ICCJ. Decizia nr. 1924/2012. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1924/2012
Dosar nr. 2310/1/2010
Şedinţa publică din 16 martie 2012
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Prin cererea formulată la data de 15 martie 2010 şi înregistrată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sub nr. 2310/172010, petentul L.R. a solicitat anularea, în temeiul dispoziţiilor art. 318 alin. (1) teza a II -a C. proc. civ., a Deciziei nr. 1429 din 4 martie 2010 pronunţate de Înalta Curte Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 164/117/2007, în contradictoriu cu intimaţii Primarul municipiului Cluj-Napoca, Asociaţia de proprietari str. R. din Cluj-Napoca, G.M., G.O., G.B.M., S.M.R., G.V. şi A.M.G.L.
În motivarea contestaţiei, s-a arătat că recursul formulat de către petent împotriva Deciziei nr. 130 din 12 mai 2008 pronunţate de Curtea de Apel Cluj a fost structurat pe 7 motive şi întemeiat pe dispoziţiile art. 8 şi 9 C. proc. civ., iar instanţa de recurs nu a cercetat motivele de la punctele 3 şi 5.
Astfel, instanţa de recurs nu a sesizat faptul că petentul a fost singurul care a formulat în termenul şi procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 notificare pentru imobilul în litigiu, situat în Cluj-Napoca, str. R.
La momentul înregistrării notificării, petentul nu avea posibilitatea legală de a solicita întreaga cotă de 1/2 parte din imobilul în litigiu, preluat de la antecesorul subsemnatului, R.N., deoarece Legea nr. 247/2005, care a adăugat alin. (4) la art. 4 din Legea nr. 10/2001, nu a prevăzut instituţia „precizării” sau a „completării” notificării, astfel încât în mod eronat unele instanţe nu dau eficienţă art. 4 alin. (4) în forma adoptată de Legea nr. 247/2005.
Instanţa de recurs în considerentele deciziei statuează sumar că art. 4 alin. (4) nu a fost încălcat, fără a analiza argumentele invocate de petent (de la pct. 3 şi 5 din recurs), prin care a invocat beneficiul direct al acestui text, deoarece este singurul moştenitor care a formulat notificare şi nici vreo altă persoană nu a formulat notificare cu privire la imobil.
Prin neanalizarea nuanţată a motivelor 3 şi 5 din motivele de recurs s-a ajuns la situaţia neavută în vedere de legiuitor, aceea ca o cotă importantă a dreptului de proprietate asupra imobilului să rămână în proprietatea statului.
La pct. 3 şi 5 din motivele de recurs s-a susţinut că, raportat la dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, precum şi faţă de art. 4.7 din Normele metodologice, recurentul profită de toate cotele persoanelor care ar fi fost îndreptăţite în sensul Legii nr. 10/2001 şi care nu au urmat calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, în mod direct, prin efectul legii, în total, o cotă de 3/8 ce revenea celorlalţi moştenitori ai lui R.N.
De altfel, instanţa de recurs omite să observe că petentul a solicitat în faza jurisdicţională întreaga cotă de 1/2 din imobil, reţinând doar că acesta nu a solicitat în faza administrativă toate cele 4 cote ale moştenitorilor lui R.N. respectiv: L.A., R.T., G.M. şi C.D.
Or, Legea nr. 10/2001 în forma sa iniţială nu îi conferea petentului posibilitatea legală de a schimba cadrul juridic fixat prin notificarea formulată şi în limitele căreia s-a desfăşurat procedura administrativă.
Instanţa de recurs, în ipoteza în care ar fi cercetat nuanţat şi într-o manieră de natură a produce efectul prevăzut de legiuitor (în sensul art. 978 C. civ.), ar fi ajuns la aceeaşi concluzie, şi anume că doar în faza jurisdicţională putea invoca beneficiul art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, ceea ce s-a şi întâmplat.
Petentul a susţinut, totodată, că instanţa de recurs nu a cercetat nici motivul de la punctul nr. 1 din motivele de recurs, referitor la faptul că, în calitate de nepot al persoanei naţionalizate, recurentul vine şi în mod direct la moştenirea lui R.N., fiind în clasa a II-a de moştenitori după acesta şi fiind singurul dintre moştenitori care a formulat notificare, astfel încât este îndreptăţit să culeagă întreg emolumentul moştenirii persoanei naţionalizate.
În acest sens, instanţa de recurs nu a analizat deloc incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nearătând considerentele pentru care urmează să fie respinse.
