ICCJ. Decizia nr. 2037/2012. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2037/2012
Dosar nr.2388/104/2010
Şedinţa publică din 21 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 18 mai 2009 pe rolul Tribunalului Olt, reclamantul A.A. a solicitat, în contradictoriu cu M.F.P., prin D.G.F.P., M.M.F.P.S. şi M.J.L.C., să-i fie recunoscută vechimea în muncă calculată pe perioada 1996-2006.
În motivare, reclamantul a arătat că anterior a chemat în judecată Statul Român, prin M.F.P., solicitând obligarea acestuia la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ca urmare a condamnării sale pe nedrept, precum şi pentru recunoaşterea vechimii în muncă de la 15 aprilie 1996 până la terminarea procesului penal, respectiv, 11 aprilie 2006, când s-a pronunţat sentinţa nr. 255 de către Tribunalul Olt.
Prin Decizia civilă nr. 4681 din 7 iunie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală în dosarul nr. 8386/54/2006, s-a admis recursul declarat împotriva deciziei nr. 644 din 6 septembrie 2006 a Curţii de Apel Craiova, s-a modificat Decizia recurată, în sensul majorării cuantumului daunelor materiale de 3960 lei şi al daunelor morale la 30.000 lei.
Prin sentinţa civilă nr. 892 din 24 septembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Olt, în dosarul nr. 21881104/2009, au fost admise excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâţi prin întâmpinări, respingându-se acţiunea formulată de reclamant.
Prin Decizia civilă nr. 2601/2010, Curtea de Apel Craiova a admis recursul reclamantului împotriva sentinţei civile nr. 892/2009 a Tribunalului Olt, a casat sentinţa şi a trimis cauza pentru rejudecare la Tribunalul Olt, în primă instanţă, în complet format dintr-un singur judecător conform art. 54 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, în cauză punându-se şi problema participării procurorului.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Olt la nr. 2388/104/2010.
Prin sentinţa civilă nr. 1200 din 25 octombrie 2010, Tribunalul Olt a admis în parte acţiunea împotriva M.F.P., prin D.G.F.P., şi a recunoscut reclamantului ca vechime în muncă perioada cuprinsă între 3 septembrie 1998 - 6 septembrie 1999; a respins excepţia privind prescripţia dreptului material invocată de D.G.F.P., ca neîntemeiată; a admis excepţiile privind lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor M.M.F.P.S., şi M.J.L.C.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că acţiunea formulată de reclamant cade sub incidenţa dispoziţiilor art. 504 şi următoarele C. proc. pen., acesta având calitatea de inculpat într-un proces penal ce a fost finalizat la 7 iunie 2007, prin Decizia nr. 4681/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Raportat la obiectul pretenţiilor reclamantului, s-a constatat, de către instanţă, că M.M.F.P.S., M.J.L.C. nu se identifică ca fiind obligaţi în raportul juridic ce face obiectul cererii de chemare în judecată pentru că nu au atribuţii în stabilirea drepturilor de pensii ori în recunoaşterea vechimii în muncă, concluzionându-se că nu au calitate procesuală pasivă.
Având în vedere conţinutul deciziei de casare, raportat şi la dispoziţiile art. 504, 506 C. proc. pen., tribunalul a constatat că reparaţiile solicitate de către persoanele îndreptăţite în cazul condamnărilor pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal, se acordă în toate cazurile de către stat, prin M.F.P., această entitate având calitate procesuală pasivă în cauză, existând o identitate între persoana pârâtului şi cel obligat în raportul juridic dedus judecăţii.
La 8 octombrie 2010, D.G.F.P., pentru M.F.P. şi în numele Statului Român, a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune potrivit art. 506 alin. (2) C. proc. pen., tribunalul constatând netemeinicia acesteia, deoarece acţiunea prin care se solicită recunoaşterea vechimii în muncă pe o anumită perioadă de timp, nu poate fi considerată ca fiind o acţiune ce cade sub incidenţa dispoziţiilor art. 506 alin. (2) din acelaşi cod.
De altfel, legiuitorul prin dispoziţiile art. 505 C. proc. pen. a impus recunoaşterea vechimii în muncă persoanelor îndreptăţite la repararea pagubei potrivit normelor speciale, separat de acţiunea în despăgubiri, aceasta fiind supusă prescripţiei de 18 luni.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut din considerentele deciziei nr. 4681/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, că reclamantul a fost arestat în perioada 3 septembrie 1998 - 6 septembrie 1999, perioadă pentru care i s-a recunoscut vechimea în muncă şi nu pentru perioada de 10 ani invocată în cerere, deoarece după 6 septembrie 1999 reclamantul avea posibilitatea ocupării unui loc de muncă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul A.A. şi pârâtul M.F.P.
