ICCJ. Decizia nr. 2223/2012. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2223/2012
Dosar nr.23/119/2003
Şedinţa publică din 27 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna la 19 decembrie 2003, reclamanţii R.T.Z. şi M.D. au chemat în judecată pe pârâta SC T.S. SA (fosta SC B. SA), solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 416.054 euro, în echivalent lei, reprezentând daune, constând în diferenţa dintre consumul pe unitate de produs anterior aplicării brevetului şi cel ulterior aplicării acestuia, stoparea aplicării invenţiei.
Prin sentinţa civilă nr. 690/2010 Tribunalul Covasna a respins acţiunea promovată, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că reclamanţii sunt titularii brevetului de invenţie eliberat de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci şi acordat în temeiul Hotărârii nr. 04/021 din 29 ianuarie 2003 a aceleiaşi autorităţi, cu menţiunea că durata de valabilitate a brevetului se întinde de la 30 ianuarie 2001 până la 30 ianuarie 2021.
Invenţia brevetată constă într-un arzător cu jeturi multiple despre care reclamanţii susţin că a condus la o scădere semnificativă a consumului de gaz metan al SC T.S. SA prin raportare la producţia de plăci de teracotă produse.
Societatea pârâtă nu a recunoscut la interogatoriu că ar fi folosit acel tip de arzător brevetat, iar din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă ca aceeaşi societate pârâtă ar fi mărturisit pe cale extrajudiciară, adică înainte de începerea litigiului, faptul că a uzat ori uzează de acel arzător.
Instanţa a mai reţinut că pentru SC B. SA, actuala SC T.S. SA, a fost proiectat în anul 1996 de către R. RA Mediaş, un arzător cu jeturi pentru cuptor micro-tunel, martorul L.M.S., fost mecanic şef la societatea pârâtă între anii 1998-2002, declarând că nu se poate pronunţa, în lipsa unei expertize de specialitate, dacă există diferenţe între arzătorul executat la I. Mediaş şi cel despre care se susţine că a fost brevetat de reclamantul R.T.Z., neputând face nici aprecieri în ceea ce priveşte randamentul celor două tipuri de arzătoare.
De asemenea, instanţa a reţinut din declaraţiile celorlalţi martori că este cert că în cadrul societăţii pârâte s-a montat un arzător care a contribuit la scăderea consumului de gaz metan în ceea ce priveşte producţia cahlelor de teracotă, dar nu se cunoaşte care a fost economia realizată asupra consumului de gaz metan, fiind incert dacă acest arzător este chiar cel brevetat de către reclamanţi ori este vorba de un arzător conceput, proiectat şi executat în cadrul unei întreprinderi din municipiul Mediaş şi în privinţa căruia reclamantul R.T.Z. doar a contribuit la montarea lui.
Chiar admiţând că arzătorul utilizat de SC T.S. SA a fost cel brevetat de reclamanţi, pentru ca pretenţiile acestora să fie probate era nevoie de o expertiză tehnică, care să determine consumul specific de gaz metan pentru uscarea şi arderea unei unităţi echivalente (cahle de teracotă) după montarea arzătorului brevetat raportat la producţia anilor 2001, 2002 şi 2003, expertiză la efectuarea căreia reclamanţii s-au opus.
Pentru că sarcina probei revenea reclamanţilor pe temeiul art. 1169 C. civ., instanţa a hotărât că pretenţiile reclamanţilor nu sunt dovedite nici sub aspectul folosirii de către societatea pârâtă a arzătorului brevetat şi nici cu privire la avantajele pecuniare obţinute prin economia de gaz metan în procesul de producţie.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În faza apelului a fost suplimentat probatoriul, administrându-se proba cu martori, interogatoriu, înscrisuri şi expertiză tehnică.
Prin Decizia civilă nr. 87 din 5 iulie 2011, Curtea de Apel Braşov a admis apelul şi a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că a admis acţiunea precizată şi în consecinţă, a obligat pârâta să plătească reclamanţilor suma de 2.413.828 lei, cu titlu de despăgubiri pentru folosirea fără drept a invenţiei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că reclamanţii sunt titularii brevetului de invenţie emis de O.S.I.M. pe baza Hotărârii nr. 04/021 din 29 ianuarie 2003 a aceleiaşi instituţii, având titlul "Arzător cu jeturi multiple".
S-a reţinut că arzătorul a fost folosit de pârâtă, inclusiv pe perioada reclamată, respectiv anii 2001 – 2003, cu consecinţe economice favorabile, aşa cum a rezultat „în bună măsură" din declaraţiile martorilor audiaţi.
Raportul de expertiză efectuat a stabilit împrejurările de fapt cu privire la utilizarea arzătoarelor şi drepturile cuvenite inventatorilor faţă de avantajele economice obţinute în urma punerii invenţiei în aplicare.
