ICCJ. Decizia nr. 2036/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2036/2012
Dosar nr.1670/30/2010
Şedinţa publică din 21 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1769 din 2 iulie 2010, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea reclamantei N.V., în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P.; a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 9.999 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul suferit personal, şi a respins în rest acţiunea principală; a respins cererea reconvenţională formulata de pârâtul Statul Român, prin M.F.P.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, reclamanta a fost supusă măsurii administrative a dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu, în temeiul Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, în Bărăgan, până în 27 iulie 1955 când, în baza Deciziei M.A.I. nr. 6100/1955, s-a dispus ridicarea restricţiilor domiciliare, împrejurări de fapt atestate de adeverinţa din 23 noiembrie 2000, emisă de Ministerul Justiţiei.
Instanţa de fond a mai reţinut că suma de bani fixată ca echivalent bănesc pentru daunele morale are scopul, nu atât de a repune persoana îndreptăţită într-o situaţie similară celei avute anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată, instanţa urmând a se raporta la importanţa valorilor lezate şi măsura lezării, în speţă, îngrădirea libertăţii de mişcare prin deportarea obligatorie şi fixarea unei raze teritoriale în care aveau dreptul să circule, consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic (rezultate din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, depărtării de casă, părăsirii într-un mediu de viaţă ostil, în condiţii aproape imposibile, la limita imaginaţiei, fiind afectate totodată şi acele atribute care influenţează relaţiile sociale, onoare, demnitate, reputaţie); intensitatea percepţiei consecinţelor vătămării (prin raportare şi la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză); gradul în care le-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială (respectiv, toate acele atribute situate în domeniul afectiv al vieţii umane, cum ar fi relaţiile familiale, cele cu prietenii, apropiaţii, imposibilitatea asigurării unei pregătiri profesionale dorite ori a continuării studiilor sau a reluării vechilor ocupaţii, după întoarcerea acasă).
Tribunalul a constatat că reclamanta a beneficiat de drepturile conferite de prevederile Decretului nr. 118/1990 şi a apreciat că aceasta este îndreptăţită la suma de 9.999 euro pentru prejudiciul moral suferit personal.
În ce priveşte cererea reconvenţională, aceasta a fost respinsă, reţinându-se că noua lege de reparaţie, respectiv, Legea nr. 221/2009, acordă celor îndreptăţiţi despăgubiri morale, distinct de măsurile reparatorii primite în baza altor acte normative anterioare (pe care, de altfel, însăşi legea nouă le are în vedere, ca motiv pentru acordarea despăgubirilor într-un cuantum mai redus).
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.
Reclamanta N.V. a arătat că suma acordată de instanţa de judecată apare ca fiind derizorie raportat la situaţia de fapt şi la prejudiciul moral suferit, iar reparaţiile obţinute în baza Decretului-lege nr. 118/1990 nu reprezintă o reparaţie efectivă şi echitabilă şi nu înlătură posibilitatea de reparare a prejudiciului prin intermediul Legii nr. 221/2009.
Pârâtul Statul Român, prin M.F.P., a arătat că, drept urmare a deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale temeiul de drept pe care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea ( art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) a încetat să-şi mai producă efecte, iar aceasta a beneficiat deja de măsuri reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.
Prin Decizia civilă nr. 565 din 15 martie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantei, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentinţa atacată şi a respins acţiunea reclamantei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, fiind astfel desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamantei, care nu mai poate fi primită.
Această soluţie se impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în prima instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului.
Această soluţie se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea sau dispoziţia dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepţii.
În plus, cu privire la prejudiciul moral invocat de către reclamantă, se impune a constata că acesta s-a produs în urmă cu peste 50 de ani, astfel că, în prezent, acesta s-a disipat substanţial, fiind reparat integral ca urmare a recunoaşterii comportamentului abuziv al Statului comunist, precum şi prin beneficiile acordate conform Decretului-lege nr. 118/1990, nemaipunându-se acordarea unei sume cu acest titlu. Reparaţia acordată prin cele două componente (una morală şi una materială) de către actul normativ anterior menţionat este îndestulătoare, acoperind integral prejudiciul produs prin comportamentul autorităţilor comuniste.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta N.V., formulând următoarele critici:
I. În mod greşit instanţa de apel a constatat incidenţa în cauză a deciziei de neconstituţionalitate, care este aplicabilă, în respectarea principiului neretroactivităţii legii şi egalităţii de tratament juridic, doar cauzelor înregistrate ulterior pronunţării sale.
Legea aplicabilă pe tot parcursul procesului civil este cea în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, astfel încât în speţă Decizia de neconstituţionalitate nu se aplică, întrucât ar genera un tratament juridic diferit unor persoane aflate în situaţii similare, funcţie de momentul pronunţării acestei decizii.
II. La data publicării deciziei Curţii Constituţionale, reclamanta avea o „speranţă legitimă" şi un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, întrucât avea o hotărâre de primă instanţă prin care îi fuseseră acordate despăgubiri întemeiate pe dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, iar în cazul în care aceste dispoziţii au devenit inaplicabile, cauza putea fi soluţionată din perspectiva art. 998-999 C. civ.
Recursul este nefondat, pentru următoarele motive:
I. Decizia de neconstituţionalitate în baza căreia instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 15 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
discriminarea presupune aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în situaţii identice sau similare, în lipsa unei justificări obiective şi rezonabile.
În susţinerea acestei critici recurenta-reclamantă se raportează la alte persoane a căror situaţie se regăsea în domeniul de aplicare a legii şi ale căror cauze au fost soluţionate până la pronunţarea deciziei de neconstituţionalitate în discuţie.
Or, adoptarea acestei decizii de instanţa de contencios constituţional şi dat fiind caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale astfel cum este reglementat de dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, constituie justificarea obiectivă şi rezonabilă pentru adoptarea unor soluţii contrare.
Aşadar, situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care recurenta-reclamantă s-ar găsi prin nesoluţionarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunţării deciziei de neconstituţionalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" îl constituie Decizia de neconstituţionalitate şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
II. Referitor la noţiunea de „bun", potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie" atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza C. împotriva României, M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza I. şi M. contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. l din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza F.-M.G. ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamantul.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă", fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţa clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza A. ş.a. contra României).
O asemenea jurisprudenţa nu s-a conturat însă, iar noţiunea de „speranţă legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală declarată constituţională nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional, astfel încât nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei Europene, critica recurentei-reclamante în acest sens urmând a fi înlăturată.
În condiţiile în care reclamanta a invocat ca temei juridic al cererii în despăgubiri dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, examinate ca atare de instanţă, analizarea pretenţiilor acesteia din perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.
Or, o atare soluţie este contrară dispoziţiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora „în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi.
Norma procedurală citată are caracter imperativ şi împiedică o solicitare a reclamantei în sensul examinării cererii pe temeiul altei norme decât cea invocată prin cererea de chemare în judecată.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta N.V. împotriva deciziei nr. 565 din 15 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2037/2012. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 2033/2012. Civil → |
|---|
