ICCJ. Decizia nr. 899/2012. Civil. Acţiune în anularea hotărârilor arbitrale. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A-II-A CIVILĂ
Decizia nr. 899/2012
Dosar nr. 5898/1/2011
Şedinţa publică de la 23 februarie 2012
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 65 din 22 aprilie 2009, instanţa a admis excepţia tardivităţii completării acţiunii în anulare şi a admis acţiunea în anulare formulată de reclamanta A.V.A.S. împotriva sentinţei arbitrale nr. 212 din 30 octombrie 2007 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în dosarul nr. 743/2002 în contradictoriu cu intimaţii M.G. şi S.G., anulând sentinţa arbitrală nr. 212 din 30 octombrie 2007 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României şi reţinând cauza pentru judecată în fond.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa de fond a reţinut în principal că au fost încălcate atât principiul contradictorialităţii cât şi principiul dreptului la apărare.
Prin sentinţa comercială nr. 40 din 16 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta-pârâtă A.V.A.S. împotriva pârâţilor-reclamanţi M. şi S.G.; s-a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 145 din 19 aprilie 1999; s-a constatat dreptul reclamantei pârâte A.V.A.S. de a reţine de la cumpărători toate sumele achitate de aceştia în contul contractului, s-a respins restul pretenţiilor din acţiunea principală ca neîntemeiate; s-a respins cererea reconvenţională; s-a încuviinţat în parte cererea expertului S.A. de majorare a onorariului de expertiză obligând pârâţii la plata sumei de 10.000 lei reprezentând diferenţă onorariu expert; s-a respins cererea reclamantei A.V.A.S. de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa de fond a reţinut în principal aplicabile dispoziţiile contractuale art. 8.10.1 a), art. 8.10.2 apreciind că în cauză nu s-a făcut dovada înregistrării la Oficiul Registrului Comerţului a vreunei sume de bani considerate de către cumpărători ca fiind investiţie.
S-a mai reţinut că pârâţii-reclamanţi nu mai pot invoca neexecutarea obligaţiilor vânzătorului stipulate la art. 10.1 câtă vreme au renunţat să dea eficienţă pactului comisoriu inserat în contract corelativ acestor obligaţii, iar pe de altă parte cele două obligaţii nu sunt interdependente, efectuarea obligaţiei de investiţie nefiind condiţionată de îndeplinirea obligaţiei de eşalonare a datoriilor.
În consecinţă instanţa de fond a dat eficienţă dispoziţiilor art. 21 alin. (1)1 din O.G. nr. 25/2002 potrivit cărora în cazul desfiinţării contractului pe cale convenţională sau judiciară Autoritatea va reţine de la cumpărător toate sumele achitate de acesta în contul contractului, reprezentând după caz, avans, rate, dobânzi, penalităţi achitate cu orice titlu până la desfiinţarea acestuia reţinând în mod corespunzător dreptul reclamantei-pârâte A.V.A.S. de a reţine de la cumpărători toate sumele achitate de aceştia în contul contractului, însă a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art.21 alin. (2) din O.G. nr. 25/2002 apreciind că prevederile legale ale textului menţionat se referă la despăgubiri ce s-ar cuveni în fapt societăţii.
Referitor la cererea de obligare a pârâţilor la cheltuieli de judecată s-a reţinut că la dosarul cauzei nu a fost depusă dovada achitării onorariului de avocat fiind depusă numai factura fiscală iar în privinţa părţii din onorariul expertului deja achitată s-a impus menţinerea în sarcina acesteia faţă de soluţia de admitere în parte a cererii principale.
Împotriva sentinţei comerciale nr. 40 din 16 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a declarat recurs A.V.A.S. invocând ca motiv de nelegalitate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în sensul că: 1. au fost încălcate dispoziţiile art. 21 alin. (1)1 din O.G. nr. 25/2002 cu modificările şi completările ulterioare; 2. în mod nelegal nu s-a restituit către A.V.A.S. a celor 4.522.197 acţiuni deoarece ca efect al rezoluţiunii contractului instanţa ar fi trebuit să dispună şi în dispozitiv restituirea acestora; 3. în mod nelegal a respins cererea de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată deoarece a depus la dosarul cauzei factura fiscală a onorariului de avocat, onorariu expertiză, etc.
