ICCJ. Decizia nr. 1981/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1981/2012
Dosar nr. 526/44/2008*
Şedinţa publică din 19 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Galaţi, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 499 din 28 aprilie 2006, a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamantul B.M., în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Galaţi.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin notificarea, numita B.E.H. (autoarea reclamantului) a solicitat restituirea în natură a terenului situat în Galaţi, str. B. şi prin echivalent a construcţiei.
Imobilul a fost proprietatea acesteia conform actului dotai autentificat din 26 februarie 1926 la Tribunalul Brăila şi a fost preluat de stat conform Decretului de naţionalizare, în anexa căruia figurează.
Autoarea reclamantului avea calitatea de persoană îndreptăţită conform art. 3 lit. a) din Legea nr. 10/2001.
Imobilul a fost trecut în proprietatea statului potrivit decretului sus-menţionat pentru naţionalizarea industriei cinematografice, fiind înscris sub numele Cinematograful L. (ulterior Cinematograful D.).
Din raportul de expertiză tehnică întocmit în 1998 la solicitarea Primăriei municipiului Galaţi şi ataşat la dosar rezultă că cinematograful a fost construit în anul 1920 şi refăcut în perioada anilor 1959-1960. Clădirea a funcţionat ca cinematograf până în anul 1987, iar începând cu acest an, clădirea a fost lăsată în paragină de proprietarul R.A.D.E.F. Bucureşti şi administratorul R.A.D.E.F. România Film - Filiala Galaţi.
În conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 69/1991, având în vedere starea avansată de degradare a cinematografului şi pericolul de prăbuşire şi accidentare a pietonilor, autorităţile administraţiei publice locale au hotărât în anul 1998 demolarea Cinematografului D. (Hotărârea nr. 135 din 12 noiembrie 1998).
În raportul de specialitate din 10 noiembrie 1998 se precizează că, în conformitate cu prevederile Planului Urbanistic General, intenţia autorităţilor publice locale este de a lărgi nodul de circulaţie în zona str. B., colţ cu str. P.T.
Potrivit autorizaţiei de desfiinţare a clădirii din 22 noiembrie 2000 şi certificatului de urbanism din 22 noiembrie 2000, R.A.D.E.F. România Film - Filiala Galaţi a procedat la demolarea imobilului, astfel cum rezultă din adresa din 15 ianuarie 2001.
Prin Hotărârea Consiliului Local nr. 47 din 1 martie 2001, terenul de sub Cinematograful D. a trecut în proprietatea municipiului Galaţi şi în administrarea Consiliului Local Galaţi.
Faţă de situaţia terenului la data formulării notificării (anul 2002) s-a reţinut că în cauză sunt aplicabile din Legea nr. 215/2001 şi Legea nr. 213/1998, iar restituirea în natură ca măsură reparatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu se poate dispune dacă unitatea investită cu soluţionarea notificării nu achiesează la această modalitate.
Potrivit Legii nr. 213/1998 art. 1, statul sau unităţile administrative teritoriale exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public, iar potrivit art. 38 din Legea nr. 215/2001, Consiliul local administrează domeniul public şi privat al oraşului.
În această situaţie, nu are relevanţă faptul că la data formulării notificării terenul revendicat nu era afectat de lucrările de formarea breteRON care ocoleşte semaforul din intersecţia străzilor B. Cu P.T. şi, mai mult, excede prezentului proces faptul că au existat sau nu toate avizele pentru executarea acestei lucrări.
Din actele de la dosar a rezultat că, în virtutea prerogativelor conferite de lege, Consiliul Local a adoptat hotărârea din 20 decembrie 2002, prin care a aprobat planul urbanistic de detaliu pentru zona aflată la intersecţia străzii B. cu P.T., în vederea optimizării circulaţiei rutiere, iar lucrarea a fost pusă în aplicare [nefiind incidente nici disp. art. 10 alin. (31) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005].
Din raportul de expertiză efectuat în cauză a rezultat că suprafaţa de teren revendicată este în prezent ocupată de trotuare şi pastilă -195,63 m.p., spaţii verzi - 283,63 m.p., spaţiu construit.
Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, prin decizia civilă nr. 32 din 23 februarie 2011, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul B.M. împotriva sentinţei civile nr. 499 din 28 aprilie 2006 a Tribunalului Galaţi.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Sub aspectul regimului juridic al imobilului (teren şi clădire) a intrat în proprietatea statului prin Decretul de naţionalizare din 3 noiembrie 1048.
Imobilul - Cinematograful D. şi terenul aferent au fost în administrarea R.R.R. conform Protocolului de predare - primire încheiat între Primăria Jud. Galaţi şi Direcţia ReţeRON Cinematografice şi a Difuzării Filmelor Consiliul Local a aprobat prin Hotărârea nr. 135 din 12 noiembrie 1998, în conformitate cu expertiza tehnică executată de Biroul de proiectare, demolarea clădirii. În acest sens Primăria Galaţi a emis certificatul de urbanism şi autorizaţia de desfiinţare din 22 noiembrie 2000. Conform procesului verbal din 16 ianuarie 2001 încheiat între R.R.F. şi SC C. SRL (în calitate de executant) s-a confirmat demolarea clădirii.
