ICCJ. Decizia nr. 2033/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2033/2012
Dosar nr.50151/3/2009
Şedinţa publică din 21 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 18 decembrie 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta C.A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative abuzive, cu caracter politic, luată împotriva sa prin dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951-27 august 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 şi ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 712 din 19 mai 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii, ca neîntemeiată, a admis în parte cererea, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 10.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârât prin întâmpinare, tribunalul a reţinut că din textul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 rezultă că sunt îndreptăţite să solicite acordarea măsurilor reparatorii prevăzute la lit. a)-c) atât persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cât şi cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestor persoane, soţul sau descendenţii acestora până la gradul II inclusiv, astfel încât excepţia invocată nu poate fi primită.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că la data de 18 iunie 1951, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, reclamanta C.A. a fost dislocată din zona frontierei de vest şi i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în comuna Brateş, jud. Galaţi, restricţiile domiciliare fiind ridicate după 4 ani, prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955.
Prin hotărârea nr. 1941 din 12 martie 1991 emisă de Comisia pentru Acordarea unor Drepturi Persoanelor Persecutate din Motive Politice conform Decretului-lege nr. 118/1990 s-a stabilit că perioada de la 18 iunie 1951 la 27 iulie 1955 cât reclamanta a avut domiciliu obligatoriu, respectiv, 4 ani, o lună şi 9 zile constituie vechime în muncă. Prin aceeaşi hotărâre i s-a acordat reclamantei o indemnizaţie lunară de 200 lei pentru fiecare an în care a fost lipsită de libertate, adică suma de 822 lei lunar.
Faţă de situaţia de fapt reţinută anterior, tribunalul a constatat că reclamanta este îndreptăţită la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic luată faţă de aceasta.
În stabilirea cuantumului prejudiciului moral, tribunalul a avut în vedere faptul că măsura administrativă luată faţă de reclamantă, constând în mutarea forţată într-o altă localitate şi stabilirea unui domiciliu obligatoriu, a fost de natură să lezeze valori morale esenţiale, fiindu-i afectată situaţia socială şi familială, imaginea şi sursele de venit. Situaţia în care a fost plasată reclamanta a împiedicat-o să-şi dezvolte în condiţii corespunzătoare personalitatea, să evolueze din punct de vedere social şi profesional şi să dobândească în timp util un statut corespunzător aşteptărilor sale.
La stabilirea cuantumului despăgubirii, tribunalul a mai avut în vedere şi faptul că reclamanta a beneficiat de măsuri reparatorii constând în indemnizaţia primită în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, în sumă de 822 lei pe lună şi a apreciat ca fiind satisfăcătoare o reparaţie în cuantum de 10.000 euro.
Împotriva acestei sentinţei au declarat apel atât reclamanta C.A., cât şi pârâtul Statul Român, prin M.F.P.
Reclamanta C.A. a arătat că sentinţa apelată este netemeinică şi nelegală în ceea ce priveşte aprecierea de către instanţa de judecată a cuantumului daunelor morale acordate, raportat la materialul probator şi cele învederate instanţei.
Reclamanta a formulat precizări la acţiune în sensul de a se avea în vedere la soluţionarea cauzei următoarele temeiuri de drept: art. 20 din Constituţia României, Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Consiliului Europei, Rezoluţia nr. 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, art. 5 şi 6 C.E.D.O.
Pârâtul Statul Român, prin M.F.P., a invocat ca motiv de ordine publică Decizia Curţii Constituţionale prin care a fost declarat neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, temei de drept invocat de către reclamantă în susţinerea acţiunii.
Prin Decizia civilă nr. 55/ A din 15 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală a respins, ca nefondat, apelul reclamantei, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentinţa atacată şi a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale, iar încetarea efectelor dispoziţiei legale declarate neconstituţionale duce la lipsirea de suport legal a cererii introductive de instanţă.
Instanţa de apel a mai reţinut că dacă s-ar considera că legea aplicabilă în cauză este cea de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, chiar dacă pe parcursul procesului norma pe care se întemeia acţiunea a fost declarată neconstituţională, nu s-ar mai găsi nicio justificare pentru înlăturarea de la aplicare a normei declarate neconstituţionale în cazul unei excepţii invocate, de exemplu, chiar în recurs, în cadrul dispoziţiilor anterioare ale Legii nr. 47/1992, când era aplicabilă dispoziţia privind suspendarea litigiului până la judecarea excepţiei, şi cu atât mai puţin pentru aplicarea motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 10 C. proc. civ.
De altfel, Curtea Constituţională s-a pronunţat cu privire la întinderea efectelor deciziilor prin care se constată neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale prin Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999.
Instanţa de apel a apreciat că nu se poate reţine existenţa unei „speranţe legitime" a reclamantei la obţinerea unor compensaţii pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstituţionale, care ar fi devenit ulterior iluzorie.
Conform jurisprudenţei C.E.D.O., „speranţa legitimă" este legată de modul în care o cerere de chemare în judecată poate fi soluţionată în raport de dreptul intern; o asemenea speranţă trebuie să aibă o bază suficientă în acea lege, respectiv să fie susţinută de temei rezonabil justificat într-o normă de drept cu o bază legală solidă, or, o normă declarată neconstituţională nu poate fi apreciată în acest sens.