S-a reţinut, de asemenea, că expertiza este concludentă şi statuează fără echivoc faptul că invenţia, prin natura ei, acoperă orice altă soluţie constructivă.
În ce priveşte cuantumul despăgubirilor, instanţa a ţinut seama de faptul că pârâta a utilizat arzătoarele fără a avea acordul inventatorilor, la dosar nefiind depus vreun contract şi în consecinţă, a obligat pârâta la plata sumei de 2.413.828 lei, reţinând că aceasta a fost „stabilită categoric, pe baza unor calcule aprofundate, de expert".
Au fost înlăturate apărările pârâtei pentru aceleaşi considerente pentru care au fost găsite întemeiate pretenţiile reclamanţilor.
Decizia a fost atacată cu recurs de către societatea-pârâtă, care a invocat următoarele aspecte de nelegalitate:
- Hotărârea a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
În acest sens, s-a susţinut că raportul de expertiză pe care s-a întemeiat soluţia este lovit de nulitate, deoarece instanţa nu a respectat specializarea expertului, rezultată din interpretarea a contrario a dispoziţiilor art. 201 alin. (3), precum şi din dispoziţiile art. 11, 14, 18 alin. (2) din OG nr. 2/2000 şi dispoziţiile Ordinului nr. 199/2011 pentru aprobarea nomenclatorului specializărilor expertizei tehnice.
Astfel, expertul desemnat în cauză, specialist în proprietate industrială/intelectuală, s-a pronunţat asupra unor aspecte, referitoare la chestiuni contabile şi la drepturi băneşti cuvenite inventatorilor, care depăşeau competenţa acestuia.
Or, singurele aspecte asupra cărora expertul se putea pronunţa erau reprezentate de eventuala conformitate a modelului de arzător folosit în procesul de producţie de către societate cu invenţia brevetată de reclamanţi.
De altfel, „partea contabilă" a raportului nu a fost discutată la întâlnirea dintre expert şi părţi, ci aceasta a fost redactată, aşa cum recunoaşte şi expertul, în urma discuţiilor avute de acesta cu reclamantul M.D.
Neregularităţile procedurale cu privire la raportul de expertiză au fost invocate în termen în faţa instanţei de apel, prin obiecţiunile şi completările la obiecţiuni depuse la dosar, pe care instanţa le-a respins însă nemotivat.
Un alt aspect care atrage incidenţa art. 304 pct. 5 C. proc. civ. este cel legat de încălcarea principiului nemijlocirii, întrucât a fost valorificată declaraţia unui martor care nu a fost audiat nici în faţa instanţei de fond, nici în apel, ci într-un proces penal.
Decizia a acordat ceea ce nu s-a cerut şi aceasta face aplicabil motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat obligarea societăţii la plata sumei de 416.054 euro, cu titlu de daune pentru folosirea fără drept a invenţiei, raportându-se la diferenţa dintre consumul pe unitate de produs realizat anterior aplicării invenţiei şi cel realizat în urma aplicării invenţiei, adică acordarea despăgubirilor după calculul eficienţei invenţiei.
În condiţiile în care, în temeiul disponibilităţii în procesul civil, reclamanţii au înţeles să se raporteze la calculul eficienţei invenţiei, instanţa nu avea posibilitatea să oblige la despăgubiri constând în valoarea producţiei totale a unităţii pentru perioada reclamată, ratificând astfel, varianta din raportul de expertiză cea mai favorabilă pentru intimaţii-reclamanţi.
Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi de asemenea, conţine motive contradictorii, devenind incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Astfel, instanţa nu motivează înlăturarea susţinerilor pârâtei, limitându-se la o simplă afirmaţie, potrivit căreia „apărările pârâtei sunt înlăturate pentru aceleaşi considerente pentru care a fost admisă acţiunea reclamanţilor".
Or, considerentele pentru care instanţa a admis cererea de chemare în judecată nu pot reprezenta o motivare pentru respingerea argumentelor substanţiale invocate de pârâtă în apărare.
De asemenea, din conţinutul hotărârii nu se poate deduce dacă instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 225 C. proc. civ., ceea ce echivalează cu o motivare contradictorie.
Aceasta, întrucât instanţa de apel critică răspunsurile pârâtei, pretins echivoce, la interogatoriu, dar nu se pronunţă cu privire la prezumţia simplă dedusă din art. 225 C. proc. civ.
Hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii întrucât instanţa nu s-a raportat la legea în vigoare la momentul (perioada 2001 – 2003) pretinselor încălcări reclamate, ci la legea în vigoare în prezent.
