ICCJ. Decizia nr. 1916/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizie nr. 1916/2012
Dosar nr. 17897/3/2010
Şedinţa publică din 16 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1440 din 30 septembrie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 17897/3/2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul Z.V., în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, fiind obligat pârâtul la 2.000 RON către reclamant reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic dispusă împotriva numitului Z.I., tatăl reclamantului.
În motivarea sentinţei, s-a constatat că reclamantul este fiul defunctului Z.I., decedat la 20 septembrie 1994, împotriva căruia s-a dispus măsura administrativă a stabilirii domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie 1951-27 iulie 1955.
Prin decizia administrativă nr. 14900/1991, conform Decretului-Lege nr. 118/1990, numitului Z.I. i s-a acordat o indemnizaţie lunară de câte 822 RON până la data decesului, acesta beneficiind şi de alte facilităţi conform adresei aflate la dosar.
S-a constatat incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 3 lit. e) şi respectiv, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, iar în ce priveşte cuantumul daunelor s-a apreciat că, pe lângă reparaţia morală reprezentată de constatarea legală a caracterului politic al măsurii administrative, este necesar a se stabili despăgubiri pentru daunele morale, aprecierea acestora racându-se prin raportare la principiul echităţii, astfel că, având în vedere gravitatea suferinţelor resimţite de tatăl reclamantului, precum şi faptul că acesta a mai primit şi alte despăgubiri ca şi reclamantul, în calitate de urmaş al defunctului tată (despăgubiri acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, până în anul 2008, conform înscrisului), s-au acordat reclamantului despăgubiri de 2.000 RON.
Prin decizia civilă nr. 285 din 15 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant Z.V. împotriva sentinţei menţionate, a admis apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins acţiunea, ca nefondată.
Pentru a decide astfel, în raport de temeiul juridic al pretenţiilor reclamantei, reprezentat de art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a constatat că este aplicabilă în cauză Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunţată de Curtea Constituţională, prin care s-a stabilit că aceste dispoziţii legale sunt neconstituţionale.
Conform art. 147 alin. (1) din Constituţie, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituţională îşi încetează efectele după 45 zile de la publicarea sa în M. Of., iar pe durata acestui termen dispoziţiile sunt suspendate de drept.
La data soluţionării apelurilor, termenul de 45 zile prevăzut de textul constituţional a expirat, fără ca Parlamentul să pună de acord norma legală cu dispoziţiile legii fundamentale, astfel că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate.
Aşadar, constatând că la data soluţionării apelurilor, nu mai sunt în vigoare dispoziţiile legale ce au constituit temeiul juridic al acţiunii, instanţa de apel a apreciat că acţiunea este neîntemeiată.
împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul Z.V., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, in esenţă, următoarele:
Instanţa de apel ar fi trebuit să soluţioneze cauza pe baza legii de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, având în vedere că era constituţională la acea dată, modificarea intervenită prin deciziile Curţii Constituţionale neputând opera retroactiv, în conformitate cu dispoziţiile art. 15 din Constituţia României, în condiţiile în care asemenea decizii au forţa unei legi, de la data publicării lor în M. Of.
Pe de altă parte, în măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curţii Constituţionale se aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantului recunoscut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează oricărei persoane dreptul ca o instanţă judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestaţie privind drepturi şi obligaţii cu caracter civil.
În sensul aplicării principiului neretroactivităţii, este şi jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului.
De altfel, posibilitatea obţinerii unor despăgubiri de natura celor prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009 este asigurată în virtutea dreptului de acces la justiţie garantat de C. civ., de Constituţia României, rezoluţia nr. 1096/1996 şi de art. 5, 6 şi 14 din C.E.D.O., care primează, potrivit art. 20 din Constituţia României.
Recurentul - reclamant a mai susţinut că, în mod greşit, cererea în pretenţii a fost respinsă pentru evitarea unei duble reparaţii, deoarece prin reparaţiile anterioare, nu s-au avut în vedere analize concrete pentru fiecare caz în parte, adoptându-se măsuri reparatorii la modul general, majoritatea acestora nefîind reparaţii morale; oricum, premisa pe care se sprijină decizia Curţii Constituţionale e total greşită, la fel ca şi susţinerile instanţei de apel: drepturile conferite de Decretul - lege nr. 118/1990 nu au natura juridică a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizaţii) ce ţin de legislaţia muncii, mai mult, chiar Legea nr. 221/2009 arată că instanţa va ţine cont de faptul că reclamantul a beneficiat de decret.