Reclamantul a arătat că soluţia este nelegală deoarece nu s-a recunoscut vechimea în muncă pentru întreaga perioadă cât a durat cercetarea penală, aşa cum a solicitat şi reprezentantul Ministerului Public. Reclamantul a mai arătat că timp de 10 ani nu a reuşit să se încadreze în muncă, neavând clarificată situaţia juridică.
S-a criticat soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor, cât timp acţiunea are ca temei eroarea judiciară efectuată de organele de urmărire penală şi instanţele de judecată, iar ministerelor le revin obligaţiile de a asigura respectarea normelor legale.
Pârâtul a arătat că M.F.P. nu are calitate procesual pasivă, dispozitivul sentinţei urmând a fi pus în executare numai de C.N.P., ale cărei atribuţii sunt stabilite de art. 139 din Legea nr. 19/2000 iar recunoaşterea vechimii în muncă excede competenţelor şi funcţiilor ministerului, stabilite prin HG nr. 34/2009.
Prin Decizia civilă nr. 127 din 28 februarie 2011, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, ambele apeluri.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că cererea reclamantului vizând recunoaşterea vechimii în muncă pe toată perioada cercetării penale, până la pronunţarea unei soluţii irevocabile, nu este fondată nici măcar în condiţiile art. 998, 999 C. civ., care obligă la repararea integrală a prejudiciului suferit. Răspunderea civilă delictuală se antrenează numai atunci când prejudiciul este cert, adică sigur atât în privinţa existenţei, cât şi a posibilităţii de evaluare, când există o faptă culpabilă care a dus la naşterea prejudiciului, când există un raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.
Faptul că reclamantul nu s-a angajat până la finalizarea procesului penal nu poate fi imputat statului sau organelor acestuia, fiind de principiu recunoscut că orice persoană liberă, chiar aflată în desfăşurarea unor proceduri judiciare împotriva sa, are exerciţiul tuturor drepturilor sale, inclusiv al dreptului la muncă. Doar pe perioada arestării un astfel de drept nu poate fi exercitat, ceea ce a dus şi la reglementarea răspunderii statului sub forma prevăzută de art. 504 alin. (4) C. proc. pen.
Excepţia lipsei calităţii procesual pasive a M.M.F.P.S. şi M.J.L.C. a fost corect soluţionată de tribunal, care a stabilit, de asemenea corect că are calitate procesuală în cauză M.F.P., calitate ce rezultă din dispoziţiile art. 506 C. proc. pen., potrivit cu care, pentru obţinerea reparaţiei, persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului în a cărui rază teritorială domiciliază, chemând în judecată civilă statul.
Prin urmare, chiar dacă statul, reprezentat prin M.F.P., nu are atribuţii concrete în operarea în carnetul de muncă al reclamantului sau în emiterea unor acte care ţin de raporturile de muncă ale acestuia şi de dreptul la pensie, trebuie citat în instanţă pentru soluţionarea cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 504 alin. (4) C. proc. pen., în virtutea calităţii procesuale pasive expres recunoscute de art. 506 C. proc. pen.
Celelalte două ministere care au fost chemate în judecată de reclamat nu au, însă, atribuţii în această materie, chiar dacă îndeplinesc rolul de garant al respectării actelor normative în domeniul lor de activitate. Tribunalul a reţinut corect competenţele ministerelor aşa cum rezultă din hotărârile de guvern prin care se reglementează organizarea şi funcţionarea lor, aşa încât dreptul pretins de reclamant nu li se poate opune, neexistând identitate între pârât şi persoana care se pretinde că a încălcat sau a negat dreptul dedus judecăţii.
Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de reprezentantul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova nu este fondată, termenul special de prescripţie de 18 luni fiind reglementat de art. 504 şi urm. C. proc. pen. numai în ce priveşte repararea prejudiciului moral şi al celui material, nu şi pentru situaţia specială prevăzută de alin. (4) al aceluiaşi articol.
