ICCJ. Decizia nr. 2039/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2039/2012
Dosar nr.3125/101/2010
Şedinţa publică din 21 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 26 aprilie 2010 pe rolul Tribunalului Mehedinţi, reclamanţii G.P. şi G.Ş. au solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata sumei de 600.000 euro, echivalentul în lei la data plăţii, pentru prejudiciul moral şi material, din care 100.000 euro pentru reclamantul G.P., 100.000 euro pentru reclamantul G.Ş. şi câte 50.000 euro pentru fiecare dintre ceilalţi patru membrii ai familiei, respectiv, părinţii G.G. şi G.E. şi bunicii paterni G.V. şi G.A.
În motivare, reclamanţii au arătat că la data de 18 iunie 1951, împreună cu părinţii lor G.G. şi G.E. şi bunicii paterni G.V. şi G.A., au fost ridicaţi din localitatea Ostrovu Corbului, comuna Hinova şi duşi în Bărăgan, unde li s-a stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea Cacomeanca Nouă, restricţiile domiciliare fiind ridicate la data de 19 ianuarie 1956 pentru reclamantul G.Ş., iar pentru reclamantul G.P., părinţi şi bunici, la data de 05 octombrie 1955, în prezent, părinţii şi bunicii reclamanţilor, fiind decedaţi.
Reclamanţii au mai arătat că sunt beneficiarii Decretului-lege nr. 118/1990 însă, despăgubirile acordate în baza acestui act normativ nu sunt în măsură să acopere prejudiciul suferit prin deportare.
Prin precizarea de acţiune, reclamanţii au arătat că la momentul dislocării au lăsat în gospodărie mai multe bunuri pe care ulterior nu le-au mai găsit.
În şedinţa publică din 14 septembrie 2010, reclamantul G.P. a precizat că dintre toate bunurile enumerate în precizarea de acţiune, la reîntoarcerea din Bărăgan a găsit doar casa cu două camere şi tindă, pentru celelalte înţelegând să solicite acordarea despăgubirilor materiale.
La data de 10 octombrie 2010, în cauză a formulat cerere de intervenţie în interes propriu numita C.A., solicitând aceleaşi despăgubiri ca şi reclamanţii, arătând că este soră cu reclamanţii şi s-a născut în perioada când aceştia au fost deportaţi cu părinţii şi bunicii, astfel încât, consideră că este îndreptăţită alături de reclamanţi la despăgubiri morale şi materiale, conform Legii nr. 221/2009.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor morale în nume propriu, intervenienta a arătat că solicită suma de 100.000 euro, iar cu privire la daunele materiale, a solicitat să i se acorde cota de 1/3 din suma pe care o va stabili instanţa de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 620 din 9 noiembrie 2010, Tribunalul Mehedinţi a admis în parte acţiunea şi cererea de intervenţie; a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor şi intervenientei, cu titlu de daune morale, câte 6000 euro în nume propriu, 6000 euro în calitate de descendenţi ai părinţilor G.G. şi G.E. şi 3000 euro în calitate de descendenţi ai bunicilor G.V. şi G.A.; a respins cererea privind acordarea daunelor materiale; a obligat pârâtul la plata, către reclamanţi şi intervenienta a sumei de 1200 lei.
Instanţa a reţinut că reclamanţii, părinţii şi bunicii paterni au fost deportaţi în perioada 18 iunie 1951 - 19 ianuarie 1956 din localitatea de domiciliu Ostrovu Cerbului, comuna Hinova, judeţul Mehedinţi în Bărăgan, unde li s-a stabilit domiciliu obligatoriu şi în perioada deportării s-a născut intervenienta, sora reclamanţilor.
În această perioadă reclamanţii, intervenienta şi familia lor au îndurat condiţii grele de viaţă, fiind lipsiţi de locuinţă, de condiţii normale de hrană, căldură, asistenţă medicală.