Terenul aferent fostului cinematograf - dat în administrarea R.R.F. - filiala Galaţi pe toată durata existenţei construcţiei - începând cu 1 ianuarie 2001 a trecut în administrarea Municipiului Galaţi. Totodată din actele depuse pentru această perioadă rezultă că proprietatea terenului aparţinea Municipiului Galaţi.
A fost trecut „oficial"; în administrarea Consiliului Local Galaţi din administrarea R.R.F. prin H.C.L. nr. 47 din 1 martie 2001.
Prin H.C.L. nr. 461 din 20 noiembrie 2002 s-a aprobat Planul Urbanistic de Detaliu pentru zona aflată la intersecţia străzii B. cu P.T. Prin Hotărârea Consiliului Judeţean Galaţi din 30 iulie 2003 s-a declarat utilitatea publică, de interes local a lucrării „Optimizarea circulaţiei rutiere str. B. colt cu str. T.";
Potrivit H.G. nr. 562 din 5 iunie 2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Galaţi, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Galaţi în Inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al Municipiului Galaţi, secţiunea I: bunuri imobile, străzi la poziţia figurează str. T. plus prelungirea şi B.
Alte acte administrative care să vizeze terenul în discuţie nu au fost emise. Din analiza succesiunii actelor a rezultat clar că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001), imobilul făcea parte din domeniul Municipiului Galaţi.
Aşa cum a reţinut şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin raportul de expertiză efectuat în cauză, expertul a concluzionat că nu au existat detalii de sistematizare între anul 1998 şi 2003 şi că anul 2003 este anul începerii lucrărilor de optimizare a traficului rutier efectuate în baza H.C.J.nr. 46/2002.
Deci, şi-n fapt, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 -terenul era liber de construcţii şi nu era afectat la propriu de detalii de sistematizare.
Demersurile legale pentru înfăptuirea fluidizării traficului rutier în zonă prin realizarea unui fir suplimentar de circulaţie, chiar pe terenul solicitat de apelant să i se restituie în natură, au avut loc după data de 14 februarie 2001.
Apelantul reclamat a solicitat să se facă aplicarea disp. art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora „sub sancţiunea nulităţii absolute este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, asocierea în participaţiune, ipotecarea, locaţiunea, precum şi orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaş, schimbarea destinaţiei, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile, terenuri şi/sau construcţii notificate potrivit prevederilor prezentei legi";.
Astfel, instanţa de apel a mai reţinut că, în speţă, a operat o schimbare de destinaţie, însă scopul avut în vedere a fost unul de interes public (fluidizarea circulaţiei în zonă), interes care devansează dreptul de proprietate potrivit art. 44 alin. (3) din Constituţia României, art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Legea nr. 33/1994.
Astfel, art. 44 alin. (3) din Constituţie prevede că „nimeni nu poate fi expropriat pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului stipulează în teza a II-a că „nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional";.
Simpla lectură a dispoziţiilor cuprinse în art. 1 din Protocolul nr. 1 pune în evidenţă faptul că protecţia pe care el o instituie cu privire la dreptul de proprietate nu este absolută. în concepţia Curţii Europene, într-o jurisprudenţă constantă începând cu anul 1982, art. 1 nu conţine numai principiul protecţiei dreptului de proprietate ci şi alte principii care constituie limite ale exerciţiului acestui drept posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică şi reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.
În speţă, reţine instanţa de apel, în această ultimă ipoteză, deşi pentru terenul în cauză era formulată o notificare potrivit Legii nr. 10/2001, deşi era restituibil în natură la 14 februarie 2011, deşi principiul restituirii în natură are prevalentă potrivit disp. art. 1 alin. (1), art. 7 şi art. 9 din Legea nr. 10/2001, urma să se dea eficienţă unei alte măsuri reparatorii prevăzută de Legea nr. 10/2001 în lumina considerentelor de mai sus.
S-a mai reţinut că potrivit expertizei efectuate-n cauză, suprafaţa de teren în discuţie este-n prezent ocupată de trotuare şi pastilă - 195,63 spaţii verzi, - 283,63 clădire (veche) „Casa de modă"; - 1,64 m.p., parcare şi spaţiu carosabil -382,40 m.p.
Chiar Legea nr. 10/2001 prevede la art. 10 alin. (2) că „în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcţii preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii, autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servitutilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent";.
Cum aceste măsuri prin echivalent vor asigura justul echilibru dintre „lipsirea de proprietate"; şi „interesul public";, sau altfel spus pentru „lipsirea de proprietate"; partea a primit o dreaptă despăgubire urmare a acordării acestor măsuri prin echivalent, instanţa constatând că, în speţă, au fost respectate toate condiţiile prevăzute de art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, de Legea nr. 33/1994 şi de Constituţie, condiţii ce au format convingerea instanţei că se impune a se da eficienţă măsurilor reparatorii în echivalent.
Faţă de considerentele de mai sus, prin prisma disp. art. 296 teza II C.pr.civ. s-a respins apelul reclamantului ca nefondat.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul B.M., solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului şi, pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Astfel, reclamantul susţine încălcarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001 a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 213/1998.