S-a mai arătat că, prin necercetarea tuturor motivelor de recurs, s-a creat situaţia în care o cotă parte din imobilul în litigiu rămâne în proprietatea statului român, cu toate că, în chiar titlul său, Legea nr. 10/2001 se referă la restituirea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În cursul judecării contestaţiei în anulare, s-a învederat decesul petentului L.R., instanţa dispunând introducerea în cauză, la cererea acestora, a moştenitorilor L.N., L.R. şi L.M.
Analizând cererea formulată, în raport de actele dosarului, Înalta Curte constată că nu este fondată.
Instanţa de judecată a fost învestită în prezenta cauză cu soluţionarea unei contestaţii în anulare speciale, întemeiate pe dispoziţiile art. 318 teza ultimă C. proc. civ., petentul susţinând că, respingând recursul său împotriva Deciziei nr. 130 din 12 mai 2008 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, Înalta Curte, prin Decizia nr. 1429 din 4 martie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 164/117/2007, a omis, din greşeală, să cerceteze unele dintre motivele de recurs.
Se observă, din modul de redactare a motivării recursului declarat împotriva Deciziei nr. 130 din 12 mai 2008 a Curţii de Apel Cluj, că structurarea criticilor pe şapte puncte este rezultatul ordonării de către recurentul însuşi, într-o logică proprie, a argumentelor dezvoltate în susţinerea căii de atac, şi nu reflectarea unor motive de recurs distincte, care ar fi trebuit cercetate ca atare de către instanţă.
Astfel, prin Decizia de apel nr. 130 din 12 mai 2008 a fost infirmată calitatea recurentului-reclamant L.R. (autorul contestatorilor din prezenta cauză) de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii cu privire la imobilul în litigiu pentru o cotă de 1/4 din dreptul de proprietate asupra imobilului (aparţinând numitelor G.M. şi C.D.), fiindu-i recunoscut exclusiv dreptul la măsuri reparatorii pentru o cotă-parte de 1/8 raportată la întregul imobil, ce a aparţinut numitului R.T.
Această soluţie a fost fundamentată pe argumentul că reclamantul a solicitat prin notificare doar cota-parte de 1/8 ce a aparţinut numitului R.T., nu şi celelalte cote, poziţie menţinută chiar după introducerea în conţinutul Legii nr. 10/2001 a dispoziţiilor art. 4 alin. (4), prin Legea nr. 247/2005, abia prin contestaţia formulată împotriva deciziei administrative, reclamantul pretinzând că este îndreptăţit la măsuri reparatorii şi pentru diferenţa de 1/4 ce a aparţinut celorlalte moştenitoare ale proprietarului tabular, R.N.
Criticând decizia de apel sub aspectul întinderii dreptului la măsuri reparatorii cu privire la imobil, recurentul-reclamant a susţinut, în fapt, două motive de recurs: ignorarea de către instanţa de apel a unei precizări la notificare, prin care ar fi solicitat şi celelalte cote-părţi şi poziţia constantă din timpul prezentului proces (motiv regăsit la pct. 2 şi 5 din cererea de recurs), precum şi încălcarea prevederilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, pentru mai multe argumente (dezvoltate la pct. 1, 3, 4, 6 şi 7).
Astfel, recurentul a arătat că instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că este îndreptăţit să culeagă şi cotele cuvenite celorlalţi succesori care nu au iniţiat procedura administrativă, deoarece:
- are calitatea de persoană îndreptăţită, în virtutea legăturii de rudenie cu proprietarul tabular, R.N. (argumentul numerotat 1);
- este singurul moştenitor al acestuia care a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 (argumentul nr. 3);
- art. 4 alin. (4) din lege reprezintă o aplicaţie a instituţiei acrescământului consfinţit de art. 697 C. civ. (susţinerea de la pct. 4 din motivarea recursului);
- în cazul neaplicării normei în sensul urmărit de parte, s-ar încălca principiul indivizibilităţii aplicabilităţii legii (susţinerea de la pct. 6) şi spiritul Legii nr. 10/2001 în ansamblul său (pct. 7).
Rezultă, din cele expuse anterior, că, invocând prevederile art. 318 C. proc. civ., contestatorul pretinde omisiunea cercetării unor argumente dezvoltate în susţinerea celor două motive de recurs, anume cele de la pct. 1, 3 şi 5 din motivarea recursului.
Or, una dintre premisele întrunirii ipotezei prevăzute de norma invocată în susţinerea căii extraordinare de atac este aceea ca omisiunea instanţei să vizeze înseşi motivele de recurs formulate, şi nu diferitele argumente aduse în susţinerea acestor motive.
