ICCJ. Decizia nr. 2038/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2038/2012
Dosar nr.3085/105/2010
Şedinţa publică din 21 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 15 iunie 2010, reclamanţii G.D., T.F., au solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării suferite de autorii lor, T.G. şi T.E., prin sentinţele penale nr. 329/1957, nr. 8407/1958, să se constate caracterul politic al acestora precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamanţii au arătat că autorii lor au fost condamnaţi politic pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale la 6 ani închisoare corecţională şi, respectiv, de trafic de influenţă la 2 ani închisoare corecţională, ambii fiind arestaţi în perioadele 11 noiembrie 1956-16 noiembrie 1962, 16 august 1958-19 august 1959, iar în urma liberării întreaga familie a avut de suferit în plan social, copiii neputându-se înscrie la scoli.
Prin sentinţa civilă nr. 1544 din 23 noiembrie 2010, Tribunalul Prahova a admis în parte acţiunea, a constatat caracterul politic al condamnării aplicate defunctului T.G., autorul reclamanţilor, prin sentinţa penală nr. 329/1957 a Tribunalului Militar Craiova; a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor suma de 5.000 euro daune morale; a respins, ca neîntemeiate, capetele de cerere formulate privind constatarea caracterului politic al condamnării aplicate defunctei T.E., prin sentinţa penala nr. 8407/1958 a Tribunalului Regional Craiova şi obligarea pârâtului la despăgubiri morale în acest caz, luând act că reclamanţii nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că autorul reclamanţilor, respectiv, T.G., a fost condamnat la o pedeapsă de 6 ani închisoare corecţionala şi 5 ani interdicţie corecţională pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale, fiind arestat la 11 noiembrie 1956 şi liberat la 16 noiembrie 1962, în timp ce autoarea reclamanţilor, numita T.E., a fost condamnată la o pedeapsă de 2 ani închisoare corecţională pentru delictul de trafic de influenţă, fiind arestată în perioada 16 august 1958-19 august 1959, motiv pentru care celor doi defuncţi li s-a recunoscut vechimea în muncă pentru perioadele sus menţionate în temeiul Decretului-lege nr. 119/1990.
Tribunalul a mai reţinut că, prin aplicarea condamnării defunctului T.G., acesta din urmă a suferit un prejudiciu moral constând în suferinţa fizica şi psihică la care a fost supus în perioada privării de libertate şi ulterior, întrucât este de notorietate că în cazul persoanelor condamnate politic în timpul regimul comunist, în privare de libertate, li se aplicau nejustificat măsuri de constrângere fizică şi psihică, fiind obligaţi să suporte o serie de umilinţe, tratamente inumane de natură să aducă atingere integrităţii lor corporale, fiindu-le încălcate drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, inclusiv dreptul de a avea legături cu familia.
Astfel, s-a considerat că în raport de perioada de 6 ani în care autorul reclamanţilor a fost privat de libertate, de efectele produse în urma aplicării condamnării de către statul comunist, consecinţele negative asupra sănătăţii şi stării psihice a autorului lor, a întregii familii, cuantumul daunelor morale ce se cuvin reclamanţilor este de 5.000 euro, sumă care corespunde suferinţelor fizice si psihice suportate în timpul regimului comunist, şi în aprecierea căreia s-a ţinut seama şi de încasarea, în timpul vieţii, de către autorul lor, a indemnizaţiei achitată de către stat în favoarea acestuia în baza Decretului-lege nr. 118/1990.
S-a considerat că, chiar dacă anumite dispoziţii din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale, aceasta nu înseamnă în mod automat că reclamanţii nu au dreptul să solicite daune morale pentru condamnarea aplicată autorului lor, întrucât deciziile pronunţate în această materie au stabilit clar că dispoziţiile declarate neconstituţionale îşi încetează valabilitatea în 45 de zile de la data stabilirii neconstituţionalităţii, perioadă care, în raport de data soluţionării prezentei cauze, nu a expirat.
S-au apreciat neîntemeiate pretenţiile reclamanţilor de a se constata caracterul politic al condamnării aplicate autoarei lor prin sentinţa penala nr. 8407/1958 a Tribunalului Regional Craiova şi obligarea pârâtului la plata despăgubirilor morale în acest sens, deoarece condamnarea aplicată acesteia pentru delictul de trafic de influenţă nu se înscrie în categoria condamnărilor politice prevăzute în mod expres de Legea nr. 221/2009.
Împotriva sentinţei au declarat apel părţile şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova.
Pârâtul Statul Român, prin M.F.P., a arătat că hotărârea pronunţată în cauză se întemeiază pe o dispoziţie legală neconstituţională, având în vedere că prin deciziile nr. 1360/2010 şi nr. 1354/2010 ale Curţii Constituţionale au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Reclamanţii G.D. şi T.F. au arătat că în mod greşit cuantumul despăgubirilor a fost limitat prin aplicarea OG nr. 62/2010, act normativ desfiinţat ca fiind neconstituţional prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, a arătat că hotărârea este nelegală întrucât se întemeiază pe o dispoziţie legală neconstituţională, având în vedere că prin deciziile nr. 1360/2010 şi nr. 1354/2010 ale Curţii Constituţionale au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
A mai arătat că suma acordată de instanţa de fond cu titlu de despăgubire morală este nejustificat de mare, instanţa sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victima într-o situaţie similară avută anterior, cât de a-i procura satisfacţie de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Instanţa a încălcat dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 potrivit cărora instanţa trebuie să ţină seama de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Legii nr. 118/1990 şi să solicite punctul de vedere al A.F.D.P.R., pentru a se verifica dacă suntem în prezenţa unei condamnări cu caracter politic.
