ICCJ. Decizia nr. 2192/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2192/2012
Dosar nr.2228/30/2010
Şedinţa publică din 23 martie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 25 martie 2010, reclamantul B.L. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P., solicitând obligarea acestuia la plata de daune morale, în cuantum de 500.000 lei, pentru prejudiciul moral suferit de el, părinţii şi bunicii săi, ca urmare a strămutării lor în Bărăgan, în perioada 1951-1955, precum şi la plata de despăgubiri materiale, în cuantum de 50.000 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a casei, grădinii şi terenului agricol, aferentă perioadei strămutării, respectiv contravaloarea recoltelor culese şi neculese în aceeaşi perioadă, precum şi a utilajelor agricole (pluguri, semănători, secerători, batoze, căruţe etc.) şi a animalelor domestice (cai, mânji, junici, găini), confiscate ca efect al strămutării.
Prin sentinţa civilă nr. 2673/ PI din 14 octombrie 2010, Tribunalul Timiş, secţia civilă a admis, în parte, acţiunea, în sensul că l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 8.000 euro cu titlu de despăgubiri morale şi a respins în rest pretenţiile reclamantului.
În motivarea soluţiei, tribunalul a reţinut că reclamantul şi familia sa, compusă din părinţi şi bunici, au fost strămutaţi în Bărăgan în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
Această măsură administrativă are caracter politic în sensul art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, aşa încât, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ, reclamantul este îndreptăţit la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de el şi familia sa ca urmare a strămutării.
Având în vedere durata măsurii administrative cu caracter politic, consecinţele negative suferite, în plan psihic şi fizic, de către reclamant şi familia sa ca urmare a acestei măsuri, măsurile reparatorii de care autorii reclamantului au beneficiat deja în baza Decretului-lege nr. 118/1990, precum şi plafonul maxim al despăgubirilor stabilit prin OUG nr. 62/2010, tribunalul a apreciat că suma de 8.000 euro reprezintă o satisfacţie rezonabilă şi proporţională cu prejudiciul moral reclamat.
În privinţa despăgubirilor materiale, s-a reţinut că acestea nu pot viza bunurile mobile, în raport de trimiterea făcută de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 la dispoziţiile Legilor nr. 10/2001 şi nr. 247/2005, în al căror domeniu de aplicare nu intră decât bunurile imobile. Referitor la imobile, s-a reţinut că reclamantul nu a dovedit confiscarea lor ca efect al măsurii de strămutare.
Împotriva sentinţei au declarat apel, în termen legal, ambele părţi.
Prin Decizia civilă nr. 526 din 09 martie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă a admis ambele apeluri şi a desfiinţat sentinţa atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a decide astfel, curtea a reţinut următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, au dreptul la despăgubiri şi descendenţii până la gradul II ai persoanei ce a fost deportată în perioada de referinţă a legii. În consecinţă, legea făcând trimitere la succesibili, în mod corect a reţinut prima instanţă calitatea procesuală activă a reclamantului, chiar în lipsa dovezii că acesta ar fi singurul succesibil al persoanei deportate, deoarece legea nu prevede obligativitatea dovedirii calităţii de moştenitor.
Prin urmare, excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârât, va fi respinsă, ca neîntemeiată.
Dincolo de încetarea efectelor juridice ale unor articole ale Legii nr. 221/2009, modificată prin OUG nr. 62/2010, încetare produsă ca efect al caracterului obligatoriu al deciziilor nr. 1354 din 20 octombrie 2010 şi, respectiv nr. 1358 din 20 octombrie 2010 date de Curtea Constituţională, legea a fost adoptată având ca scop repararea prejudiciilor suferite de persoanele ce au suferit condamnări politice şi măsuri asimilate acestora în perioada de referinţă a legii.
Este evident, în consecinţă, că legea trebuie interpretată în sensul producerii de efecte în favoarea persoanelor ce intră sub incidenţa ei şi aceasta cu atât mai mult cu cât, conform celor mai sus arătate, dispoziţii de substanţă ale legii au fost lăsate fără efecte juridice, ceea ce echivalează cu neaplicarea lor.
În cauză, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului şi la plata de despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate.
Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, (şi) descendenţii de gradul al doilea ai persoanelor deportate au dreptul la despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate, dacă bunurile nu au fost restituite în baza Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005.
Noua lege de reparaţie nu distinge după cum bunurile fac sau nu obiect al legilor reparatorii anterioare, ci după cum bunurile confiscate au fost sau nu restituite (în natură sau echivalent) în baza acestor legi; or, unde legea nu distinge, nici cel ţinut să o aplice nu poate să o facă.
Prin urmare, în mod greşit prima instanţă a reţinut că bunurile pentru care reclamantul a solicitat despăgubiri nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, lăsând astfel necercetat fondul cererii prind despăgubirile materiale, ceea ce impune soluţia trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către pârât, care a formulat următoarele critici:
1. În mod nelegal, curtea de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, în ceea ce priveşte solicitarea despăgubirilor pentru ascendenţii săi.
Excepţia se impunea a fi admisă raportat la faptul că reclamantul nu a făcut dovada că este singura persoană care are calitate procesuală activă pentru promovarea acţiunii în despăgubiri, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 5 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 221/2009.
În condiţiile în care norma legală evocată stabileşte calitate procesuală activă şi soţului supravieţuitor al persoanei condamnate decedate, precum şi descendenţilor acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, reclamantul nu a dovedit faptul că nu există alţi descendenţi ai autorilor săi (fraţi/surori, verişori, unchi, mătuşi ai reclamantului), care au aceeaşi vocaţie procesuală activă pentru a promova acţiunea în acordarea despăgubirilor în numele ascendenţilor lor.
2. În mod greşit, curtea de apel a interpretat dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, în sensul că intră în categoria bunurilor confiscate pentru care se pot acorda despăgubiri în echivalent nu doar bunurile imobile, ci şi bunurile mobile. Această interpretare adaugă la lege, ceea ce nu poate fi admis.
Trimiterile legiuitorului, în art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, la Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 au fost făcute cu scopul de a excepta acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, care au fost deja restituite sau pentru care s-au acordat despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001 şi a Legii nr. 247/2005, pentru a evita o dublă despăgubire.
Din lecturarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, rezultă că legiuitorul a înţeles să coreleze aceste prevederi cu o altă lege specială cu caracter reparator, şi anume Legea nr. 10/2001, statuând că bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau, după caz, ca efect al măsurii administrative abuzive, se restituie în temeiul noii legi reparatorii dacă nu au fost deja retrocedate în natură sau în echivalent, în cadrul procedurii speciale reglementate de cel dintâi act normativ.
Cum însă domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 vizează exclusiv imobilele „preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor", rezultă că legiuitorul a vizat aceeaşi sferă de aplicare cu cea a actului normativ la care face trimitere. Altfel spus, în identificarea bunurilor ce ar putea fi restituite în temeiul Legii nr. 221/2009, dacă nu s-au acordat deja măsuri reparatorii în temeiul legii speciale anterioare, instanţele trebuie să aibă în vedere dispoziţiile art. 2, în corelaţie cu cele ale art. 6 ale Legii nr. 10/2001 şi care circumscriu categoria imobilelor ce cad sub incidenţa acestui act normativ.
Prin urmare, pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001, bineînţeles sub rezerva îndeplinirii şi a celorlalte cerinţe: să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare ori ca efect al măsurilor administrative abuzive şi să nu fi obţinut deja, în condiţiile Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii în natură sau în echivalent.
Pentru toate aceste motive, recurentul a solicitat admiterea recursului şi, pe fond, respingerea în totalitate a acţiunii, ca neîntemeiată.
Intimatul-reclamant a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
1. Critica privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantului nu este fondată.
Contrar susţinerilor recurentului, pentru a-şi legitima calitatea procesuală activă în cauză, reclamantul nu trebuia să facă dovada că este singurul descendent până la gradul al II-lea al antecesorilor pentru care a solicitat despăgubiri, ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic la care aceştia au fost supuşi în perioada comunistă.
Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la despăgubiri".