Pârâţii G.M., G.S. au formulat recurs împotriva sentinţei comerciale nr. 65 din 22 aprilie 2009 şi a sentinţei comerciale nr. 40 din 16 martie 2011 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în dosarul nr. 8799/2/2007.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate împotriva sentinţei comerciale nr. 65 din 22 aprilie 2009 recurenţii-pârâţi arată că în mod netemeinic prima instanţă a apreciat că: 1. s-ar fi încălcat dreptul la apărare şi principiul contradictorialităţii la soluţionarea litigiului arbitral încheiat cu sentinţa arbitrală nr. 1212 din 30 octombrie 2007; 2. ar fi fost necesară efectuarea unei expertize de specialitate faţă de complexitatea cauzei.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate împotriva sentinţei comerciale nr. 40 din 16 martie 2011 recurenţii-pârâţii arată că concluzia instanţei referitoare la interpretarea clauzei prevăzută la art. 10.1 din contract este contrară regulilor esenţiale de interpretare a convenţiilor şi este deci în contradicţie cu voinţa reală a părţilor la încheierea contractului de privatizare şi cu efectele pe care părţile le-au urmărit la încheierea acestuia.
Recurenţii mai arată că obligaţia de obţinere a reeşalonării a supravieţuit în mod valabil momentului plăţii preţului de către cumpărători, art. 10.3 din contractul de privatizare fiind stipulat doar în scopul de a exista o reglementare contractuală a situaţiei în care, în ciuda neprocurării facilităţilor promise, vânzătorul ar încerca totuşi să obţină plata preţului.
În consecinţă – arată recurenţii – raţionamentul instanţei şi modul de interpretare şi aplicare al clauzelor contractuale, în special de la art. 10.1 din contract a fost unul eronat, fiind contrar scopului şi întregii înţelegeri şi intenţii a părţilor să se renunţe vreodată de către cumpărători, la condiţiile legate de acordarea facilităţilor fiscale.
Cu privire la cererea principală a A.V.A.S. recurenţii arată că motivarea primei instanţe referitoare la lipsa condiţionalităţii şi interdependenţei între obligaţia de efectuare a investiţiilor şi cea de acordare a facilităţilor fiscale este poate cea mai gravă eroare de judecată în această cauză.
A.V.A.S. a formulat întâmpinare la cererea de recurs formulată de către M.G. şi S.G. împotriva sentinţei comerciale nr. 65 din 22 aprilie 2009 şi a sentinţei comerciale nr. 40 din 16 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin care a solicitat respingerea recursurilor.
Analizând actele şi lucrările dosarului în funcţie de criticile recurenţilor Înalta Curte reţine următoarele:
1. Recurenta A.V.A.S. a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în sensul că au fost încălcate dispoziţiile art. 21 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002 şi că în mod nelegal nu s-a restituit de către A.V.A.S. a celor 4.522.197 acţiuni deoarece ca efect al rezoluţiunii contractului instanţa ar fi trebuit să dispună şi în dispozitiv restituirea acestora. De asemenea recurenta a arătat că în mod nelegal instanţa a respins cererea de obligare a cheltuielilor de judecată deoarece a depus la dosarul cauzei factura fiscală a onorariului de avocat, onorariu de expertiză, etc.
Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prevede că modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Doctrina a statuat că hotărârea este lipsită de temei legal atunci când din modul în care aceasta a fost redactată nu se poate determina dacă legea a fost corect sau nu aplicată, cea ce înseamnă că lipsa de temei legal nu trebuie confundată cu încălcarea legii. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii înseamnă că instanţa a cărei hotărâre se atacă a recurs la aplicarea dispoziţiilor legale aplicabile speţei, însă fie le-a încălcat, fie le-a aplicat greşit.
Din această perspectivă precum şi din criticile deciziei recurate subsumate aşa cum au arătat deja motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că hotărârea primei instanţe a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei. Astfel, în mod corect prima instanţă a reţinut că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 21 alin. (1)1 din O.G. nr. 25/2002.
