ICCJ. Decizia nr. 1949/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1949/2012
Dosar nr. 5142/120/2009
Şedinţa publică din 19 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 651 pronunţată la 7 aprilie 2010, Tribunalul Dâmboviţa a respins capetele de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru numiţii L.G. şi E. ca fiind formulate de o persoană lipsită de calitate procesuală; de asemenea, a admis, în parte, capetele de cerere privind pe numiţii L.M., B.N. şi B.G. şi a obligat pârâtul la plata, către reclamant, a sumei de 90.000 lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorii reclamantului, L.M., B.N. şi B.G., ce au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Totodată, instanţa a respins, ca nedovedită, cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului cu privire la capetele de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru numiţii L.G. şi L.E., instanţa a reţinut următoarele:
Reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri pentru numiţii L.G. şi L.E. care au fost străbunicii materni, respectiv bunicii mamei sale L.M., născută B., fiica lui B.N. şi B.G.
S-a mai reţinut că, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, pot solicita instanţei de judecată obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv.
Având în vedere că reclamantul este rudă de gradul III cu străbunicii săi materni pentru care a solicitat despăgubiri, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului cu privire la capetele de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru numiţii L.G. şi L.E. şi, pe cale de consecinţă, a respins capetele de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru numiţii L.G. şi E., ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului – Lege nr. 118/1990 …”.
În speţă, Tribunalul a reţinut că, în perioada 18 iunie 1951- 30 septembrie 1955, timp de 4 ani, 3 luni şi 12 zile, mama reclamantului, L.M., născută la 16 octombrie 1947, precum şi părinţii săi, B.N. şi B.G. şi bunicii săi materni L.G. şi E., au făcut obiectul unor măsuri luate de organele fostei miliţii, fiind dislocaţi din comuna Gruia şi strămutaţi în comuna Dropia, în Bărăgan, unde li s-a stabilit domiciliul obligatoriu, în baza deciziei Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951 şi că aceste măsuri au constituit măsuri administrative cu caracter politic, încadrându-se în dispoziţiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2010.
Tribunalul a mai reţinut că mama reclamantului a beneficiat, începând cu data de 13 mai 1991 şi până la decesul acesteia, 19 noiembrie 2004, de măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945 precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Având în vedere cele reţinute mai sus, tribunalul a apreciat că reclamantul este îndreptăţit, în baza art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite de mama reclamantului, L.M. şi bunicii săi materni, B.N. şi B.G. ce au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
În ce priveşte cuantumul daunelor morale, tribunalul a apreciat că suma de 30.000 lei pentru fiecare dintre autorii reclamantului este îndestulătoare, ţinând seama, pe de o parte, de vârsta la care mama reclamantului care a beneficiat de măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 a fost supusă măsurii administrative (aproape 4 ani) şi pe de altă parte, de elementele de fapt astfel cum sunt conturate ele de depoziţiile martorilor şi înscrisurile de la dosar, respectiv de prejudiciul produs prin suportarea acestor măsuri administrative cu caracter politic, de durata măsurilor, de intensitatea suferinţelor majore pe care le-au suportat autorii reclamantului când au fost dislocaţi şi în perioada cât au avut domiciliul obligatoriu, de consecinţele acestor măsuri şi de impactul ulterior produs de acestea asupra sănătăţii şi vieţii profesionale şi sociale a acestora.