De asemenea, instanţa a încălcat şi a omis să facă aplicarea dispoziţiilor art. 37 lit. b) din Legea nr. 64/1991 (actualul art. 34 alin. (1) lit. b), text potrivit căruia nu constituie o încălcare a drepturilor inventatorilor „folosirea invenţiei de către o persoană care a aplicat invenţia sau a luat măsuri efective şi serioase în vederea folosirii ei cu bună-credinţă pe teritoriul României înainte de constituirea unui depozit naţional reglementar privind invenţia".
Or, deşi din situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel rezultă că dispoziţia legală menţionată este pe deplin aplicabilă, instanţa a pronunţat hotărârea cu neobservarea ei.
Tot astfel, instanţa de apel a omis să facă aplicarea art. 5 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, referitor la obligaţia de informare reciprocă în scris dintre inventator, unitate în ceea ce priveşte crearea şi stadiul realizării invenţiei. Reparaţia cea mai adecvată pentru nerespectarea acestei obligaţii poate fi chiar respingerea cererii ca neîntemeiată.
Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 5 alin. (1) şi art. 34 din Legea nr. 64/1991 (actualul art. 32) pentru că, aşa cum a rezultat din probele administrate, investiţiile realizate în anul 1995 de către societate, în scopul reducerii consumului de gaze naturale nu au vizat exclusiv realizarea unui nou arzător, ci au fost raportate la un cadru mai larg, respectiv modernizarea instalaţiilor termice.
În consecinţă, făcându-se aplicarea art. 34 (actualmente art. 32) din Legea nr. 64/1991, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre greşită deoarece nu se pune problema protejării prin brevet a soluţiei profitabile pentru societate ci, cel mult, dacă se admite că societatea a folosit arzătorul brevetat, a arzătorului (care nu avea vocaţia de a spori producţia realizată de societate, ci întregul ansamblu utilizat, respectiv cuptorul modernizat).
Intimatul M.D. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, constatarea nulităţii recursului arătând că nu sunt critici susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., întrucât se invocă aspecte de netemeinicie şi în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, arătând că motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu e incident întrucât obiectul cererii a rămas neschimbat; la fel, în ce priveşte motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., acestea nu se regăsesc în speţă, hotărârea fiind motivată, iar dispoziţiile de drept material corect aplicate.
Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată, contrar susţinerii intimatului-reclamant, că argumentele aduse în susţinerea lor permit încadrarea în motivele de recurs invocate şi că acestea au caracter fondat, în sensul şi în limita următoarelor considerente:
Fundamentându-şi soluţia referitoare la calculul despăgubirilor băneşti pe raportul de expertiză întocmit de un expert având specializarea proprietate industrială, instanţa de apel a nesocotit, într-adevăr, aşa cum se arată prin motivele de recurs, normele referitoare la specializarea experţilor.
În acest sens, se constată că potrivit art. 14 din Ordonanţa nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară: „Persoana care a dobândit calitatea de expert tehnic judiciar sau de specialist, în condiţiile prezentei ordonanţe, poate efectua expertize tehnice judiciare numai în specialitatea în care a fost atestată (1).
Specializările expertizei tehnice judiciare sunt stabilite în Nomenclatorul specializărilor expertizei tehnice judiciare, aprobat prin ordin al ministrului justiţiei(2)".
În ce priveşte Nomenclatorul specializărilor, aprobat prin Ordinul nr. 199/2010 al ministrului justiţiei, acesta evidenţiază distinct, specializarea „Drepturi băneşti cuvenite inventatorilor", iar „Proprietate intelectuală (2) – Proprietate industrială", cu subdiviziunile brevete de invenţie, mărci şi indicaţii geografice, desene şi modele industriale, topografii de circuite integrate.
În speţă, întocmirea raportului de expertiză, atât în partea acestuia referitoare la elementele brevetului de invenţie şi soluţia tehnică oferită de acesta, cât şi la partea economică a aplicării acestuia, din punct de vedere al drepturilor cuvenite inventatorilor, s-a făcut de un singur expert, specialist în proprietate industrială.
Aceasta, în condiţiile în care încheierea din 5 octombrie 2010 de încuviinţare a probatoriului, a vizat, de o manieră generală, ca obiectiv al expertizei, „elucidarea aspectelor legate de arzătoarele folosite de intimată raportat la brevetul de invenţie", sens în care s-a dispus efectuarea unei adrese la Biroul local de expertize pentru desemnarea unui expert cu specialitatea proprietate industrială.
Ulterior, obiectivele au fost dezvoltate şi precizate, în sensul că, pe lângă obiectivele legate strict de brevetul de invenţie şi folosirea arzătoarelor de către intimată, aspecte care cădeau în competenţa expertului de proprietate industrială, a fost menţionat şi calculul despăgubirilor pentru perioada pretenţiilor, 2001 – 2003.
Deşi intimata a contestat, prin obiecţiunile formulate, efectuarea calculului privind eventualele economii de către un expert în proprietate industrială, arătând că aprecierile acestuia trebuia să se limiteze la problemele legate de proprietatea industrială, instanţa nu dă rezolvare acestui aspect.