Prin Decizia civilă nr. 81 din 22 martie 2011, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, apelurile.
Referitor la apelul reclamanţilor, instanţa de apel a reţinut că în mod legal instanţa de fond a apreciat că arestarea pe nedrept a autorului reclamanţilor a fost susceptibilă de a produce suferinţe morale, de natură să lezeze demnitatea şi onoarea acestora, însă funcţie de datele concrete ale cauzei, întinderea despăgubirilor este corect determinată în raport de perioada de detenţie nelegală a autorului reclamanţilor, de consecinţele produse în plan profesional şi familial, de atingerea adusă prestigiului, demnităţii şi de suferinţele fizice şi psihice cauzate acestora.
Referitor la motivul de apel formulat de Statul Român, prin M.F.P. şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, în sensul că se impune respingerea acţiunii întrucât dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale, instanţa de apel a reţinut că printr-o altă hotărâre a Curţii Constituţionale, respectiv, Decizia nr. 838 din 27 mai 2009 s-a stabilit că „efectele deciziei Curţii nu pot viza decât actele, acţiunile, inacţiunile sau operaţiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autorităţile publice implicate în conflictul juridic de natură constituţională."
În speţa dedusă judecăţii, existenţa acestei decizii nu împiedică acordarea daunelor morale, întrucât la data introducerii acţiunii (15 iunie 2010) sub imperiul Legii nr. 221/2009 s-a născut dreptul reclamantului de a solicita despăgubiri. Având în vedere principiul neretroactivităţii, legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Prin urmare, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.
Din moment ce la momentul introducerii acţiunii art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 stabilea dreptul persoanelor care au fost victimele unor măsuri administrative cu caracter politic de a beneficia de daune morale, dispoziţiile acestui text urmează să fie avute în vedere la pronunţarea hotărârii pentru considerentele expuse în precedent.
Pe de altă parte dacă s-ar considera că dispoziţiile noi, abrogatoare ale art. 5 din Legea nr. 221/2009 s-ar aplica şi acţiunii de faţă, introdusă înainte de publicarea în M. Of. a Deciziilor Curţii Constituţionale, s-ar încălca nu numai principiul neretroactivităţii legii civile, ci şi principiul nediscriminării cetăţenilor consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi rezonabil.
Ţinând cont de aceste considerente, urmează a se constata că acţiunii de faţă, introdusă la data de 15 iunie 2010, îi sunt aplicabile dispoziţiile în vigoare ale Legii nr. 221/2009 la acea dată, hotărârea instanţei de fond fiind analizată doar în limitele cererilor de apel şi raportat la aplicarea legii de către prima instanţă.
Referitor la motivul de apel privind solicitarea punctului de vedere al A.F.D.P.R., instanţa de apel a constatat că este nefondat, având în vedere că la dosarul instanţei de fond au fost depuse numeroase înscrisuri şi au fost administrate probe suficiente din care rezultă condamnarea cu caracter politic a autorului reclamanţilor.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părţi.
Reclamanţii G.D. şi T.F. au arătat că, raportat la situaţia de fapt astfel cum a fost probată şi reţinută, cuantumul daunelor morale acordate nu satisfac principiul unei reparaţii echitabile, în condiţiile în care repararea prejudiciului suferit prin aplicarea măsurilor abuzive trebuie să fie reală, efectivă şi nu doar formală sau simbolică.
Pârâtul Statul Român, prin M.F.P., a formulat următoarele critici:
I. Hotărârea instanţei de apel este lovită de nulitate în conformitate cu dispoziţiile art. 105 alin. (2) raportat la art. 85 C. proc. civ., judecata apelului realizându-se cu lipsă de procedură, în sensul că M.F.P. nu a fost citat la sediul din Bucureşti, ci la sediul din Ploieşti al mandatarului D.G.F.P. Ploieşti, deşi nu s-a solicitat instanţei stabilirea unui domiciliu procedural la acesta din urma.
II. Instanţa de apel a soluţionat cauza cu ignorarea deciziilor Curţii Constituţionale, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, art. I pct. 1 şi art. II din OUG nr. 62/2010.
În acest sens, arată că verificarea legalităţii hotărârii primei instanţe trebuia efectuată prin prisma normei existente la data soluţionării apelului, întrucât în această cale de atac se consolidează dreptul câştigat la fond, prin aceea că hotărârea devine definitivă şi executorie.