Potrivit art. 21 alin. (1)1 din O.G. nr. 25/2002, în cazul desfiinţării contractului pe cale convenţională sau judiciară pentru prejudicii cauzate Autorităţii cumpărătorul este obligat la plata daunelor-interese constituite din: a) sumele reprezentând dobânzile şi penalităţile datorate pentru ratele scadente şi neachitate până la data desfiinţării contractului, precum şi penalităţile datorate ca urmare a neîndeplinirii celorlalte obligaţii contractuale; b) sumele reprezentând dividendele încasate de cumpărător în perioada de valabilitate a contractului; c) sumele prevăzute de H.G. nr. 1.045/2001 privind recuperarea onorariilor de succes plătite consultanţilor de către A.P.A.P.S. în cadrul Programului pentru Ajustarea Sectorului Privat.
Este adevărat că din prevederile dispoziţiilor art. 21 alin. (1)1 lit. b) din O.G. nr. 25/2002 rezultă că în cazul desfiinţării contractului, pe cale convenţională sau judiciară, pentru prejudicii cauzate Autorităţii cumpărătorul este obligat la plata daunelor-interese constituite din sumele reprezentând dividendele încasate de cumpărător în perioada de valabilitate a contractului, însă A.V.A.S. nu este îndreptăţită să i se acorde aceste sume faţă de faptul că prevederile contractului nr. 145 din 19 aprilie 1999 urmat de încheierea a două acte adiţionale, instituie în sarcina cumpărătorilor a obligaţiei de diligenţă şi nu de rezultat. De asemenea nu este lipsit de relevanţă de a sublinia în acest context că aceleaşi prevederi legale ale art. 21 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 25/2002 se referă în mod expres la „dividendele încasate de cumpărător” or, reclamanta A.V.A.S. nu a dovedit că pârâţii ar fi încasat vreo sumă de bani cu titlu de dividende în perioada de valabilitate a contractului.
De asemenea, Înalta Curte reţine că faţă de art. 21 alin. (2) din O.G. nr. 25/2002 nu este justificată nici solicitarea de către A.V.A.S. a sumei de 14.000.000 dolari SUA cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat societăţii deoarece textul de lege mai sus menţionat prevede că „pentru prejudiciile cauzate societăţii de către cumpărător, aceasta poate cere instanţei judecătoreşti daune-interese”. Cu alte cuvinte, cea care este îndreptăţită să solicite o anumită sumă de bani cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul cauzat este Societatea şi nu A.V.A.S.
Referitor la critica recurentei A.V.A.S. în sensul că în mod nelegal nu i s-a restituit 4.522.197 acţiuni vândute către pârâţi, Înalta Curte reţine că este neîntemeiată faţă de faptul că solicitarea reclamantei de obligarea a pârâţilor la restituirea contravalorii vândute cu motivarea că societatea SC G.S. SA Oţelul Roşu a fost radiată a fost formulată pentru prima dată în cuprinsul concluziilor scrise depuse la dosar după închiderea dezbaterilor. A proceda altfel ar însemna să fie încălcate două principii fundamentale care guvernează procesul civil şi anume principiul contradictorialităţii şi principiul dreptului la apărare.
În ceea ce priveşte critica recurentei A.V.A.S. referitoare la nelegalitatea sentinţei în sensul neacordării cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că este neîntemeiată având în vedere dispoziţiile art. 274 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.
Este adevărat că faţă de alin. (1) al art. 274 la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată se află culpa procesuală dedusă din sintagma „partea care cade în pretenţii”, însă din alin. (2) al art. 274 rezultă că cheltuieli de judecată se acordă numai în măsura în care au fost dovedite. Or, faţă de faptul că reclamanta A.V.A.S. a depus la dosar doar factura fiscală privind onorariul avocaţial, cunoscut fiind aspectul că factura este un document de natură financiară care face dovada livrării unui bun sau prestării unui serviciu şi nicidecum dovada achitării contravalorii acestuia, rezultă că prima instanţă în mod corect nu a obligat pârâţii la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţial. În aceeaşi ordine de idei, Înalta Curte reţine că este legală hotărârea şi din perspectiva achitării parţiale a onorariului expertului de către reclamantă având în vedere soluţia de admitere în parte şi nu în ultimul rând de faptul că administrarea probei cu expertiză a profitat deopotrivă ambelor părţi.