În al doilea rând, Deciziile nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu împiedică instanţele de judecată să facă aplicarea dispoziţiilor art 20 din legea fundamentală şi să dea prioritate pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Pentru soluţionarea justă a cauzei deduse aprecierii judecătoreşti, Justiţia este un factor esenţial de echilibru şi stabilitate socială în statul de drept, fiind necesară abordarea unitară, cu consecinţa sporirii eficienţei actului de justiţie şi de asigurare a compatibilităţii sistemului judiciar şi implicit a practici româneşti, cu cele ale statelor UE.
Asigurarea caracterului unitar al practicii judecătoreşti este impus şi de principiul constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi implicit a autorităţii judecătoreşti, acest principiu fiind grav afectat dacă în aplicarea unuia şi aceluiaşi prejudiciu cauzat, soluţiile instanţelor judecătoreşti ar fi diferite şi chiar contradictorii.
Practica neunitară este sancţionată de C.E.D.O., iar jurisprudenţa divergentă, profundă şi persistentă în timp, cu consecinţa afectării principiului siguranţei juridice, definit ca unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept, este de asemenea sancţionată.
Astfel, trebuie să se constate că sunt încălcate prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi cele din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, recurentul citând din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în acest sens.
În reaprecierea cuantumului daunelor morale, instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existenţa prejudiciului moral complex, care este o consecinţă directă a măsurilor abuzive la care a fost supusă, şi nu a se limita sa-şi motiveze respingerea apelului pentru Deciziile Curţii Constituţionale, a conchis reclamantul în motivarea recursului.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Argumentele pentru care instanţa de apel a respins cererea de chemare în judecată, admiţând apelul pârâtului, au vizat inexistenţa temeiului juridic invocat de reclamanţi în susţinerea cererii în despăgubiri, faţă de deciziile Curţii Constituţionale pronunţate la 21 octombrie 2010.
În acest context, susţinerile recurentului - reclamant relative la aplicarea dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului ca temei juridic al pretenţiilor deduse judecăţii, nu au suport şi urmează a fi înlăturate ca atare.
Reglementările internaţionale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deşi parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretenţiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenţiei de către România, în anul 1994.
Pentru recunoaşterea unor asemenea drepturi patrimoniale, este, necesar un act de voinţă al autorităţilor române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispoziţiile legale naţionale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prin prisma reglementărilor internaţionale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Mecanismul de aplicare a Convenţiei europene are drept premisă, aşadar, existenţa unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internaţională, este susceptibilă a fi înlăturată în cazul contrarietăţii cu dispoziţiile Convenţiei.
În speţă, ca urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010, instanţa de apel a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele, situaţie în care, în absenţa unei prevederi legale posibil a fi înlăturată prin raportare la Convenţia europeană, mecanismul anterior descris nu este viabil, astfel cum preconizează recurentul.
În acelaşi timp, nu este exclusă posibilitatea cenzurării, prin prisma exigenţelor Convenţiei, a înseşi efectelor deciziilor Curţii Constituţionale asupra litigiilor începute la data la care norma internă - ulterior constatată a fi neconstituţională - era în vigoare.
Or, problema de drept a efectelor Deciziilor nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale asupra procedurilor jurisdictionale aflate în curs de desfăşurare la data publicării acestor decizii în M. Of. a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite într-un recurs în interesul legii şi publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011.
În virtutea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe, decizia menţionată nu poate fi ignorată în cauză, producându-şi efectele la data soluţionării prezentului recurs, cu atât mai mult cu cât însuşi recurentul a invocat necesitatea conturării unei practici judiciare unitare, ce este asigurată prin decizia dată în interpretarea legii.
Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, s-a statuat că „urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.";.
În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât şi de blocul de convenţionalitate, reprezentat de textele Convenţiei europene a drepturilor omului şi de jurisprudenţa instanţei europene creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curţii Constituţionale trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, prin prisma regulilor de aplicare a legii în timp, situaţiile juridice în curs de constituire {fada pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - cum sunt drepturile de creanţă, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, şi al întinderii dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă - sunt sub incidenţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, de imediată şi generală aplicare.
Ca atare, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând (nefiind vorba despre o situaţie juridică voluntară), în absenţa unei dispoziţii legale exprese.
De asemenea, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă, a conchis instanţa supremă.
În condiţiile în care prin decizia dată în interesul legii s-a clarificat şi aspectul conformităţii cu dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului a interpretărilor date de Curtea Constituţională, urmează ca motivele de recurs pe acest aspect să fie înlăturate.
Dată fiind decizia în interesul legii, se constată că, în cauză, instanţa de apel a procedat corect dând eficienţă deciziilor Curţii Constituţionale, cât timp, la data publicării lor în M. Of. -15 noiembrie 2010, cauza nu era soluţionată printr-o hotărâre definitivă.
În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii şi va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Z.V. împotriva deciziei nr. 285/A din 15 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a- IV- a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1915/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1919/2012. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