Instanţa de apel a mai reţinut că dispoziţia legală referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, şi nici nu a fost abrogată de legiuitor, neputându-se invoca o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamantă, ci aceste dispoziţii legale şi-au încetat efectul ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate, situaţie în care nu se poate vorbi despre faptul că speranţa legitimă ar fi devenit iluzorie.
Referitor la precizările de temei juridic invocate de reclamantă în apel, instanţa de apel a reţinut că acestea nu pot substitui temeiul legal al cererii astfel cum a fost formulată, întrucât ar transforma cererea precizatoare într-o cerere de schimbare a temeiului juridic al acţiunii, cerere nepermisă în apel de dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Faţă de considerarea ca fondat a motivului de apel de ordine publică, instanţa de apel a apreciat că nu se mai impune analizarea celorlalte motive, legate de reducerea sau majorarea cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanţă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta C.A., formulând următoarele critici:
I. Hotărârea instanţei de apel încalcă principiul neretroactivităţii legii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi de jurisprudenţa C.E.D.O. în materie, care stipulează că legea în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
II. Prin soluţia adoptată au fost încălcate art. 5, 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Rezoluţiile nr. 1096/11996 şi nr. 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluţia nr. 40/1985 a Adunării Generale O.N.U., acte normative prioritare faţă de reglementările din dreptul intern conform art. 20 din Constituţia României şi care trebuiau avute în vedere la soluţionarea cauzei, întrucât Decizia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 nu împiedică rezolvarea cauzei într-o asemenea manieră.
III. Hotărârea recurată încalcă principiul egalităţii în faţa legii şi al nediscriminării, întrucât prin rezolvarea diferită a unor situaţii similare, raportat exclusiv la momentul pronunţării deciziei de neconstituţionalitate, se generează o practică neunitară, sancţionată de Curtea Europeană ca fiind de natură să afecteze principiul siguranţei juridice.
Este încălcat astfel art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât se creează, pentru persoane aflate în situaţii identice, un tratament preferenţial unele faţă de altele, fără a exista o justificare obiectivă şi rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.
IV. Instanţa de apel a încălcat art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu referire la noţiunea de „bun" şi de „speranţă legitimă" în accepţiunea dată de textul legal arătat.
V. Cuantumul daunelor morale acordate nu reprezintă o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral cauzat ca urmare a măsurii abuzive aplicate.
Recursul este nefondat, pentru următoarele argumente:
I. Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Decizia de neconstituţionalitate arătată nu încalcă principiul neretroactivităţii legii, întrucât acţiunile în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
În acest sens, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 15 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice, iar neretroactivitatea nu este afectată.
II. Atât soluţia instanţei de apel, cât şi deciziile prin care s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009, sunt în concordanţă cu rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/1996 şi nr. 1481/2006, precum şi cu Rezoluţia nr. 40/1985 a adunării generale O.N.U., astfel încât nu se poate reţine o încălcarea a documentelor internaţionale la care face referire recurenta-reclamantă.
Aceste documente internaţionale au un caracter esenţialmente declarativ, în sensul că rolul lor este de a institui anumite principii care trebuie să penetreze în conştiinţa comunităţii internaţionale, în scopul repudierii complete a crimelor comise de regimurile totalitare şi de a proteja generaţiile viitoare de astfel de atrocităţi.
Aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională în deciziile anterior analizate, nici comunitatea internaţională şi nici organismele care acţionează în materia drepturilor omului nu impun fostelor state comuniste o obligaţie legală de a acorda despăgubiri băneşti persoanelor persecutate în perioada comunistă.
Fiecărui stat îi este recunoscută şi respectată o marjă largă de apreciere a măsurilor reparatorii pe care le consideră oportune pentru lichidarea moştenirii comuniste, astfel încât să se asigure un just echilibru social.
Curtea Constituţională a constatat prin deciziile sus-menţionate, că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior-ceea ce este, practic, imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacţie de ordin moral, prin însăşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu ce reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanţă cu recomandările conţinute în documentele internaţionale evocate de recurenta-reclamantă.
III. Critica conform căreia s-ar fi încălcat principiile egalităţii de tratament şi nediscriminării, de asemenea, nu poate fi reţinută.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care recurenta-reclamantă s-ar găsi prin nesoluţionarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunţării deciziei de neconstituţionalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" îl constituie Decizia de neconstituţionalitate şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
IV. Referitor la noţiunea de „bun", potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie" atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza C. împotriva României M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza I. şi M. contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. l din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza F.-M.G. ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamanta.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă", fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţa clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza A. ş.a. contra României).
O asemenea jurisprudenţa nu s-a conturat însă, iar noţiunea de „speranţă legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală declarată constituţională nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
V. Având în vedere considerentele de mai sus referitoare la incidenţa în cauză a deciziei de neconstituţionalitate, care a lipsit de efecte textul legal ce a constituit temeiul juridic al acţiunii introductive de instanţă, critica privind cuantumul daunelor morale, astfel cum au fost acordate de către prima instanţă, nu se mai impune a fi analizată.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.A. împotriva deciziei nr. 55/ A din 15 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2036/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2032/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