O altă critică vizează nerespectarea deciziilor de casare nr. 6090 din 26 septembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Dosar nr. 3191/46/2006 şi respectiv nr. 4856 din 30 septembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în condiţiile în care recomandările acestora erau derogatorii pentru instanţă în rejudecarea cauzei, susţinându-se incidenţa dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.
Recurentul susţine incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii, respectiv a prevederilor art. 44 alin. (3) din Constituţie art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la convenţie şi ale art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, precum şi a dispoziţiilor Legii nr. 33/1994.
În această idee, recurentul susţine că imobilul revendicat a fost naţionalizat în baza Decretului de naţionalizare nr. 303/1948 trecând din proprietatea statului, şi administrat de R.R.F.
Se susţine că ridicarea unor construcţii pe terenul din litigiu s-a făcut cu încălcarea legii şi tară autorizaţie, câtă vreme bunul nu a trecut niciodată din proprietatea statului reprezentat prin Ministerul Finanţelor în proprietatea sau în domeniul public al Municipiului Galaţi.
Recurentul mai învederează hotărârea nr. 461 din 20 decembrie 2001 a Consiliului local al municipiului Galaţi în baza căreia s-au întocmit planurile urbanistice privind terenul în cauză şi care a fost emisă ulterior Legii nr. 10/2001 şi respectiv ulterior depunerii notificării de către contestator.
O altă critică vizează încălcarea dispoziţiilor art. 6 C.E.D.O., cu atât mai mult cu cât motivarea hotărârii este arbitrară, subiectivă, fără legătură cu probele administrate şi fără legătură cu exigenţele impuse de instanţa de recurs.
Se mai susţine că instanţa de apel nu a observat că după declararea aşa zisei „utilităţi publice"; lucrările prin care s-a realizat „optimizarea circulaţiei"; au fost executate tară autoritate de construcţie şi iară avizele necesare.
Intimatul Municipiul Galaţi, prin întâmpinarea depusă s-a opus admiterii recursului.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Prin notificarea nr. 164/N/2022 antecesoarea reclamantului a solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001 restituirea în natură sau în echivalent a imobilului situat în Galaţi str. B.
Cum notificarea nu a fost soluţionată, reclamantul, la 15 iulie 2004, a înaintat o acţiune înregistrată sub nr. 878/C/2004 la Tribunalul Galaţi, iar prin sentinţa civilă nr. 942 din 23 noiembrie 2004 a fost sesizată Primăria municipiului Galaţi să emită decizie conform Legii nr. 10/2001 la notificarea formulată în cauză.
În aceste condiţii, s-a emis dispoziţia din 6 iunie 2005 prin care s-a statuat că valoarea echivalent a imobilului teren, imposibil de restituit în natură situat în Galaţi, str. B., este în sumă de 939.147.674 RON.
Prin aceeaşi dispoziţie, s-a declinat competenţa de soluţionare a cererii privind construcţia situată în str. B., la R.A.D.E.F. Galaţi.
Această dispoziţie a fost atacată în instanţă în condiţiile în care s-a susţinut posibilitatea restituirii în natură a terenului.
Este real că prin deciziile de casare din 26 septembrie 2007 şi din 30 septembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-au casat deciziile instanţei de apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru clarificarea situaţiei juridice a terenului solicitat.
Însă, în rejudecare, instanţa de apel a avut în vedere statuările din deciziile de casare în raport de faptul că nu au mai fost administrate alte probe şi în condiţiile în care din expertiza efectuată în cauză a rezultat imposibilitatea restituirii terenului solicitat, afectat de amenajări de utilitate publică, acesta aflându-se la intersecţia străzilor T. şi B.
Prin H.C.L. nr. 47 din 1 martie 2001 terenul de sub imobilul-construcţie a trecut în proprietatea Municipiului Galaţi şi în administrarea Consiliului local Galaţi, fiind în prezent ocupat de trotuare, parcare, spaţiu comercial.
Din această perspectivă şi a Hotărârilor Consiliului local din 01 august 2011, şi respectiv a Hotărârii Consiliului Judeţean din 30 iunie 2003, a Planului de Urbanism General din 22 noiembrie 2000, instanţa de apel, raportat la statuările şi recomandările obligatorii cuprinse în deciziile de casare sus evocate, a analizat raporturile juridice dintre părţi, reţinând astfel că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001) imobilul din litigiu făcea parte din domeniul Municipiului Galaţi şi că scopul avut în vedere la schimbarea destinaţiei a fost fluidizarea circulaţiei în zonă, fiind de interes public.
Din această perspectivă, nu sunt fondate criticile legate de nerespectarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.
Nefondate sunt de altfel şi criticile legate de motivarea hotărârii, în condiţiile în care sunt examinate argumentele de fapt şi de drept ce au determinat soluţia pronunţată de instanţa de apel, astfel că hotărârea se circumscrie exigenţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Ca atare, faţă de cele expuse, nefîind incidente dispoziţiile art. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantului urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B.M. împotriva deciziei nr. 32 A din 23 februarie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1979/2012. Civil. Uzucapiune. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1982/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