Decizia de neconstituţionalitate nu încalcă drepturile reclamanţilor, întrucât aceştia nu aveau, la data soluţionării apelului, un bun sau o speranţă legitimă în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, iar prin art. II pct. 1 din Legea nr. 177/2010 s-a introdus un nou caz de revizuire, pentru situaţiile în care Decizia de neconstituţionalitate a fost pronunţată ulterior rămânerii definitive a hotărârii.
Recursul reclamanţilor va fi respins, iar recursul pârâtului Statul Român, prin M.F.P., va fi admis, pentru următoarele considerente comune:
I. În cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 105 alin. (2) raportat la art. 85 C. proc. civ., cum greşit susţine recurentul-pârât, întrucât apelul împotriva sentinţei civile nr. 1544 din 23 noiembrie 2010 a Tribunalului Prahova a fost declarat de D.G.F.P. Prahova, cu sediul în Ploieşti, în numele M.F.P., aşa cum rezultă din cererea de apel aflată la dosar apel, procedura de citare realizându-se în mod corect, conform celor învederate în motivele de apel, critica în acest sens urmând a fi înlăturată, ca nefondată.
II. În mod greşit instanţa de apel a apreciat că Decizia de neconstituţionalitate nr. 1358/2010 nu ar fi incidenţă în cauză, în condiţiile în care obligativitatea acestei este consacrată de dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, iar problema de drept privind aplicabilitatea acesteia acţiunilor în curs, a fost rezolvată prin Decizia în interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, care a stabilit că deciziile nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale produc efecte juridice asupra proceselor în curs de soluţionare la data publicării în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă a instanţei de judecată.
Ca atare, urmare a deciziilor de neconstituţionalitate arătate, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale în M. Of.
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 31 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textul legal declarat neconstituţional nu îşi mai poate produce efectele juridice.
Decizia de neconstituţionalitate nu încalcă dreptul la un proces echitabil şi dispoziţiile art. 6 pct. l C.E.D.O., întrucât, aşa cum s-a statuat şi prin Decizia în interesul legii care a tranşat problema aplicabilităţii acestei decizii de neconstituţionalitate, „dreptul de acces la un tribunal nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică".
Pe de altă parte, prin constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune, nu este afectat procesul echitabil, întrucât acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional ale cărui limite, prin pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale, au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi stabilităţii juridice.
Referitor la noţiunea de „bun" şi de „speranţă legitimă" astfel cum sunt reglementate de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, acestea nu sunt incidente în speţă, întrucât reclamanţii nu aveau, la data adoptării deciziei de neconstituţionalitate în discuţie, o hotărâre definitivă care să le fi confirmat dreptul.
Prin actul normativ care recunoştea dreptul la despăgubiri, în speţă, Legea nr. 221/2009, s-a născut în patrimoniul persoanelor doar un drept de creanţă condiţional, a cărui concretizare şi existenţă juridică este pendinte de verificarea jurisdicţională, în absenţa căreia creanţa patrimonială nu este susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Aplicarea efectelor deciziei de neconstituţionalitate în speţă, nu este de natură să încalce principiul nediscriminării şi egalităţii de tratament, ori al neretroactivităţii legii, chestiuni asupra cărora s-a statuat atât în considerentele respectivei decizii, cât şi în cele ale deciziei în interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, reanalizarea lor în prezenta cauză nemaifiind necesară.
Având în vedere argumentele prezentate mai sus, referitoare la incidenţa în cauză a deciziei de neconstituţionalitate, care a lipsit de efecte textul legal ce a constituit temeiul juridic al acţiunii introductive de instanţă, critica privind cuantumul daunelor morale, astfel cum au fost acordate de către prima instanţă, urmează a fi înlăturată, recursul reclamanţilor fiind nefondat.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii G.D. şi T.F., împotriva deciziei nr. 81 din 22 martie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie; va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., împotriva aceleiaşi decizii, pe care o va modifica în parte, în sensul admiterii apelurilor declarate de Statul Român, prin M.F.P. şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, împotriva sentinţei nr. 1544 din 23 noiembrie 2010 a Tribunalului Prahova, secţia civilă, cu consecinţa înlăturării obligării pârâtului la plata despăgubirilor morale către reclamanţi, urmând a fi păstrate dispoziţiile deciziei privind respingerea apelului reclamanţilor, dispoziţiile sentinţei privind constatarea caracterului politic al condamnării şi respingerea cererii privind constatarea caracterului politic al condamnării aplicate defunctei T.E.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii G.D. şi T.F., împotriva deciziei nr. 81 din 22 martie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., împotriva aceleiaşi decizii, pe care o modifică în parte, în sensul că admite apelurile declarate de Statul Român, prin M.F.P. şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova împotriva sentinţei nr. 1544 din 23 noiembrie 2010 a Tribunalului Prahova, secţia civilă.
Schimbă în parte sentinţa, în sensul că înlătură obligarea pârâtului la plata despăgubirilor morale către reclamanţi.
Păstrează dispoziţiile deciziei privind respingerea apelului reclamanţilor şi dispoziţiile sentinţei privind constatarea caracterului politic al condamnării şi respingerea cererii privind constatarea caracterului politic al condamnării aplicate defunctei T.E.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2039/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2037/2012. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