2. Recurenţii M.G. şi S.G. au criticat atât sentinţa comercială nr. 65 din 22 aprilie 2009 cât şi sentinţa comercială nr. 40 din 16 martie 2011 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Critica adusă sentinţei comerciale nr. 65 din 22 aprilie 2009 se rezumă în principal la aspectul că în mod netemeinic prima instanţă a reţinut că ar fi fost încălcat principiul dreptului la apărare şi principiul contradictorialităţii la soluţionarea litigiului arbitral şi că s-ar fi impus efectuarea unei expertize de specialitate faţă de complexitatea cauzei concluzionând că în cadrul acţiunii în anulare împotriva hotărârii arbitrale instanţa de judecată nu mai are căderea de a se pronunţa asupra necesităţii probelor, a relevanţei, pertinenţei şi concludenţei acestora.
Analizând actele şi lucrările dosarului în funcţie de criticile recurentei Înalta Curte reţine în funcţie de art. 3041 C. proc. civ. că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
În mod corect prima instanţă a reţinut că în cauză faţă de dispoziţiile art. 358 C. proc. civ. instanţa arbitrală trebuia să-şi fundamenteze hotărârea doar pe probele la cercetarea cărora părţile au avut acces în egală măsură. Astfel, potrivit art. 358 C. proc. civ., în întreaga procedură arbitrală trebuie să se asigure părţilor, sub sancţiunea nulităţii hotărârii arbitrale egalitatea de tratament, respectarea dreptului de apărare şi a principiului contradictorialităţii.
Din dispoziţia legală menţionată rezultă că hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată în condiţiile art. 364 lit. i) deoarece normele înscrise în art. 358 C. proc. civ. sunt, evident, imperative.
Din această perspectivă, reiese cu prisosinţă că în mod legal şi fundamentat prima instanţă a reţinut că părţile nu au beneficiat de tratament egal din moment ce tribunalul arbitral şi-a fundamentat hotărârea şi pe „rapoartele experţilor” deşi în cauză nu a fost încuviinţată şi administrată o expertiză de specialitate.
Înalta Curte nu îşi însuşeşte critica recurentei în sensul că în cadrul acţiunii în anulare instanţa de judecată nu mai are căderea de a se pronunţa asupra necesităţii probelor, a relevanţei, pertinenţei şi concludenţei acestora deoarece prima instanţă nu a dispus anularea hotărârii arbitrale în urma analizării necesităţii încuviinţării şi administrării probelor ci şi-a argumentat hotărârea arătând că a fost încălcat art. 358 C. proc. civ., reclamanta A.V.A.S. nebeneficiind de tratament egal în ceea ce priveşte administrarea probelor. Faptul că prima instanţă a reţinut că faţă de complexitatea cauzei ar fi fost necesară încuviinţarea unei expertize de specialitate nu înseamnă că s-a adus atingere naturii juridice a acţiunii în anulare. Dimpotrivă este un argument în plus în susţinerea hotărârii date având în vedere că tribunalul arbitral în considerentele hotărârii a făcut referire la „rapoarte ale experţilor” deşi aşa cum am arătat deja în cauză nu a fost încuviinţată nicio expertiză de specialitate care să asigure deopotrivă respectarea atât a principiului contradictorialităţii cât şi a principiului dreptului la apărare.
Referitor la recursul declarat împotriva sentinţei comerciale nr. 40 din 16 martie 2011 în sensul că au fost interpretate eronat clauzele contractuale prevăzute de art. 10.1, art. 10.3 din contract, Înalta Curte reţine că este nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 10.1 din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 145 din 19 aprilie 1999 în cazul în care în termen de 40 de zile de la data semnării vânzătorul nu a finalizat sau rezolvat problemele prezentate şi/sau dacă societatea va fi închisă din lipsa oricăror autorizaţii din cele menţionate în anexa nr. 1/1, cumpărătorul poate decide desfiinţarea de drept a contractului notificând această decizie în termen de 5 zile de la expirarea perioadei de 40 zile iar acest contract va deveni nul şi neavenit.
Art. 10.3 din acelaşi contract prevede că, dacă una sau mai multe din condiţiile prezentate nu vor fi îndeplinite în perioada prevăzută la art. 10.1 atunci plata preţului de cumpărare nu va putea fi cerută de vânzător de la cumpărător cu excepţia situaţiei în care cumpărătorul va renunţa la condiţiile de îndeplinit.
