ICCJ. Decizia nr. 2197/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2197/2012
Dosar nr.17906/3/2010
Şedinţa publică din 23 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1596 din 18 octombrie 2010 pronunţată în dosarul nr. 17906/3/2010 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul M.G. şi în consecinţă a fost obligat pârâtul Statul Român prin M.F.P. la plata sumei de 2000 euro cu titlu de despăgubiri morale.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamantul M.G., Statul Român prin M.F.P. şi Ministerul Public prin Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
În motivarea cererii de apel, reclamantul a susţinut următoarele critici:
S-a susţinut că sentinţa apelată este netemeinică şi nelegală că a fost dată cu încălcarea legii în ce priveşte aprecierea cuantumului daunelor morale acordate, raportat la material probator şi la cele învederate instanţei.
De asemenea a arătat că în condiţiile în care s-a constatat prin deciziile nr. 1358 şi 1360/2010 a Curţii Constituţionale ca art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 sunt similare cu Decretul-lege nr. 818/1990 instanţele trebuie să facă aplicarea art. 20 din Legea fundamentală şi să aplice cu prioritate pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului care au întâietate, respectiv art. 5, 6 şi 14 din C.E.D.O. şi că măsurile administrative cu caracter politic sunt asimilate măsurilor de condamnare.
În motivarea cererii de apel făcută de Statul Român prin M.F.P., în sinteză, s-au susţinut următoarele:
Printr-un prim motiv s-a susţinut că prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale, iar din această perspectivă sentinţa de fond este nelegală şi netemeinică.
S-a mai arătat că Decizia Curţii Constituţionale este opozabilă erga omnes şi obligatorie în toate cazurile şi deci nu mai exista temei juridic.
În motivarea cererii de apel Ministerul Public prin Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a susţinut, în sinteză, următoarele critici:
Întrucât prin Decizia Curţii Constituţionale s-au declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanţa nu mai poate acorda vreo sumă de bani cu titlu de daune morale.
Prin Decizia civilă nr. 328/ A din 23 martie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul declarat de reclamantul M.G. cu domiciliul ales C.A.P.S. împotriva sentinţei civile nr. 1546 din 18 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă.
A admis apelurile formulate de Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti cu sediul în Bucureşti, şi apelantul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, împotriva aceleiaşi sentinţe.
A schimbat sentinţa apelată şi a respins acţiunea ca neîntemeiată.
În motivarea deciziei s-a reţinut dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin deciziile nr. 1358 şi 1360/2010 a Curţii Constituţionale, astfel că apelantul – reclamant nu mai are temei de drept pentru a pretinde despăgubiri.
Cât priveşte motivele de apel, s-a constatat că în faza apelului s-a încercat a se susţine că sunt aplicabile dispoziţiile din pactele şi tratatele la care România este parte.
Art. 20 alin. (2) din Constituţia României prevede că: „Dacă exista neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, şi legile interne,au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile".
Potrivit acestui text constituţional ar trebui să existe dispoziţii interne în vigoare care sunt în neconcordanţă cu dispoziţiile din pactele şi tratatele la care România este parte. Cum art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai exista, nu mai exista nici neconcordanţa, impusă de art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Pe de altă parte trebuie observat că art. 5, 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu se pot aplica retroactiv la situaţia restrângerii libertăţii în anul 1951. De asemenea nu sunt aplicabile nici dispoziţiile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului în condiţiile în care România a aderat în anul 1955 la O.N.U. şi a ratificat în acest an această declaraţie.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs reclamantul M.G., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat că instanţa a făcut o greşită aplicare a deciziilor Curţii Constituţionale, întrucât prin aplicarea acestora, cauzele aflate în curs de judecată, se încalcă principiul neretroactivităţii legii civile, art. 147 din Constituţia României.
A susţinut recurentul că dreptul la despăgubiri morale trebuia analizat şi din perspectiva dispoziţiilor art. 5, 6 şi 14 din Convenţia Europeană raportat şi la dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, precum şi a Rezoluţiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
A arătat recurentul că la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale avea deja stabilit un drept patrimonial în favoarea sa, fiind posesorul unui „bun" aşa cum este definită această noţiune de practica convenţională.
Recursul reclamantului este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamant, norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun" al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 23 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal şi nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Astfel, chiar din jurisprudenţa C.E.D.O., rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nu creează de drept o normă internă şi nu pot constitui temei în justiţie decât în măsura în care statele adoptă acte normative prin care conferă drepturi şi libertăţi cetăţenilor.
Deşi recurentul a invocat şi dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată că acest temei a fost invocat doar formal, întrucât dezvoltarea motivelor de recurs nu se subsumează acestui motiv astfel că nu poate fi analizat.
Având în vedere aceste considerente şi constatând că instanţa de apel a pronunţat o soluţie legală, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.G. împotriva deciziei nr. 328/ A din 23 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2198/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2192/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
