ICCJ. Decizia nr. 2269/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2269/2012
Dosar nr. 10145/2/2010
Şedinţa publică din 27 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă la 28 iulie 2006, reclamantul S.P. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acesteia la emiterea dispoziţiei motivată în sensul de a i se acorda măsuri reparatorii în echivalent bănesc pentru terenul situat în str. Cercului, în suprafaţă de 370 mp.
La data de 25 septembrie 2006, reclamantul a formulat o precizare a acţiunii, solicitând introducerea în cauză a Statului Român, reprezentat de M.F.P. pentru plata despăgubirilor băneşti ce au făcut obiectul cererii introductive.
La termenul din 7 noiembrie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins cererea de introducere în cauză a Statului Român prin M.F.P., având în vedere obiectul judecăţii coroborat cu dispoziţiile Legii nr. 247/2005.
Prin sentinţa civilă nr. 1518 din 14 noiembrie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis cererea reclamantului şi a obligat-o pe pârâtă să emită dispoziţie motivată în temeiul Legii nr. 10/2001, cu privire la imobilul situat în Bucureşti, str. Cercului.
Tribunalul a reţinut că reclamantul este persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii şi că pârâtei îi revine obligaţia de a se pronunţa asupra notificării, în termen de 60 de zile de la data înregistrării acesteia, termenul nefiind respectat în speţă.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel reclamantul S.P., susţinând că în mod greşit i-a fost respinsă cererea de introducere în cauză a Statului Român reprezentat de M.F.P., atâta timp cât prin acţiune a solicitat acordarea despăgubirilor prin echivalent bănesc.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 359 din 23 mai 2007, a admis apelul reclamantului şi a desfiinţat sentinţa cu trimiterea cauzei spre rejudecare la acelaşi tribunal, reţinând că prima instanţă a încălcat principiul disponibilităţii ce guvernează procesul civil şi s-a pronunţat asupra a altceva decât s-a cerut, solicitarea reclamantului fiind aceea de a se cenzura refuzul pârâtei de a răspunde la notificare şi nu o obligaţie de a face, respectiv de a fi obligată pârâta să emită o dispoziţie de soluţionare a notificării.
Rejudecând cauza, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1648 din 31 octombrie 2008, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii ca neîntemeiată, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin M.E.F. şi a respins cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu acest pârât.
S-a admis cererea reclamantului în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General, s-a stabilit calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la restituirea prin echivalent a imobilului, teren în suprafaţă de 311,89 mp, situat în Bucureşti, str. Cercului, şi s-a constatat că valoarea de circulaţie a terenului este de 322.494 euro, conform raportului de expertiză din 16 octombrie 2008, efectuat de expert E.M., despăgubirile urmând a se acorda în condiţiile legii speciale, faţă de dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 219/ A din 7 aprilie 2009, a respins apelurile ca nefondate.
În considerentele acestei decizii s-a reţinut, cu privire la apelul formulat de pârâtă, că sunt nefondate criticile referitoare la stabilirea de către prima instanţă a valorii măsurilor reparatorii cuvenite reclamantului, având în vedere plenitudinea de jurisdicţie şi dreptul de acces la justiţie şi la un proces echitabil, garantate de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu atât mai mult cu cât această măsură nu aduce atingere prevederilor art. 16 din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte apelul formulat de reclamant s-a reţinut că în mod corect prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, având în vedere că acţiunea este întemeiată în drept pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care nu conferă calitatea procesuală acestui pârât, ci entităţii investite cu soluţionarea notificării.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru greşita reţinere a lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P., cu încălcarea dispoziţiilor art. 20 din Constituţia Românei şi ale art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 10243 din 18 decembrie 2009, a admis recursul declarat de reclamant şi a casat în parte Decizia recurată, în sensul că a admis apelul declarat de acesta împotriva sentinţei civile nr. 1648 din 31 octombrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P.
S-a desfiinţat în parte sentinţa civilă nr. 1648 din 31 octombrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi s-a trimis cauza spre rejudecare în ceea ce priveşte cererea reclamantului formulată în contradictoriu cu acest pârât.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei atacate.
Prin considerentele deciziei menţionate, Înalta Curte a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Constituţie, în măsura în care legile interne îi defavorizează pe cetăţenii români în comparaţie cu tratatele şi convenţiile internaţionale la care România este parte şi cum în speţă este vorba despre un drept fundamental, dreptul de proprietate, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, în mod prioritar în raport cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 247/2005 cu modificările ulterioare.
S-a considerat că nici Legea nr. 10/2001 şi nici Legea nr. 247/2005 care o modifică, nu iau în calcul prejudiciul suferit ca urmare a unei lipse prelungite a despăgubirii de către persoanele care au fost private de bunurile lor, astfel cum s-a stabilit în jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza T. împotriva României).
