ICCJ. Decizia nr. 1921/2012. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizie nr. 1921/2012
Dosar nr. 3354/63/2009
Şedinţa publică de la 16 martie 2012
Asupra recursului civil de față, constată:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, la data de 23 martie 2009, reclamantul R.G. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 300.000 euro, daune morale pentru suferințele provocate, urmare condamnării la pedeapsa cu închisoare de 3 ani pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la trecerea frauduloasă a frontierei.
În motivarea acțiunii, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 998-999 C. civ. și art. 48 alin. (3) din Constituție, reclamantul a arătat că la data de 10 februarie 1957, la J., acesta a încercat trecerea graniței și, pentru că nu a reușit a fost prins și reținut în cadrul regimentului din J., de unde a doua zi, a fost transportat la Timișoara în vederea anchetării de organele securității, iar ulterior a fost judecat de Tribunalul Militar Timișoara, fiind condamnat la 3 ani închisoare pentru tentativă la trecerea frauduloasă a frontierei, prin sentința penală nr. 160 din 28 martie 1957.
La termenul din 16 septembrie 2009, reclamantul a formulat o ,,precizare” la acțiune, prin care a arătat că solicită suma de 500.000 euro și modifică temeiul de drept al acțiunii sale, ca fiind art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative aplicate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Prin sentința civilă nr. 40 din 03 februarie 2010, Tribunalul Dolj, a admis în parte acțiunea precizată și l-a obligat pe pârât la plata sumei de 100.000 RON, reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul cauzat prin condamnarea reclamantului.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a apreciat că sunt incidente în cauză, dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, infracțiunea prev. de art. 267 C. pen., fiind expres prevăzută de textul de lege, constituind de drept, condamnare cu caracter politic.
La stabilirea cuantumului de 100.000 RON, Tribunalul a avut în vedere îngrădirea și limitarea adusă valorilor morale, ca: demnitatea, cinstea, onoarea, reputația reclamantului, prejudiciul moral fiind stabilit în raport de natura neeconomică a daunelor, de gradul de proporționalitate al acestora, față de caracterul compensatoriu al suferințelor reclamantului, având în vedere: vârsta acestuia la momentul arestării (19 ani), perioada privării de libertate (3 ani), afectarea sănătății și împrejurarea că, în comunitatea din care a făcut parte, reclamantul nu s-a mai bucurat de valorile morale anterioare arestării și condamnării acestuia.
Împotriva sentinței Tribunalului au declarat apeluri, reclamantul R.G., pârâtul Statul Român prin Ministerului Finanțelor Publice și Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Astfel, apelantul–reclamant a invocat, în esență, nelegalitatea și netemeinicia sentinței atacate, sub aspectul cuantumului exagerat de mic al daunelor morale acordate, în raport de suferința produsă și a solicitat admiterea căii de atac, cu consecința obligării pârâtului la plata sumei de 500.000 RON.
În motivarea apelului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice s-a criticat cuantumul daunelor morale, susținându-se că acestea sunt prea mari față de situația de fapt și că instanța de fond nu a avut în vedere criteriile de cuantificare a prejudiciului suferit de reclamant, în raport cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului și cu jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj a adus critici sentinței pronunțată de instanța de fond, în sensul că nu a fost corect stabilit cuantumul daunelor morale în perioada 1990-2010, nefiind analizate beneficiile acordate reclamantului prin hotărârea nr. 236 din 16.08.1990, emisă în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, în raport de care i s-a stabilit reclamantului o indemnizație de 600 RON lunar și i s-a acordat vechimea în muncă.
O ultimă critică a Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj vizează și cuantumul exagerat al daunelor morale acordate reclamantului față de împrejurarea că nu au fost stabilite criterii de acordare a acestora.
Prin decizia nr. 173 din 17 martie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins ca nefondat, apelul declarat de reclamant.
A admis apelurile exercitate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice- D.G.F.P. Dolj și de Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj împotriva sentinței civile nr. 40 din 03 februarie 2010 a Tribunalului Dolj.
A schimbat sentința tribunalului, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamantul R.G..
Pentru a decide ca atare, Curtea de Apel Craiova a reținut că, față de precizarea reclamantului de la termenul din 16 septembrie 2009, temeiul juridic a fost cel prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, și nu cel inițial, sub care reclamantul și-a întemeiat acțiunea introductivă de instanță, anume art. 998-999 C. civ. și art. 48 alin. (3) din Constituție.