Potrivit art. 5 din contract, cumpărătorul va achita preţul în două tranşe, respectiv în 48 de ore bancare de la data îndeplinirii obligaţiilor prevăzute de art. 10.1 din contract, suma de 297.184 dolari SUA şi, prin acreditiv, valabil 90 de zile de la data semnării contractului, suma de 219.836 dolari SUA, acreditiv ce urma a fi emis în 48 de ore bancare de la data îndeplinirii obligaţiilor prevăzute la art. 10.1 din contract.
Din înscrisurile existente la dosarul cauzei rezultă că prin Notificarea nr. 1/4026 din 3 iunie 1999 vânzătoarea a comunicat cumpărătorilor faptul că a îndeplinit toate condiţiile prevăzute în sarcina sa, şi care trebuiau a fi îndeplinite înainte de plata preţului.
Prin plata preţului efectuată de către cumpărători reiese că aceştia nu au contestat notificarea şi în consecinţă au renunţat la „condiţiile de îndeplinit”.
Este important de a sublinia în acest context că sintagma „Renunţare la condiţiile de îndeplinit” este explicată prin art. 1.4.1 din contract în sensul că reprezintă netransmiterea notificării de către cumpărător privind desfiinţarea de drept a contractului, conform prevederilor art. 10.1 sau plata preţului de către cumpărător.
Cu alte cuvinte, plătind preţul şi netransmiţând notificarea rezultă că cumpărătorii au renunţat la desfiinţarea de drept a contractului şi în consecinţă nu mai pot invoca neexecutarea obligaţiilor vânzătorului stipulate în art. 10.1 din contract din moment ce au renunţat să dea eficienţă pactului comisoriu menţionat în contract. Astfel, susţinerea recurenţilor în sensul că au fost „sancţionaţi” prin lipsirea de efecte a clauzei de reeşalonare a datoriilor bugetare în condiţiile în care au achitat preţul nu este fundamentată deoarece clauza contractuală este clară, instanţa de fond interpretând-o corect în funcţie de voinţa părţilor existente la data încheierii contractului.
În ceea ce priveşte critica recurenţilor în sensul că motivarea primei instanţe cu privire la lipsa condiţionalităţii şi interdependenţei între obligaţia de efectuare a investiţiilor şi cea de acordare a facilităţilor fiscale este cea mai gravă eroare de judecată a primei instanţe în această cauză, Înalta Curte nu şi-o însuşeşte faţă de clauza prevăzută la art. 8.10.1 lit. a) din contract.
Potrivit art. 8.10.1 lit. a) din contract, cumpărătorul se obligă să efectueze în societate, din surse proprii pe numele său sau de către un terţ atras de cumpărător, pe o perioadă de maxim 5 ani începând cu data plăţii, investiţii/aport de capital în formele prevăzute de lege, în valoare totală de 20.000.000 dolari SUA.
Faţă de clauza stipulată de părţi în contract care reprezintă de fapt legea acestora reiese că obligaţia de a efectua investiţia nu este condiţionată de îndeplinirea vreunei alte clauze contractuale.
Având în vedere considerentele arătate Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul formulat de reclamanta A.V.A.S., împotriva sentinţei comerciale a Secţiei a VI-a comercială a Curţii de Apel Bucureşti nr. 40 din 16 martie 2011; va respinge ca nefondat recursul formulat de pârâţii G.M. şi G.S., împotriva sentinţei comerciale a Secţiei a VI-a comercială a Curţii de Apel Bucureşti nr. 65 din 22 aprilie 2009 şi a sentinţei comerciale a Secţiei a VI-a comercială a Curţii de Apel Bucureşti nr. 40 din 16 martie 2011.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul formulat de reclamanta A.V.A.S., împotriva sentinţei comerciale a Secţiei a VI-a comercială a Curţii de Apel Bucureşti nr. 40 din 16 martie 2011.
Respinge ca nefondat recursul formulat de pârâţii G.M. şi G.S., împotriva sentinţei comerciale a Secţiei a VI-a comercială a Curţii de Apel Bucureşti nr. 65 din 22 aprilie 2009 şi a sentinţei comerciale a Secţiei a VI-a comercială a Curţii de Apel Bucureşti nr. 40 din 16 martie 2011.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 763/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 966/2012. Civil → |
|---|