Stabilind că măsura administrativă luată faţă de reclamanţi, de intervenienta şi membrii familiei lor are un caracter politic, tribunalul a concluzionat că sunt îndreptăţiţi la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, conform art. 5 din Legea nr. 221/2009 modificată prin OUG nr. 62/2010, prin care s-a plafonat cuantumul despăgubirilor până la 10.000 euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic, 5000 euro pentru soţul/soţia şi descendenţii de gradul I, 2500 euro pentru descendenţii de gradul II.
La stabilirea cuantumului instanţa a avut în vedere drepturile şi valorile umane vătămate, precum şi faptul că atât reclamanţii, cât şi intervenienta au beneficiat de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.
Cu privire la daunele materiale, instanţa a reţinut că reclamanţii nu au tăcut dovada că la momentul deportării s-a întocmit vreun proces - verbal de confiscare ori vreun inventar al bunurilor rămase la domiciliu, ori că bunicului reclamanţilor i s-a restituit, la întoarcere, casa şi terenul.
Împotriva sentinţei a declarat apel M.F.P., arătând că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât la judecarea cauzei trebuia să participe obligatoriu procurorul conform dispoziţiilor imperative ale art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009.
Pârâtul a arătat că despăgubirile acordate reclamanţilor nu mai au temei legal, întrucât prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, iar determinarea cuantumului daunelor morale nu a ţinut cont de criteriile referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză în plan fizic, psihic, profesional, importanţa valorilor lezate şi de despăgubirile acordate în baza altor legi speciale Decretul-lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999.
Cheltuielile de judecată trebuiau acordate doar în parte, conform soluţiei date acţiunii şi cenzurat onorariu de apărător, apreciat ca fiind disproporţionat în raport de simplitatea cauzei, iar reclamanţii trebuiau să facă dovada calităţii procesuale unice, pentru a se evita dubla despăgubire.
Prin Decizia civilă nr. 171 din 15 martie 2011, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul pârâtului, reţinând că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că trebuie avute în vedere efectele pe care le produce în cauză această decizie, respectiv, lipsirea de temei juridic a acţiunii introductive de instanţă, care, astfel, nu mai poate fi primită.
Instanţa de apel a mai reţinut că, având în vedere că reclamanţii, cât şi intervenienta, au beneficiat de dispoziţiile art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, care au avut aceeaşi finalitate cu dispoziţiile pe care şi-au întemeiat acţiunea, declarate neconstituţionale, nu se mai poate reţine îndreptăţirea lor la daune pentru acelaşi prejudiciu moral.
Instanţa de apel a constatat că nu se pot reţine susţinerile intimaţilor din întâmpinare că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 dispoziţia în vigoare la data promovării acţiunii, aceştia au „speranţă legitimă" la acordarea despăgubirilor, întrucât această dispoziţie legală (în vigoare la data pronunţării sentinţei) a fost anulată pe calea exercitării controlului de constituţionalitate, iar nu ca urmare a unui mecanism ad - hoc (Hotărârea C.E.D.O. din 2 decembrie 2008 în cauza S. şi alţii contra Bulgariei).
Acţiunea fiind întemeiată pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, iar reclamanţii nesolicitând constatarea caracterului politic al măsurii administrative, întrucât măsura deportării lor s-a dispus printr-un act normativ enumerat expres în art. 3 din lege, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 4 alin. (5) privitoare la participarea obligatorie a procurorului, care se aplică doar în ipotezele cuprinse în art. 4 din lege.
Nu se poate reţine nici critica din apel privitoare la acordarea cheltuielilor de judecată reclamanţilor, întrucât acestea reprezintă onorariu apărător, ce nu este disproporţionat faţă de complexitatea cauzei, iar schimbarea soluţiei în apel nu este imputabilă reclamanţilor, aceştia nefiind în culpă pentru anularea temeiului legal al acţiunii.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs toate părţile.