Cât privește despăgubirile acordate de instanța de fond, conform art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 s-a menționat că aceste prevederi legale au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că instanța trebuie să aibă în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, precum și cele prevăzute de art. 147 din Constituție.
Decizia Curții Constituționale este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare, ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.
Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 a fost publicată în M. Of. partea I la data de 15 noiembrie 2010, astfel că începând cu această dată, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt suspendate de drept, urmând ca, în situația în care în termen de 45 de zile Parlamentul nu pune de acord aceste prevederi legale cu dispozițiile Constituției, acestea să-și înceteze efectele juridice.
S-a mai reținut că, în condițiile în care termenul de 45 de zile stabilit prin decizia Curții Constituționale a expirat, iar Parlamentul României nu a pus de acord aceste prevederi cu Constituția, în prezent nu mai există temei juridic pentru acordarea daunelor morale, ca măsuri reparatorii.
De altfel, în speță, se constată că reclamantul a beneficiat de drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, prin Hotărârea nr. 236 din 16 august 1990, emisă de Comisia județeană Dolj pentru aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990, stabilindu-se o indemnizație lunară în favoarea acestuia, indemnizație care este în sumă de 600 RON, astfel cum rezultă din adresa din 4 ianuarie 2010 eliberată de Casa Județeană de Pensii Dolj.
Împotriva deciziei nr. 173 din 17 martie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamantul R.G.
În motivarea recursului său, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul aduce critici referitoare la aplicarea greșită a legii, în sensul că, instanța de apel a apreciat că temeiul juridic este cel prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, întrucât, în realitate, reclamantul și-a întemeiat în drept, acțiunea introductivă de instanță pe dispozițiile art. 998-999 C. civ. și art. 48 alin. (3) din Constituție.
Detaliind această critică, recurentul susține că ,,cererea intitulată precizare depusă la dosarul instanței de fond la data de 16 septembrie 2009, nu este o cerere de modificare a obiectului acțiunii, ci o cerere de întregire a acestui obiect, prin adăugirea la temeiurile juridice invocate prin acțiunea introductivă a unui nou temei juridic, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009”.
Recurentul-reclamant arată că, în mod eronat, instanța de apel nu a ținut seama de temeiurile juridice prevăzute de C. civ. –art. 998-999- întrucât a considerat că singurul temei de drept al acțiunii este cel prev. de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Totodată sunt aduse și critici privind cuantumul foarte mic stabilit de instanța de fond, anume 100.000 RON daune morale, sumă ce nu poate avea caracterul unei despăgubiri și se susține că, în mod greșit, instanța nu avut în vedere probatoriile administrate în cauză (adresa Casei județene de Pensii Dolj, declarația martorului D.N.) și nici criterii obiective de apreciere a daunelor morale, dată fiind natura specific neeconomică a acestora, precum și jurisprudența în materie.
Recursul declarat de reclamant este nefondat și urmează a fi respins, pentru considerentele ce succed:
Esențiale pentru stabilirea cadrului procesual sunt, în orice acțiune dedusă judecății, obiectul cererii de chemare în judecată și valorea acestuia, după prețuirea reclamantului, precum și arătarea motivelor de fapt și de drept pe care reclamantul își întemiează cererea.
Aceste elemente pe care trebuie să le cuprindă cererea de chemare în judecată sunt indicate la art. 112 pct. 3 și 4 C. proc. civ. și, în funcție de explicitarea acestora, acțiunea formulată de reclamant- care inițiază procesul- se conturează cadrul procesual al învestirii instanței de judecată, sub aspectul pretențiilor concrete.
Ca atare, precizarea obiectului acțiunii are relevanță, întrucât reprezintă elementul în funcție de care se determină competența instanței, se analizează excepțiile și se fixează limitele judecății, conform principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, astfel încât, orice cerere adresată instanței de judecată trebuie să fie motivată.
A motiva o pretenție formulată, înseamnă a indica împrejurările concrete, care îl determină pe reclamant să promoveze cererea, precum și temeiul de drept invocat, care stă la baza acțiunii de învestire a instanței.