Dimpotrivă, audiind expertul cu privire la obiecţiunile părţilor, instanţa consemnează, în ce priveşte modalitatea de calcul, că „a fost corectat calculul făcut de inginer M.".
Toate aceste aspecte, legate de specializarea expertului şi nerespectarea dispoziţiilor legale în materie, atrag nulitatea actului procedural (raportul de expertiză) şi în sensul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., soluţia de casare a hotărârii întemeiate pe acest act.
De asemenea, nelegalitatea hotărârii decurge din depăşirea limitelor învestirii şi acordarea de despăgubiri peste petitul cererii.
Astfel, obiectul cererii de chemare în judecată a constat în pretenţia de despăgubiri pentru folosirea invenţiei, reprezentate de „diferenţa dintre consumul pe unitate de produs realizat de unitatea pârâtă anterior aplicării invenţiei şi cel realizat în urma aplicării acesteia".
Nesocotind aceste limite ale învestirii, instanţa de apel a acordat despăgubirile stabilite de către expert cu luarea în considerare a „valorii producţiei totale a unităţii în perioada 2001 – 2003, actualizată în anul 2011, cu un factor de actualizare mediu de 12% pe an".
Expertiza a prezentat două variante de calcul, una, raportată la obiectul pretenţiilor reclamanţilor şi o alta pe care expertul, substituindu-se părţilor, a considerat-o mai adecvată, reţinând ca reper valoarea totală a producţiei unităţii pe intervalul 2001 – 2003.
Validând această variantă a raportului de expertiză, cu motivarea că „a fost stabilită categoric, pe baza unor calcule aprofundate, de expert", instanţa a încălcat principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil.
În speţă, nu este vorba, cum pretind intimaţii-reclamanţi, despre o simplă majorare a cuantumului pretenţiilor, ci de un alt conţinut al pretenţiei şi astfel, de modificarea obiectului cererii de chemare în judecată în apel.
Solicitarea privind despăgubirile în funcţie de calculul eficienţei economice este diferită de cea constând în valoarea producţiei totale a unităţii şi ea nu poate fi schimbată în apel, în considerarea conţinutului raportului de expertiză, prin însuşirea concluziilor acestuia.
În felul acesta, instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut şi a încălcat principiul disponibilităţii, situaţie care atrage incidenţa motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Este întemeiată şi critica referitoare la nemotivarea hotărârii, care nu răspunde apărărilor pârâtei decât printr-o simplă afirmaţie, generică, în sensul că acestea „vor fi înlăturate pentru aceleaşi considerente pentru care a fost admisă acţiunea reclamanţilor".
Or, poziţia procesuală a fiecărei părţi în cadrul litigiului s-a sprijinit pe argumente diferite, neputându-se spune că primindu-se susţinerile unei părţi au fost respinse, de o manieră implicită, cele ale celeilalte părţi, fără ca acestea să mai primească o analiză punctuală.
Chiar în condiţiile în care s-a constatat că intimata-pârâtă era decăzută din dreptul de a formula întâmpinare, aceasta a păstrat posibilitatea, în condiţiile art. 171 C. proc. civ., de a se apăra, discutând în fapt şi în drept temeinicia susţinerilor părţii potrivnice.
Aceste apărări ale pârâtei, concretizate în mai multe rânduri de obiecţiuni la raportul de expertiză, nu au primit nicio dezlegare punctuală din partea instanţei, ceea ce afectează hotărârea deopotrivă de viciul nemotivării în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi de încălcarea principiului dreptului de apărare (critica, sub acest din urmă aspect, fiind încadrabilă în dispoziţiile 304 pct. 5 C. proc. civ., care sancţionează şi nerespectarea formelor exterioare, în sensul de reguli de bază ale procedurii jurisdicţionale).
Toate aceste neregularităţi procedurale anterior enunţate, care atrag incidenţa unor motive de modificare (art. 304 pct. 6 şi 7) şi de casare (304 pct. 5) impun, pentru o judecată unitară, potrivit art. 312 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., soluţia de casare.
Casarea se va dispune cu trimiterea spre rejudecare, având în vedere că, în condiţiile nesocotirii limitelor învestirii, încălcării principiului dreptului de apărare, întemeierii soluţiei pe un act procedural nul (raportul de expertiză), hotărârea este ea însăşi lovită de nulitate, fiind necesară reluarea judecăţii pentru acoperirea tuturor neregularităţilor menţionate.
Faţă de criticile care s-au impus analizei cu prioritate, celelalte aspecte care vizează normele de drept material incidente cauzei vor fi avute în vedere de instanţă la momentul rejudecării.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC T.S. SA împotriva deciziei nr. 87/ Ap din 05 iulie 2011 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Casează Decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2249/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2212/2012. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