Recurenţii-reclamanţi G.P. şi G.Ş., precum şi recurenta - intervenienta C.A. au arătat că hotărârea pronunţată de instanţa de apel este nelegală, întrucât în mod greşit s-a procedat la soluţionarea cauzei din perspectiva deciziei de neconstituţionalitate nr. 1358/2010, care nu este incidenţă în speţă.
Recurentul-pârât Statul Român, prin M.F.P., a arătat că în mod greşit instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe privind obligarea acestei părţi la plata cheltuielilor de judecată, întrucât în apel s-a ajuns la soluţia respingerii acţiunii, fiind astfel evidentă culpa procesuală a reclamanţilor.
Pe de altă parte, respingerea capătului principal de cerere, privind acordarea daunelor morale, nu poate conduce la menţinerea celui accesoriu, privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Examinând recursul reclamanţilor G.P., G.Ş. şi C.A. în raport de excepţia de nulitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară faţă de aspectele de fond ale cererii, Înalta Curte urmează a-l constata ca fiind nul, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 3021 lit. a) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind evidenţiate limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din acelaşi cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres şi limitativ reglementate.
În consecinţă, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.
În speţă, succesiunea de fapte şi afirmaţii din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată, din punct de vedere juridic, în aşa fel încât să se poată reţine, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.
În cererea de recurs nu se fac referiri la soluţia respingerii apelului şi nu se arată care sunt motivele de nelegalitate ale deciziei recurate, ci reclamanţii îşi exprimă doar o nemulţumire generică cu privire la modalitatea în care a fost soluţionată cauză, fără a arăta, în concret, care sunt aspectele de nelegalitate raportat la considerentele deciziei recurate.
Constatând că în speţă nu sunt date motive de ordine publică, Înalta Curte urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul reclamanţilor este lovit de nulitate.
Recursul pârâtului Statul Român, prin M.F.P., va fi admis, pentru următoarele argumente:
În mod greşit instanţa de apel a menţinut în sarcina acestuia obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată către reclamanţi, în condiţiile în care, prin efectul admiterii apelului pârâtului, acţiunea reclamanţilor a fost respinsă şi sub aspectul acordării daunelor morale.
Temeiul obligării la plata cheltuielilor de judecată îl constituie, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., culpa procesuală, respectiv, partea căzută în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată părţii care a câştigat procesul.
În cauză, prin Decizia recurată, a fost admis apelul pârâtului şi respinsă acţiunea introductivă de instanţă, finalmente, „partea căzută în pretenţii" în accepţiunea textului legal anterior citat, fiind reclamanţii.
Este adevărat că la data promovării acţiunii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 era în vigoare, însă la data publicării în M. Of. a deciziei prin care acest text legal a fost declarat neconstituţional, cauza nu era soluţionată în mod definitiv, iar soluţia adoptată ca efect al acestei decizii lipseşte de fundament juridic măsura dispusă de instanţă privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, care nu-şi mai găseşte raţiunea, în condiţiile în care cererea de chemare în judecată a fost respinsă în totalitate.
Prin urmare, instanţa de apel a făcut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., cu consecinţa vătămării procesuale a pârâtului, faţă de care în mod eronat s-a menţinut obligarea la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, astfel cum a fost dispusă de instanţa de fond, vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata nul recursul declarat de reclamanţii G.P. şi G.Ş. şi de intervenienta C.A. împotriva deciziei nr. 171 din 15 martie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie; va admite recursul pârâtului Statul Român, prin M.F.P., împotriva aceleiaşi decizii, în sensul exonerării acestuia de la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamanţii G.P. şi G.Ş. şi de intervenienta C.A. împotriva deciziei nr. 171 din 15 martie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., împotriva aceleiaşi decizii, pe care o casează în parte, în sensul că, urmare a admiterii apelului declarat de pârât împotriva sentinţei nr. 620 din 9 noiembrie 2010 a Tribunalului Mehedinţi, secţia civilă, înlătură şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată către reclamant.
Păstrează restul dispoziţiilor deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2043/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2038/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