Rezultă că, singura condiţie cerută în justificarea legitimării procesuale active într-o cerere în despăgubiri întemeiată pe Legea nr. 221/2009 este aceea ca solicitantul să fie persoana care a suferit o condamnare cu caracter politic sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, iar în cazul decesului acestei persoane, să aibă calitatea de soţ sau de descendent al acesteia până la gradul al II-lea inclusiv.
Susţinerea recurentului în sensul că art. 5 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 221/2009 ar impune condiţia ca reclamantul să facă dovada că este singurul descendent până la gradul al II-lea inclusiv al persoanei decedate pentru care solicită despăgubiri, este aşadar greşită, textul legal menţionat neprevăzând o asemenea condiţie.
În consecinţă, curtea de apel a apel a făcut o interpretare şi aplicare corectă a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 221/2009, atunci când a considerat că reclamantul are calitate procesuală activă în cauză în raport de antecesorii decedaţi pentru care a solicitat despăgubiri (părinţi şi bunici), în calitate de descendent de gradul I şi, respectiv de gradul II al acestora, fără a fi necesară dovada că el este unicul lor descendent.
2. Critica vizând despăgubirile materiale este, însă, fondată şi în raport de ea recursul va fi admis, potrivit celor ce succed.
Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului şi la plata de despăgubiri materiale, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a casei, grădinii şi terenului agricol, aferentă perioadei strămutării, respectiv contravaloarea recoltelor culese şi neculese în aceeaşi perioadă, precum şi a utilajelor agricole (pluguri, semănători, secerători, batoze, căruţe etc.) şi a animalelor domestice (cai, mânji, junici, găini), confiscate ca efect al strămutării.
Această pretenţie a fost întemeiată pe prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, care reglementează dreptul oricărei persoane ce a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, „dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare".
Din condiţia impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, şi anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 247/2005, rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al legii de reparaţie nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, poate fi solicitat în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009. Numai în acest fel se justifică trimiterea expresă făcută de legiuitor, în cuprinsul normei citate, la prevederile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 247/2005.
Or, în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, astfel cum aceasta a fost modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, nu intră decât terenurile şi construcţiile (imobile prin natură) şi utilajele şi instalaţiile preluate odată cu imobilul (imobilele prin destinaţie). În acest sens sunt dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora:
„(1) Prin imobile, în sensul prezentei legi, se înţeleg terenurile, cu sau fără construcţii, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcţii.
(2) Măsurile reparatorii privesc şi utilajele şi instalaţiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse."
În consecinţă, în baza art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv terenuri şi construcţii (imobile prin natură) şi utilaje şi instalaţii preluate odată cu imobilul (imobile prin destinaţie).
În cauză însă, bunurile a căror contravaloare este solicitată de reclamant sunt fie bunuri mobile care, dată fiind natura lor, nu intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, fie bunuri imobile prin destinaţie care intră în sfera de reglementare a acestei legi (utilajele agricole), dar pentru care reclamantul nu a făcut dovada că a urmat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, în cadrul căreia nu a obţinut restituirea acestora în natură sau prin echivalent, nefiind astfel îndeplinită condiţia impusă în acest sens de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, pentru acordarea despăgubirilor solicitate.
Reclamantul a mai solicitat cu titlu de despăgubiri materiale şi contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilelor, casă şi teren, de care el şi familia sa au fost privaţi pe perioada strămutării şi în a căror posesie au reintrat la ridicarea restricţiilor domiciliare, după cum rezultă din motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată, din dezvoltarea motivelor de apel ale reclamantului şi din întâmpinarea depusă de aceeaşi parte în recurs. Aceste pretenţii nu intră, însă, în sfera de aplicare a art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, care vizează numai echivalentul valorii bunurilor confiscate şi nerestituite, nu şi contravaloarea lipsei de folosinţă a bunurilor restituite.
În concluzie, reţinând că în sfera de aplicare a art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 intră orice fel de bunuri confiscate ca efect al măsurilor cu caracter politic, nu doar bunurile imobile ce fac obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001, curtea de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor menţionate, ceea ce face incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pe cale de consecinţă, în mod greşit curtea de apel a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, considerând că nu s-ar fi intrat în cercetarea fondului cererii privind despăgubirile materiale, prin raportare la bunurile mobile pentru care reclamantul a solicitat astfel de despăgubiri.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât şi va modifica, în parte, Decizia recurată, în sensul că va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei primei instanţe.
