ICCJ. Decizia nr. 2043/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2043/2012
Dosar nr.30991/3/2010
Şedinţa publică din 21 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1793 din 23 noiembrie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins cererea reclamantului T.A. formulată împotriva Statului Român, prin M.F.P., având ca obiect obligarea pârâtului la plata unor daune morale pentru aplicarea unei măsuri administrative cu caracter politic, în anul 1951, reţinând că textul de lege pe care reclamantul şi-a întemeiat cererea a fost declarat neconstituţional, prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel reclamantul, care a arătat că instanţa a soluţionat cauza în perioada celor 45 de zile prevăzute de Constituţie pentru punerea de acord a legii neconstituţionale cu Constituţia, astfel încât a încălcat dreptul puterii legislative.
Reclamantul a mai arătat că hotărârea nu este motivată, deoarece instanţa de fond a invocat argumentele Curţii Constituţionale, fără a se pronunţa asupra fondului cauze, că nu s-a avut în vedere Rezoluţia nr. 1096/1996 a Consiliului Europei şi art. 5 din Convenţia C.E.D.O., dispoziţii obligatorii pentru instanţa civilă a României, şi că s-a încălcat principiul neretroactivităţii legii.
Prin Decizia civilă nr. 308/ A din 18 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond nu a încălcat dreptul puterii legislative, ci s-a pronunţat în baza textului de lege pe care reclamantul şi-a întemeiat cererea, text de lege ce a fost declarat neconstituţional, lipsind astfel de suport legal acţiunea, care, în atare situaţie, nu mai poate fi primită.
Instanţa de apel a mai reţinut că Rezoluţia nr. 1096/1996 nu este un act comunitar cu caracter obligatoriu, ci o declaraţie de intenţie cu caracter politic; că art. 5 din Convenţia Europeană nu a reprezentat temeiul legal al cererii reclamantului, deoarece, în acest caz, instanţa ar fi trebuit să cerceteze încălcarea dreptului reclamantului la libertate şi siguranţă, ceea ce nu s-a întâmplat, instanţa nefiind sesizată cu analiza condiţiilor impuse de art. 5 din Convenţie; că instanţa de fond nu a încălcat principiul neretroactivităţii legii, ci a făcut aplicarea imediată a unei situaţii juridice noi, creată prin înlăturarea legii prin excepţia de neconstituţionalitate.
Instanţa nu se putea pronunţa în baza unei legi neconstituţionale, deoarece nu există nici o dispoziţie legală care să permită o asemenea pronunţare şi nici nu putea aplica principiul tempus regit actum, specific numai situaţiilor juridice de natură voluntară (contracte, convenţii, declaraţii unilaterale).
Instanţa de apel a concluzionat că în mod legal a fost respinsă cererea reclamantului, prin aplicarea, în mod analog, a principiului aplicării imediate a legii noi, care guvernează toate situaţiile juridice de natură legală, astfel cum este şi cea din prezenta speţă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul T.A., formulând următoarele critici:
I. Prin soluţia pronunţată, instanţa de apel a încălcat Rezoluţia nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, cu raportare la art. 5 pct. 5 C.E.D.O., acte normative ce prevăd posibilitatea persoanelor persecutate politic în perioada unui regim totalitar de a primi compensaţii pentru prejudiciile suferite în acea perioadă.
Încasarea unor indemnizaţii în temeiul unor acte normative de reparaţie similare nu exclude acordarea daunelor morale potrivit dispoziţiilor legale anterior arătate, ci reprezintă doar un criteriu pentru instanţă, de apreciere asupra cuantumului unor astfel de reparaţii.
II. Instanţa de apel a încălcat principiul neretroactivităţii legii, raportat la faptul că acţiunea a fost înregistrată anterior publicării în M. Of. a deciziei nr. 1358/2010, ale cărei efecte sunt valabile doar pentru viitor.
III. Greşita aplicare a art. 14 C.E.D.O., în raport de faptul că în situaţii identice, alte persoane au obţinut soluţii favorabile, fiind astfel încălcat principiul nediscriminării.
