SC A.F. SRL.
Ca urmare, prin Sentinţa nr. 1128/2006 au fost obligaţi pârâţii Consiliul local al municipiului Aiud şi Municipiul Aiud prin primar, aşa încât, instanţa a apreciat că nu este incident motivul de recurs circumscris art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Au mai susţinut pârâţii, că restituirea în natură este condiţionată de restituirea sumei primită cu titlul de despăgubire, în temeiul Legii nr. 112/1995, aşa cum prevede art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Instanţa de recurs a reţinut că reclamanţii şi-au îndeplinit această obligaţie, conform înscrisurilor aflate la dosarul apel, respectiv ordinul de plată din 30 octombrie 2008, prin care a fost restituită suma primită cu titlul de despăgubire şi s-a indicat modul de calcul al acestei sume, actualizată cu indicele de inflaţie, conform adresei nr. 1123 emisă de Institutul Naţional de Statistică Cluj.
Ultima critică se referă la greşita aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, respectiv art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în sensul că doar G.T.S. are calitate de persoană îndreptăţită, fiind singurul care a semnat notificarea.
S-a reţinut de instanţa de recurs că, aceste critici au fost formulate omisso medio, neexistând critică în apel cu privire la aceste aspecte, conform motivelor invocate în apel, astfel că nu pot forma obiect de analiză în recurs.
Instanţa supremă a concluzionat că instanţa de apel a făcut aplicarea corectă a prevederilor Legii nr. 10/2001, nefiind incidente niciunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ. şi aplicând dispoziţiile art. 274 din Cod a dispus obligarea recurenţilor-pârâţi la plata sumei de 2.500 RON, cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi.
Împotriva Deciziei nr. 6616 din 07 decembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a exercitat la 9 decembrie 2010, calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, SC A.F. SRL, solicitând anularea hotărârii menţionate şi rejudecarea recursurilor.
Contestaţia în anulare a fost motivată în drept, în temeiul art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., în sensul că, instanţa de recurs a omis să supună controlului judiciar, întreg ansamblul de motive grupate distinct de către societatea contestatoare, în cuprinsul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 - 9 din acelaşi Cod.
Se susţine de către contestatoare că, în considerentele deciziei atacate, instanţa de recurs nu a analizat motivele de nelegalitate ce au fost invocate de pârâta SC A.F. SRL şi nu a avut în vedere criticile pârâtei referitoare la: necompetenţa instanţei de contencios administrativ, la prescripţia dreptului material la acţiune, în raport de dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, la greşita apreciere a instanţelor, adusă aplicabilităţii în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 1/2009, şi sub aspectul constatării calităţii reclamanţilor de persoane îndreptăţite, la restituire în natură şi nu prin echivalent, sub forma despăgubirilor băneşti.
La data de 16 martie 2012, prin petiţia înregistrată la dosar, contestatoarea SC A.F. SRL a solicitat instanţei a lua act de renunţarea acesteia la judecata contestaţiei în anulare, conform art. 246 C. proc. civ.
Potrivit prevederilor art. 246 (1) Cod proc. civ. „reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, fie verbal în şedinţă, fie prin cerere scrisă";.
Manifestarea de voinţă, în sensul de a renunţa la judecată, reprezintă o desistare, un act voliţional, de care instanţa urmează a lua act.
Prin urmare, Înalta Curte constată că această manifestare de voinţă a părţii se înscrie în principiul disponibilităţii ce guvernează procesul civil şi întruneşte condiţiile de formă şi fond, pentru a produce efectul juridic prevăzut de dispoziţiile art. 246 (1) C. proc. civ.
Constatând că actul de procedură al desistării s-a realizat cu îndeplinirea condiţiilor cerute de lege şi, având în vedere incidenţa în speţă a prevederilor art. 246 (3) din acelaşi Cod, în sensul că renunţarea a operat după comunicarea contestaţiei în anulare, instanţa, faţă de împrejurarea că intimaţii au solicitat a se acorda cheltuieli de judecată şi au făcut dovada achitării acestora, va lua act de această manifestare de voinţă a contestatoarei şi, pe cale de consecinţă, o va obliga la 4.000 RON, cheltuieli de judecată către intimaţi.
Ca atare, obligarea contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată este legală, fiind determinată de conduita acesteia, care, ulterior formulării căii extraordinare de atac, de retractare a înţeles să renunţe la judecata acesteia, intimaţii G.D.F. şi G.T.S. sunt îndrituiţi la cheltuielile de judecată, pe care le-au efectuat, urmare demersului judiciar iniţiat de contestatoare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Ia act de renunţarea contestatoarei SC A.F. SRL la judecata contestaţiei în anulare formulată împotriva Deciziei nr. 6616 din 07 decembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Obligă pe contestatoare la plata sumei de 4.000 RON, cheltuieli de judecată către intimaţii G.D.F. şi G.T.S.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1924/2012. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 1927/2012. Civil → |
|---|