Constatând, pe de o parte, că măsura dispusă de curtea de apel, aceea de desfiinţare a hotărârii primei instanţe şi de trimitere a cauzei spre rejudecare a vizat numai pretenţiile reclamantului privind despăgubirile materiale, iar, pe de altă parte, că dezlegarea dată de instanţa de apel în privinţa cererii referitoare la daunele morale (aceea că nu mai există temei legal pentru acordarea daunelor morale, urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010) nu a fost contestată pe calea recursului de partea care ar fi avut interes în acest sens, Înalta Curte va dispune schimbarea în parte a sentinţei de fond, în sensul că va respinge şi capătul de cerere privind plata daunelor morale, ca neîntemeiat.
Totodată, va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei, referitoare la admiterea apelului declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P şi, respectiv respingerea petitului privind despăgubirile materiale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Timiş împotriva deciziei nr. 526 din 9 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Modifică în parte Decizia atacată.
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul B.L. împotriva sentinţei civile nr. 2673/ PI din 14 octombrie 2010 a Tribunalului Timiş, secţia civilă.
Schimbă în parte sentinţa apelată, în sensul că respinge şi capătul de cerere privind plata daunelor morale, ca neîntemeiat.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2197/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2191/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
Oare au cercetat cu adevărat vreun dosar de la CNSAS ca să observe cruzimea cu care au fost urmărite persoanele care au avut vreo avere, vreo afacere, terenuri ori o poziţie socială la venirea comuniştilor la putere?
Mă revoltă cu adevărat poziţia instanţelor faţă de lege.
Unde mai este interpretarea în spiritul legii?
Voi face referire doar la interpretarea legii din punctul de vedere al despăgubirilor materiale pentru bunurile mobile confiscate ca urmare exeritării asupra persoanelor persecutate politic a condamnărilor ori a măsurilor administrative cu caracter politic.
Textul literei b din Legea nr. 221/2009 dă drept la despăgujbiri pentru bunurile confiscate prin hotărâre judecătorească de condamnare sau ca efect al strămutării.
Desigur că nu se acordă despăgubiri dacă bunurile au fost restituite ori dacă partea
Citește mai mult
îndreptăţită a beneficiat de despăgubiri. Ori singura reglementare legală reparatorie de până la Legea nr. 221/2009 a fost Legea nr. 10/2001 care a dat posibilitate la despăgubiri pentru bunurile prevăzute de respectivul act normativ în art. 6.Oricât ar fi de "etatiste" instanţele în interpretarea drepturilor populaţiei, persoanelor fizice, în raport cu statul, totuşi o extensiune până la extrem nu este admisibilă.
Interpretarea că art. 6 din Legea nr. 10/2001 nu poate duce la o concluzie precum că "în baza art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 pot fi acordate despăgubiri materiale
Citește mai mult
numai pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv terenuri şi construcţii (imobile prin natură) şi utilaje şi instalaţii preluate odată cu imobilul (imobile prin destinaţie)" pentru mult mai multe considerente decât cele pe care în mod sumar le-a reţinut ICCJ pentru a arunca praf în ochi justiţiabililor şi pentru a nu menţine privaţiunile celor persecutaţi.Astfel,
- art. 6 din Legea nr. 10/2001 se referă la bunurile mobile devenite imobile prin înglobarea lor în construcţia confiscată sau preluată în urma aplicării măsurilor administzrative cu caracter politic.
- problematica utilajelor este abordată separat de partea de bunuri mobile înglobate în construcţii;
- modalitatea de abordare a dreptului persoanelor îndreptăţite este total diferită pe cele două legi: art. 5 alin. 1 litera b din Legea nr. 221/2009 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001 , ceea ce exclude orce similitudine de abordare pragmatică a răspunderii materiale ;
- în Legea nr. 221/2009 nu este nici un text care să permită completarea dispoziţiilor sale cu cele din Legea nr. 10/2001.
Citiţi mai mult: legeaz.net/spete-civil-iccj-2012/decizia-2192-2012"