În baza dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., tribunalul a respins, ca nedovedită, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de reclamant, întrucât acesta nu a făcut dovada întinderii acestor cheltuieli şi nu a depus chitanţa privind onorariul avocatului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul L.C., Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa şi pârâtul S.R. prin M.F.P. – D.G.F.P. Dâmboviţa, iar prin decizia civilă nr. 84 din 23 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti s-a respins apelul reclamantelor şi au fost admise apelurile pârâţilor, s-a schimbat în parte hotărârea instanţei de fond în sensul reducerii cuantumului despăgubirilor acordate la suma de 5000 euro, echivalentul în lei la data plăţii, fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente:
Sub aspectul cuantumului daunelor morale solicitate de către reclamant, Curtea apreciază că în mod greşit instanţa de fond a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciile morale suferite, atât de mama acestuia, cât şi de bunicii săi materni, legat de aceasta reţine că suma de 5000 euro este îndestulătoare (fiind suma maximă prevăzută de lege), ţinând seama de vârsta la care mama reclamantului a beneficiat de măsuri reparatorii acordate, de prejudiciul produs prin suportarea acestor măsuri administrative cu caracter politic pe durata măsurilor, de intensitatea suferinţelor majore pe care le-a suportat autorii săi, când au fost dislocaţi şi în perioada când au avut domiciliul obligatoriu, de consecinţele acestor măsuri şi de impactul ulterior produs asupra sănătăţii şi vieţii profesionale şi sociale a acestora.
Celelalte critici formulate de apelanţi care privesc netemeinicia acordării de despăgubiri reclamantului, pentru autorii săi sunt neîntemeiate, dat fiind faptul că, cu ocazia primei judecăţi s-au efectuat de către acesta probatorii cu acte martori prin care s-au dovedit într-o oarecare măsură susţinerile acestuia, astfel că în mod corect prima instanţă a apreciat că reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorii săi L.M., B.N. şi B.G.
Referitor la apelul declarat de reclamantul L.D.C., toate criticile formulate de acesta sub aspectul cuantumului, sunt nefondate, urmând a fi respinse, ca atare, având în vedere considerentele mai sus menţionate, respectiv dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, aşa cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62 /2010, care au stabilit că acestea nu pot depăşi suma de 5000 euro pe care Curtea a acordat-o apelantului reclamant, urmând a se menţine restul dispoziţiilor sentinţei.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Dâmboviţa solicitând în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., modificarea ei în ce privesc daunele morale, susţinându-se că determinarea prejudiciului nu este determinată de starea materială a persoanei păgubite iar daunele acordate trebuie să aibă un caracter compensatoriu şi nu caracter de venit.
În aceeaşi idee se susţine că acordarea daunelor morale în temeiul Legii nr. 221/2009 nu poate constitui o îmbogăţire fără just temei.
În şedinţa publică de azi instanţa a pus în discuţia părţilor motivul de recurs de ordine publică ce vizează incidenţa Deciziei de recurs în interesul Legii nr. 12/2001, publicată în M. Of. al României la 14 noiembrie 2011 şi respectiv Deciziile nr. 1358 şi 1354 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
Astfel, examinând hotărârea recurată prin prisma incidenţei deciziei de recurs în interesul legii sus evocate şi a Deciziilor nr. 1354 şi nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată, însă, situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată” şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale”.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Criticile reclamantului axate pe ideea priorităţii textelor legale consacrate de C.E.D.O. în materie nu pot fi reţinute, întrucât soluţia adoptată de instanţa constituţională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Referitor la noţiunea de „bun”, potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă” de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie” atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” [(Cauza C. împotriva României (M. Of., nr. 189/19.03.2007)].
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza I. şi M. contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza F.M.G. ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamantul.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă”, fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza A. ş.a. contra României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat, însă, până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuţie, iar noţiunea de „speranţă legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of., nr. 789/07.11.2011), care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 23 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtului, va modifica in parte decizia recurată, în sensul că schimbă în parte sentinţa nr. 651 din 7 aprilie 2010 a Tribunalului Dâmboviţa, în sensul că respinge acţiunea reclamantului cu privire la prejudiciul moral, menţinându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Dâmboviţa împotriva deciziei nr. 84 din 23 martie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică în parte decizia recurată în sensul că schimbă în parte sentinţa nr. 651 din 7 aprilie 2010 a Tribunalului Dâmboviţa, secţia civilă, în sensul că respinge acţiunea formulată de reclamantul L.D.C. cu privire la prejudiciul moral.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 990/2012. Civil. Acţiune în anulare.... | ICCJ. Decizia nr. 2322/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