IV. Greşita aplicare a art. 6 C.E.D.O., care consacră dreptul la un proces echitabil, în sensul că, în condiţiile în care reclamantul şi-a exercitat dreptul de a formula cererea de chemare în judecată în temeiul legii speciale de reparaţie, de la acel moment s-a născut obligaţia, pentru judecător, de a analiza respectiva cerere, lucru care nu s-a mai realizat datorită declarării neconstituţionalităţii textului de lege ce a reprezentat temeiul juridic al acţiunii, instanţele refuzând să judece, pe motivul inexistenţei temeiului legal.
În acest context, instanţa a procedat la o greşită interpretare a noţiunii de „speranţă legitimă", astfel cum este definită şi consacrată de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Recursul este nefondat, pentru următoarele motive:
I. Atât soluţia instanţei de apel, cât şi deciziile prin care s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009, sunt în concordanţă cu rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/1996 şi cu art. 5 pct. 5 C.E.D.O., a căror încălcare se invocă de către recurentul-reclamant.
Reglementările internaţionale în materia drepturilor omului ratificate de România, deşi parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretenţiilor de acordare a unor daune materiale ori morale, pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenţiei.
Pentru recunoaşterea unor asemenea drepturi patrimoniale este necesar un act de voinţă al autorităţilor române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispoziţiile legale naţionale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prin prisma reglementărilor internaţionale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Mecanismul de aplicare a Convenţiei Europene are drept premisă, aşadar, existenţa unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internaţională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietăţii cu dispoziţiile Convenţiei.
Prin declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 însă, aceste dispoziţii şi-au încetat efectele, situaţie faţă de care, în absenţa unei prevederi legale posibil a fi înlăturată prin raportare la Convenţia Europeană, mecanismul anterior descris nu este viabil, astfel cum învederează recurentul-reclamant.
II. Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, Decizia de neconstituţionalitate arătată nu încalcă principiul neretroactivităţii legii, întrucât acţiunile în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
În acest sens, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 18 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice, fără a afecta în vreun fel principiul neretroactivităţii.
III. discriminarea presupune aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în situaţii identice sau similare, în lipsa unei justificări obiective şi rezonabile.
În susţinerea acestei critici recurentul-reclamant se raportează la alte persoane a căror situaţie se regăsea în domeniul de aplicare a legii şi ale căror cauze au fost soluţionate până la pronunţarea deciziei de neconstituţionalitate în discuţie.
Or, adoptarea acestei decizii de instanţa de contencios constituţional şi dat fiind caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale astfel cum este reglementat de dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, constituie justificarea obiectivă şi rezonabilă pentru adoptarea unor soluţii contrare.
Aşadar, situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care recurentul-reclamant s-ar găsi prin nesoluţionarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunţării deciziei de neconstituţionalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" îl constituie Decizia de neconstituţionalitate şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
IV. Prin constatarea neconstituţionalităţii textului legal ce a constituit temeiul juridic al acţiunii şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la un tribunal şi protecţia oferită de art. 6 din Convenţie nu înseamnă recunoaşterea unui drept ce nu mai are nici un fel de legitimitate juridică internă.
Aplicarea în cauză a efectelor deciziei de neconstituţionalitate nu reprezintă un refuz de soluţionare a cauzei, cum greşit susţine recurentul-reclamant, ci este rezultatul aplicării corecte a legii şi a normelor în materie, în raport de modificările legislative ce au intervenit prin adoptarea respectivelor decizii de neconstituţionalitate şi a deciziei în interesul legii dată cu privire la modalitatea de aplicare a acestora.
Referitor la noţiunea de „bun", potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie" atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza C. împotriva României M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza I. şi M. contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţă instanţei europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza F.-M.G. ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamantul.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă", fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza A. ş.a. contra României).
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat însă, iar noţiunea de „speranţă legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală declarată constituţională nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional, astfel încât nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei Europene, critica recurentului-reclamant în acest sens urmând a fi înlăturată.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul T.A. împotriva deciziei nr. 308/ A din 18 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2061/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2039/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
