ICCJ. Decizia nr. 2188/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2188/2012
Dosar nr.45743/3/2009
Şedinţa publică din 23 martie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 18 noiembrie 2009, reclamanta B.S. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P., solicitând să se constate caracterul politic al condamnării sale în baza art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 210/1960 şi să se dispună obligarea pârâtului la plata de despăgubiri, în cuantum de 3.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit prin această condamnare.
Prin sentinţa civilă nr. 601 din 19 aprilie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, faţă de dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 221/2009, în care sunt reglementate situaţiile ce pot fi apreciate ca având caracter de condamnare politică pentru fapte săvârşite în scopul împotrivirii faţă de regimul totalitar instaurat la 06 martie 1945, situaţia dedusă judecăţii de către reclamantă, condamnare în baza art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 210/1960, nu se încadrează în nici una dintre cele prevăzute în textul de lege menţionat, nici chiar în categoria condamnărilor pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, astfel cum sunt definite în art. 1 alin. (3) din lege.
Prin Decizia civilă nr. 380/ A din 5 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei susmenţionate, pentru următoarele considerente:
Conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, „Constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârşite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată şi care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945".
În explicitarea acestui text, legiuitorul a făcut distincţie în alin. (2) şi (3) ale aceluiaşi articol, între condamnările de drept şi condamnările constatate pe cale judecătorească, ce pot avea caracter politic.
Dispoziţiile art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 210/1960 privind regimul mijloacelor de plată străine, metalelor preţioase şi pietrelor preţioase nu se includ printre temeiurile legale ce sunt declarate de legiuitor ca stând la baza pronunţării condamnărilor cu caracter politic.
Cu alte cuvinte, acestea nu se încadrează în categoria condamnărilor politice de drept ce pot atrage despăgubiri pentru prejudicii morale, în condiţiile Legii nr. 221/2009.
Conform art. 1 alin. (3) din lege, constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare. Caracterul politic al condamnărilor prevăzute la alin. (3) se constată de instanţa judecătorească, în condiţiile prevăzute la art. 4.
Textul de lege suscitat prevede astfel posibilitatea ca instanţa de judecată să constate caracterul politic al condamnării dacă prin săvârşirea acesteia s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1991.
Conform acestui din urmă text, constituie infracţiuni săvârşite din motive politice, cele care au drept scop exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalităţii, terorii comuniste, precum şi abuzului de putere din partea celor care au deţinut puterea politică, susţinerea sau aplicarea principiilor democraţiei şi a pluralismului politic, propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii faţă de aceasta, acţiunea de împotrivire cu arme şi răsturnarea prin forţă a regimului comunist, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, apartenenţă sau opinie politică, avere ori origine socială.
Or, prin art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 210/1960 se prevede că fapta de a nu preda, ceda sau declara mijloace de plată străine şi metale preţioase, în cazurile şi termenele prevăzute de lege, ori de a efectua operaţii interzise cu aceste valori se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
Prin această prevedere legală, legiuitorul a înţeles să restricţioneze circulaţia mijloacelor de plată străine şi nu să sancţioneze atitudinea de împotrivire la dictatură şi la ordinea socială instituită.
Ca urmare, condamnarea reclamantei la pedeapsa de 8 luni închisoare cu muncă corecţională, prin sentinţa penală nr. 965 din 9 septembrie 1985 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, în baza art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 210/1960, nu poate fi apreciată de instanţă ca având caracter politic.
Nici faptul de a depune cerere de plecare definitivă din ţară nu poate îmbrăca un astfel de caracter, în viziunea Legii nr. 221/2009.
În lipsa constatării caracterului politic al condamnării de către instanţa de judecată, reclamanta nu poate pretinde nici că ar avea vreun drept subiectiv prevăzut de lege pentru plata de despăgubiri pentru daune morale, în baza Legii nr. 221/2009.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care a criticat-o ca fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a susţinut că, condamnarea sa în regimul politic trecut are caracter politic.
Dreptul la libertate şi la siguranţă este un drept inalienabil, ce trebuie să aibă un rol primordial într-o societate democratică. Orice condamnare trebuie să fie făcută în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legislaţia naţională, dar în acelaşi timp ea trebuie să respecte scopul esenţial, protejarea individului împotriva arbitrariului şi a abuzurilor autorităţilor statale.
Aceasta condamnare a fost nedreaptă şi are un caracter politic, întrucât reprezintă un răspuns la cererea sa de plecare definitivă din România, împreună cu familia, în Germania, la rudele soţului.
În cauză s-a făcut dovada executării unei pedepse prin muncă corecţională, reeducarea prin muncă, pe motive de ordin politic, pentru operaţiuni cu mijloace de plată străine, conform art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 210/1960.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Contrar susţinerilor recurentei, condamnarea acesteia în regimul politic trecut nu a avut caracter politic, criticile în acest sens nefiind fondate.
Astfel, prin sentinţa penală nr. 965 din 9 septembrie 1985 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, recurenta a fost condamnată în baza art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 210/1960.
Fapta prevăzută de art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 210/1960 nu face parte dintre cele prevăzute de legiuitor, prin art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, care atrag calificarea de condamnare politică de drept.
De asemenea, condamnarea pronunţată pentru această faptă nu poate fi calificată nici judecătoreşti ca fiind o condamnare cu caracter politic.
Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 permite instanţei de judecată să constate caracterul politic al unei condamnări pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pentru alte fapte decât cele prevăzute de art. 1 alin. (2), dacă sunt întrunite condiţiile art. 1 alin. (3) din lege.
Or, potrivit acestui din urmă text, constituie condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
Rezultă că, numai faptele penale săvârşite într-unul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 permit instanţei de judecată să constate caracterul politic al condamnării, ceea ce nu este cazul în speţă, după cum corect a apreciat şi curtea de apel.
Astfel, scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 sunt:
a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalităţii, terorii comuniste, precum şi abuzului de putere din partea celor care au deţinut puterea politică;
b) militarea pentru democraţie şi pluralism politic;
c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente până la 22 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii faţă de aceasta;
d) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile şi politice, economice, sociale şi culturale;
e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenenţă sau opinie politică, de avere ori de origine socială.
Fapta penală pentru care recurenta a fost condamnată a constat în nepredarea mijloacelor de plată străine deţinute, fiind încriminată pentru restricţionarea circulaţiei mijloacelor de plată străine, astfel că nu se poate susţine că aceasta ar fi fost săvârşită în vreunul dintre scopurile susmenţionate, respectiv ca manifestare împotriva regimului politic dictatorial din perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Cât priveşte împrejurarea că recurenta făcuse cerere de plecare definitivă din ţară anterior condamnării sale în baza art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 210/1960, aceasta este irelevantă în stabilirea caracterului politic al condamnării pentru o faptă penală a cărei săvârşire nu are nicio legătură cu scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
Concluzionând, urmează a se reţine că instanţa de apel a stabilit, în mod corect, că reclamanta nu a suferit o condamnare cu caracter politic, pronunţând astfel o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente pe acest aspect, art. 4 alin. (1) cu referire la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, raportat la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
Prin urmare, nefiind întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantei, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.S. împotriva deciziei nr. 380/ A din 5 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2190/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2186/2012. Civil → |
|---|