Instanţa de apel a apreciat că acţiunea nu este prescrisă nici în condiţiile dreptului comun, reglementat prin Decretul nr. 167/1958, potrivit cu care termenul general de prescripţie este de 3 ani şi începe să curgă de la data când reclamantul a avut interes să i se recunoască vechimea în muncă iar dreptul pretins a fost negat. Cum, în speţă, anterior datei promovării acţiunii instituţiile statului nu au contestat dreptul reclamantului de a i se recunoaşte vechimea în muncă şi nici acesta nu a avut interes să îl solicite, acţiunea a fost promovată în termenul general de prescripţie.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A.A. şi pârâtul Statul Român, prin M.F.P.
Recurentul-reclamant A.A. a arătat că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că M.M.F.P.S., precum şi M.F.P., nu au atribuţii în stabilirea drepturilor de pensie ori în recunoaşterea vechimii în muncă, întrucât art. 505 şi art. 506 alin. (2) C. proc. pen. prevăd posibilitatea, pentru persoanele îndreptăţite la repararea pagubelor, care anterior privării de libertate erau încadrate în muncă, să li se calculeze, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii, şi timpul cât au fost private de libertate, în sensul recunoaşterii, separat de acţiunea în despăgubire, care este supusă termenului de prescripţie de 18 luni.
În mod nelegal instanţa nu a dispus obligarea pârâţilor la recunoaşterea vechimii în muncă pentru întreaga perioadă cât a durat urmărirea penală, respectiv, 15 aprilie 1996-01 aprilie 2006.
Recurentul-pârât Statul Român, prin M.F.P. a arătat că în mod greşit a fost recunoscută reclamantului vechimea în muncă cuprinsă în perioada 03 septembrie 1998-06 septembrie 1999, aspect ce excede competenţelor şi funcţiilor stabilite prin HG nr. 34/2009 a D.G.F.P., ca reprezentant al statului, situaţie faţă de care dispozitivul acestei hotărâri nu poate fi pus în executare.
Calculul vechimii în muncă pentru perioada cât persoana ce are dreptul la reparaţie a fost arestată reprezintă o situaţie specială, ce nu poate fi reţinută în sarcina M.F.P., ca reprezentant al Statului Român.
Examinând recursurile în raport de excepţia de nulitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară faţă de aspectele de fond ale cererilor, Înalta Curte urmează a le constata ca fiind nule, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 3021 lit. a) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind evidenţiate limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din acelaşi cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres şi limitativ reglementate.
În consecinţă, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.
Referitor la recursul reclamantului A.A., succesiunea de fapte şi afirmaţii din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată, din punct de vedere juridic, în aşa fel încât să se poată reţine, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.
În cererea de recurs nu se fac referiri la soluţia respingerii apelului şi nu se arată care sunt motivele de nelegalitate ale deciziei recurate, ci reclamantul îşi exprimă nemulţumirea cu privire la modalitatea în care a fost soluţionată cauză, reiterând apărările formulate în fazele procesuale anterioare.
Deşi reclamantul a încadrat formal calea de atac în dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., susţinerile acestuia nu se circumscriu cazului de casare indicat şi nu reprezintă chestiuni de nelegalitate care să poată fi analizate ca atare de instanţa de recurs.
Referitor la recursul pârâtului Statul Român, prin M.F.P., deşi formal încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din analiza susţinerilor cuprinse în cererea de recurs nu rezultă care este, în concret, critica adusă deciziei instanţei de apel.
Indicarea cazului de casare pe care recurentul îşi întemeiază calea de atac este necesară, dar nu şi suficientă, întrucât o încadrare formală, dar iară corespondent în realitatea juridică, este sancţionabilă cu nulitatea.
Din analiza aspectelor de nelegalitate deduse judecăţii de către această parte, se constată că, în realitate, criticile conţinute în motivele de recurs reprezintă o preluare identică a criticilor conţinute în motivele de apel, asupra cărora s-a pronunţat deja instanţa de apel.
Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanţei competente controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept, iar când criticile formulate nu se raportează punctual, la conţinutul deciziei supusă acestei căi extraordinare de atac, chiar încadrate sau încadrabile în drept, atrag nulitatea recursului, întrucât sunt străine problemelor rezolvate prin respectiva hotărâre.
Pentru considerentele arătate, constatând şi că în speţă nu sunt date motive de ordine publică, Înalta Curte urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursurile deduse judecăţii sunt lovite de nulitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nule recursurile declarate de reclamantul A.A., şi de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., împotriva deciziei nr. 127 din 28 februarie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2038/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2036/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