Conform precizării de la instanța de fond, reclamantul a arătat că își modifică câtimea pretențiilor la suma de 500.000 euro, dar și temeiul juridic, fiind indicat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În cuprinsul precizării sale, acesta susține că ,,sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 1 din lege, tentativa la trecerea frauduloasă a graniței, prevăzută de art. 267 C. pen. din 1936, fiind specificată de art. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 ca și condamnare de drept cu caracter politic, așa încât, rezultă indubitabil că reclamantul a schimbat temeiul juridic al acțiunii sale, promovată inițial conform art. 998-999 C. civ. și art. 148 alin. (3) din Constituție.
Nu poate fi primită ca fondată critica din recurs, potrivit căreia instanța de apel a interpretat și aplicat greșit legea, datorită faptului că, ulterior învestirii instanței pe un temei izvorât din răspunderea civilă delictuală, pretențiile reclamatului au fost fundamentate, conform voinței sale, pe o lege specială de reparație, distinctă sub aspect reparatoriu, de regimul dreptului comun.
Este evident că nu pot coexista sub aceeași cauză, două temeiuri juridice distincte, unul de drept comun și altul, special (derogator de la acesta), fiecare fiind circumscris altor reguli, așa încât răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, instituită prin art. 998-999 C. civ. nu poate fi întregită sau ,,adăugită” (cum susține recurentul-reclamant), cu un regim juridic conturat pe tărâmul unei legi speciale de reparație.
Instanța, în virtutea rolului său activ, califică acțiunea cu respectarea limitelor învestirii, având obligația de a se pronunța numai asupra obiectului cererii dedusă judecății, conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Potrivit acestor dispoziții, în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii dedusă judecății, aceste prevederi având un caracter imperativ, obligatoriu.
De pe acest fundament legal al învestirii, conform precizării temeiului juridic al acțiunii, ca fiind bazat pe Legea nr. 221/2009, instanța de apel a analizat corect raportul juridic dedus judecății, apreciind că pe tărâmul legii speciale de reparație, art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional, prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.
Urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În acest sens, s-a pronunțat și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011a Înaltei Curți de Casație și Justiție publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/7.11.2011, care a motivat, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluări jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de imediată aplicare.
Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care erau în vigoare dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
S-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Problema de drept pusă în discuție se referă la efectele deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională, în cazul proceselor aflate în curs de soluționare la momentul pronunțării lor.
Cum s-a reținut și prin considerentele precedente, această chestiune a făcut obiectul de analiză al Deciziei nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M. Of. nr. 789/7 .11.2011.
În condițiile în care, decizia pronunțată de instanța supremă a fost publicată înainte de soluționarea recursului, statuările sale sunt obligatorii, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României și art. 31 din Legea nr. 47/1992, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și produc efecte numai pentru viitor.
Analizând efectul ex nunc al deciziilor Curții Constituționale, prin decizia în interesul legii s-a făcut distincție între situațiile juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire și situațiile juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de formă și de fond, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic, în baza căruia s-a născut.
Acțiunile în justiție, aflate în curs de soluționare la data pronunțării deciziei Curții Constituționale nu pot fi asimilate situațiilor voluntare, deoarece drepturile de creanță pretinse sunt concretizate numai în urma exercitării controlului judiciar.
Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe, norma juridică nu mai există și nici nu se poate considera că aceasta ultraactivează, în absența unei dispoziții legale exprese.
Având în vedere considerentele anterior expuse, privind incidenţa în cauză a deciziei de neconstituţionalitate care a lipsit de efecte juridice textul legal în baza căruia se puteau acorda daune morale, critica recurentului-reclamant privind cuantumul acestora, nu se mai impune a fi analizată.
Nu poate fi supusă cenzurii de nelegalitate, nici critica reclamantului privind ignorarea unor probe (înscrisuri și declarații ale martorilor), întrucât în condițiile abrogării art. 304 pct. 10 C. proc. civ., acest motiv se conturează ca fiind unul de netemeinicie, ci nu unul de nelegalitate, care să poată forma obiectul examinării în recurs.
Așa fiind, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat de reclamant, astfel că va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul R.G. împotriva deciziei nr. 173 din 17 martie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1919/2012. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1923/2012. Civil. Acţiune în declararea... → |
|---|
