ICCJ. Decizia nr. 1913/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1913/2012
Dosar nr. 3985/101/2010
Şedinţa publică de la 16 martie 2012
Asupra recursurilor civile de faţă, constată:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi, la data de 10 mai 2010, reclamanţii I.C. şi M.E. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi solicitând instanţei, constatarea caracterului politic a măsurii luată în perioada martie 1951 - noiembrie 1956, cu privire la autorii reclamanţilor şi obligarea pârâtului la daune morale în cuantum de 100.000 euro, sau echivalentul în lei la data plăţii a acestei sume, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 3 - 5 din Legea nr. 221/2009, reclamanţii au arătat că împreună cu autorii acestora, I.I. şi I.E. au fost dislocaţi în comuna Plopşor, raionul Filiaşi, regiunea Oltenia din luna martie a anului 1951 până în noiembrie 1956, fiind supuşi unor suferinţe fizice şi psihice mari, fără hrană şi fiind nevoiţi să trăiască în frig şi privaţiuni, întrucât tatăl reclamanţilor, preot, a fost persecutat de regimul comunist, reclamantul fiind nevoit a-şi întrerupe şcoala, iar reclamanta în imposibilitatea de a-şi continua studiile într-o unitate de învăţământ superior.
La data de 01 octombrie 2010, reclamanţii au depus o precizare a acţiunii lor, solicitând reducerea câtimii pretenţiilor, la suma de 10.000 euro daune morale, respectiv câte 5.000 euro pentru fiecare reclamant.
Prin Sentinţa civilă nr. 593 din 29 octombrie 2010, Tribunalul Mehedinţi a admis acţiunea reclamanţilor, astfel cum a fost precizată.
A constatat caracterul politic al măsurii administrative aplicată autorilor reclamanţilor, respectiv a dislocării în comuna Plopşor, în perioada 1 martie 1951 - 1 noiembrie 1956.
A dispus obligarea pârâtului la plata către reclamanţi a sumei de 10.000 euro, daune morale, în calitate de descendenţi de gr. I şi la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1886 RON.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut în esenţă că, autorii reclamanţilor au fost dislocaţi în perioada menţionată, în comuna Plopşor, astfel cum rezultă din adresa nr. 650/1991 emisă de Primăria oraşului Vânju Mare şi nr. 647/2010 emisă de Arhivele Naţionale Dolj, înscrisuri ce au fost coroborate cu declaraţiile martorilor audiaţi în cauză.
Făcând aplicarea prevederilor art. 3 şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, instanţa a constatat că măsura administrativă a dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu luată de organele fostei miliţii sau securităţi, împotriva autorilor reclamanţilor are caracter politic, instanţa fiind îndrituită a constata acest caracter, potrivit legii.
Tribunalul Mehedinţi a apreciat că, în spiritul acestui act normativ, care urmăreşte a înlătura efectele abuzurilor săvârşite de regimul comunist în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în raport de suferinţele morale cauzate prin lezarea onoarei, a demnităţii şi prin îngrădirea libertăţii de acţiune, daunele morale au fost stabilite la suma de 10.000 euro, fiind obligat pârâtul la plata acestora, conform art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., pârâtul a fost obligat la cheltuieli de judecată de 1886 RON, întrucât partea care cade în pretenţii este obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, determinate prin intentarea procesului, cheltuieli ce au fost acordate de instanţă, reclamanţilor.
Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel pârâtul, invocând nelegalitatea hotărârii, faţă de prevederile Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, potrivit cărora, cererea pentru acordarea daunelor morale, nu mai are temei juridic legal.
Prin Decizia nr. 164 din 14 martie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a admis apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, ca reprezentant al statului, prin D.G.F.P. Mehedinţi.
A fost schimbată, în parte, Sentinţa civilă nr. 593 din 29 octombrie 2010 a Tribunalului Mehedinţi, în sensul că a fost respins capătul de cerere privind daunele morale, fiind menţinută dispoziţia referitoare la constatarea caracterului politic al măsurii administrative.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale, prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of./15.11.2010, astfel că instanţa trebuia să aibă în vedere prevederile art. 31 din Legea nr. 47/1992 şi dispoziţiile art. 147 din Constituţie.
S-a considerat că, în lipsa intervenţiei Parlamentului în termenul de 45 de zile de la publicarea deciziei în M. Of. conform art. 147 din Constituţie, în vederea adoptării unor dispoziţii legale compatibile cu Constituţia, potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 37/1992, acţiunile întemeiate pe art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt lipsite de fundament juridic.
S-a reţinut că prin sentinţa pronunţată, instanţa de fond a constatat caracterul politic al măsurii administrative, care reprezintă în sine o reparaţie morală, curtea de apel menţinând această dispoziţie.
Împotriva Deciziei civile nr. 164 din 14 martie 2011 a Curţii de Apel Craiova, au declarat recursuri, reclamanţii I.C. şi M.E., precum şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi.