Pe de altă parte, se observă că instanţa de recurs, prin decizia contestată în cauză, a confirmat considerentele deciziei de apel cu privire la consecinţele formulării notificării de către reclamant exclusiv pentru cota-parte de 1/8, recunoscută în cauză, nu şi pentru celelalte cote ce însumează 1/4, arătând explicit că nu a fost încălcat, în aceste condiţii, art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
Ca atare, raţiunea pentru care instanţa de recurs a înlăturat motivul de recurs vizând aplicabilitatea art. 4 alin. (4) rezidă în modul de analiză a aspectului considerat esenţial de către instanţă, anume acela al neformulării notificării şi pentru cota de 1/4 aparţinând numitelor G.M. şi C.D.
În acest context, chiar dacă nu s-ar fi analizat niciunul dintre argumentele aduse de către recurent în susţinerea incidenţei art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, tot nu ar fi fost întrunite cerinţele prevăzute de art. 318 C. proc. civ., care condiţionează viabilitatea contestaţiei în anulare, în ipoteza invocată, de omisiunea cercetării din greşeală a unor motive de recurs.
În raţionamentul logic construit de instanţă în argumentarea soluţiei, ar fi fost inutilă cercetarea tuturor condiţiilor de aplicare a prevederilor art. 4 alin. (4), cât timp s-a considerat că recurentul este decăzut din dreptul la măsuri reparatorii pentru cotele celorlalţi moştenitori, dat fiind că nu a formulat notificare şi cu privire la aceste cote.
De altfel, se constată că instanţa de recurs nu a infirmat niciuna dintre susţinerile recurentului la care se face referire în contestaţia în anulare, respectiv: legătura de rudenie cu proprietarul tabular, R.N.; faptul că deţinătorii cotei de 1/4 nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001; reclamantul a pretins constant, pe parcursul judecării contestaţiei împotriva deciziei administrative, şi drepturile asupra acestei cote.
Dimpotrivă, a pornit de la premisa realităţii acestor susţineri, din moment ce nu a înlăturat incidenţa art. 4 alin. (4) în considerarea neîntrunirii acestor cerinţe, însă a apreciat implicit că acestea nu au relevanţă, câtă vreme reclamantul nu a formulat notificare şi pentru cotele celorlalţi moştenitori ai proprietarului tabular al imobilului.
În acest context, se constată că, în fapt, contestatorul este nemulţumit de modul de apreciere, de către instanţa de recurs, a împrejurării neformulării notificării şi pentru acele cote-părţi, aşadar, de modul de cercetare a unui motiv de recurs care a fost efectiv analizat, chiar dacă face referire la alte susţineri din motivarea recursului, pretins neanalizate.
Or, contestaţia în anulare este nefondată şi din această perspectivă, deoarece petentul tinde la reaprecierea legalităţii deciziei a cărei anulare o solicită, finalitate ce excede cadrului procesual conturat prin prezenta cale extraordinară de atac.
Mai mult, se constată că petentul formulează susţineri noi faţă de cele invocate prin recurs, relative la aceeaşi împrejurare a neformulării notificării şi pentru celelalte cote-părţi, precum imposibilitatea procedurală a formulării unei asemenea notificări, în raport cu momentul introducerii art. 4 alin. (4) în conţinutul Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005.
Aceste susţineri confirmă constatările deja expuse, privind finalitatea reală a contestaţiei în anulare, de apreciere a legalităţii deciziei de recurs din perspectiva unui motiv de recurs analizat efectiv, precum şi aceea a inexistenţei unei omisiuni de cercetare a unui motiv de recurs, cât timp petentul urmăreşte cenzurarea deciziei contestate în raport de alte argumente decât cele invocate în motivarea căii de atac a recursului.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerinţele de aplicare a dispoziţiilor art. 318 teza ultimă C. proc. civ., motiv pentru care va respinge contestaţia în anulare formulată.
În aplicarea art. 274 C. proc. civ., va obliga pe contestatori (moştenitorii petentului iniţial) la plata sumei de 2383 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimaţii G.M., G.O., G.B.M., S.M.R., A.M.G.L.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul L.R. (decedat) şi continuat de moştenitorii L.R., L.N. şi L.M. împotriva Deciziei nr. 1429 din 04 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Obligă pe contestatori la plata sumei de 2383 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimaţii G.M., G.O., G.B.M., S.M.R., A.M.G.L.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1923/2012. Civil. Acţiune în declararea... | ICCJ. Decizia nr. 1925/2012. Civil → |
|---|