Recurenţii-reclamanţi au invocat ca motive de nelegalitate art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că decizia este nelegală, deoarece instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cheltuielilor de judecată acordate în primă instanţă de tribunal, neindicând dacă acestea sunt menţinute sau nu, în apel, şi a arătat că, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora legea dispune numai pentru viitor, precum şi cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii. Prin urmare, recurenţii-reclamanţi au susţinut că dispoziţiile Legii nr. 221/2009 sunt aplicabile în speţă, deoarece acţiunea a fost formulată în temeiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, care erau în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, iar dispoziţiile privind neconstituţionalitatea acestui text de lege, nu sunt incidente în cauză.
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi, criticile, întemeiate în drept, conform art. 304 pct. 9 din acelaşi Cod, vizează nelegalitatea deciziei, referitor la capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative luată împotriva autorilor reclamanţilor, capăt de cerere care este neîntemeiat şi nedovedit.
O a doua critică a pârâtului, comună ambelor recursuri, are în vedere nelegalitatea hotărârii instanţei de apel, care a omis a se pronunţa asupra criticii privind cheltuielile de judecată acordate de prima instanţă.
Ambele recursuri sunt nefondate şi urmează a fi respinse, pentru considerentele ce succed:
Recursul declarat de reclamanţi vizează o primă problemă legată de efectele, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of./15.11.2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată.
Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. în acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Cea de-a doua critică a recursului reclamanţilor (comună cu aceea din recursul pârâtului) vizând nepronunţarea instanţei de apel asupra cheltuielilor de judecată, acordate de instanţa de fond, nu poate avea ca efect, nelegalitatea deciziei atacate.
În mod corect, instanţa de fond a apreciat că, partea care a căzut în pretenţii va suporta obligarea la plata cheltuielilor de judecată şi a dispus astfel, obligarea pârâtului la plata acestora, acestuia aparţinându-i culpa procesuală, reclamanţii fiind cei care au învestit instanţa de judecată, cu o acţiune întemeiată în drept, pe Legea nr. 221/2009.
Potrivit sentinţei Tribunalului Mehedinţi, pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, în cuantumul dovedit prin înscrisurile depuse la dosar, cheltuieli de transport şi onorariul de avocat, suma totală fiind de 1886 RON.
Într-adevăr, instanţa de apel nu s-a pronunţat direct asupra criticii privind cheltuielile de judecată, dispozitivul neconţinând o prevedere expresă în acest sens, dar, este de observat că, în considerentele deciziei atacate, de plano, instanţa precizează în ultimul rând al paragrafului final din considerentele Deciziei civile nr. 164 din 14 martie 2011 a Curţii de Apel Craiova, că menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei, fiind evidentă culpa statului, în promovarea de către reclamanţi a acestei acţiuni.
Prin admiterea primului petit din acţiunea reclamanţilor şi constatarea caracterului politic al măsurii administrative aplicată autorilor reclamanţilor, culpa procesuală a pârâtului este evidentă, chiar dacă sub aspectul cuantumului daunelor morale, urmare efectelor Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, s-a desfiinţat temeiul juridic al acordării acestora, iar o analiză a acestei critici, chiar dacă nu a fost realizată de instanţa de apel, nu poate avea consecinţe asupra legalităţii hotărârii.
Cât priveşte recursul declarat de pârât, nici acesta nu este fondat, astfel că urmează a fi respins, alături de cel al reclamanţilor, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Ca atare, în aplicarea principiului disponibilităţii, care îndrituieşte reclamanţii să fixeze limitele în cadrul cărora judecata are loc, chiar dacă legea califică măsura administrativă aplicată autorilor reclamanţilor ca fiind, de drept politică, aceasta nu înseamnă că instanţa de judecată nu are îndrituirea de a se pronunţa asupra acestui aspect, în condiţiile în care, cererea formulată de reclamanţi are un astfel de petit, iar obligarea la despăgubiri nu putea fi justificată, dacă instanţa nu verifica dacă sunt îndeplinite celelalte condiţii impuse de lege.
Desfiinţarea temeiului juridic al dispoziţiilor art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009 nu trebuie înţeleasă ca o imposibilitate a instanţei de a aplica dispoziţiile art. 4 alin. (2) rap. la art. 3 din actul normativ menţionat, instanţa de judecată fiind obligată, ca, urmare învestirii acesteia, să se pronunţe asupra celorlalte chestiuni reglementate de Legea nr. 221/2009 şi de a le aplica corect, în spiritul şi litera acesteia.
Cât priveşte critica referitoare la cheltuielile de judecată, comună ambelor recursuri declarate în cauză, vor fi preluate aceleaşi considerente, mai sus menţionate.
Aşa fiind, pentru considerentele mai sus expuse, Înalta Curte va respinge ambele recursuri declarate în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii l.C. şi M.E. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice ca reprezentant al Statului Român prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi împotriva Deciziei nr. 164 din 14 martie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1911/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1915/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