Totodată, s-a reţinut că, deşi potrivit Legii nr. 10/2001, M.F.P. ca reprezentant al Statului Român nu are calitatea de a acorda despăgubiri, faţă de jurisprudenţa C.E.D.O., în sensul că statul trebuie să garanteze realizarea efectivă şi rapidă a dreptului la restituire, fie că este vorba de o restituire în natură, fie că este vorba de acordarea de despăgubiri, Statul Român prin M.F.P. are calitate procesuală pasivă pentru capătul de cerere prin care se solicită plata despăgubirilor.
Rejudecând cauza, Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 905 din 23 iunie 2010, a admis acţiunea formulată de reclamant şi l-a obligat pe pârâtul Statul Român prin M.F.P. la plata către acesta a sumei de 322.494 euro, echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru imobilul situat în str. Cercului.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a considerat că soluţia C.E.D.O. în cauza F. contra României, hotărâre publicată la 13 ianuarie 2009, este pe deplin aplicabilă în speţă, deoarece concluzia potrivit căreia obligarea foştilor proprietari la parcurgerea procedurii administrative instituite de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005 încalcă art. 6 al Convenţiei, este dincolo de orice îndoială.
S-a reţinut că F.P. nu funcţionează într-un mod care să poată fi considerat echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel pârâtul Statul Român prin M.F.P., susţinând că s-a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, care stabileşte o anumită procedură pentru acordarea despăgubirilor, dreptul reclamantului la un proces echitabil, garantat de art. 21 din Constituţia României şi de art. 6 din Convenţie nefiind încălcat.
S-a susţinut că, în condiţiile în care problema soluţiilor contradictorii pronunţate în materie de instanţele judecătoreşti a fost rezolvată prin intervenţia Înaltei Curţi, în condiţiile art. 329 C. proc. civ., iar Legea nr. 10/2001 a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, iar F.P. a devenit funcţional prin cotarea acestuia la Bursa Londoneză, aplicarea concretă a legislaţiei interne este de natură să înlăture ignorarea totală a legilor naţionale.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 132/ A din 9 februarie 2011, a respins ca nefondat apelul pârâtului reţinând, în esenţă, că, prin Decizia de casare, obligatorie pentru judecătorii fondului conform art. 315 C. proc. civ., s-a stabilit că Statul Român prin M.F.P. are calitate procesuală pasivă într-o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, astfel că susţinerile apelantului privind aplicarea greşită a dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005 sunt neîntemeiate.
S-a considerat că listarea la bursă a F.P. după pronunţarea deciziei de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu conduce automat la concluzia că reclamantul intimat ar putea să obţină contravaloarea imobilului preluat abuziv, pe calea Legii nr. 247/2005, atâta timp cât nici până în prezent instituţiile statului nu au soluţionat notificarea formulată în anul 2001.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Statul Român prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, criticând-o ca nelegală pentru încălcarea principiului dreptului la apărare, prevăzut de art. 129 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că la termenul din 9 februarie 2011 s-a respins solicitarea la efectuare a unei expertize care să stabilească valoarea actuală de circulaţie a terenului, în condiţiile în care (de la data efectuării expertizei, 16 octombrie 2008 şi până la data soluţionării apelului) piaţa imobiliară s-a confruntat cu un declin evident al preţurilor.
Cea de-a doua critică a vizat greşita menţinere de către instanţa de apel a obligaţiei recurentului de plată a despăgubirilor, având în vedere că la momentul sesizării, respectiv la 30 august 2007, conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, reclamantul avea doar o creanţă sub condiţie, notificarea nefiind soluţionată.
S-a susţinut că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, iar potrivit art. 19 din acest act normativ, persoana îndreptăţită nemulţumită de cuantumul sau de modalitatea de stabilire a despăgubirilor poate ataca deciziile adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în condiţiile Legii Contenciosului administrativ nr. 554/2000, cu modificările şi completările ulterioare, în contradictoriu cu Statul Român reprezentat prin Comisia Centrală.
Prin urmare, s-a susţinut că dreptul reclamantului la un proces echitabil nu este încălcat, legea specială precizând modalităţi de control asupra despăgubirilor stabilite.
S-a arătat, totodată, că procedura prevăzută de Legea nr. 247/2025 Titlul VII nu poate fi suprimată, cu atât mai mult cu cât C.E.D.O. a decis în jurisprudenţa sa că dispoziţiile Convenţiei nu impun o obligaţie de restituire în sarcina Statului Român.
Intimatul reclamant S.P. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului.
La termenul de judecată de la 20 martie 2012, Curtea, din oficiu, a pus în discuţie, ca motiv de ordine publică, calitatea procesuală pasivă a Statului Român, în raport de Decizia de recurs în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of. nr. 120/17 februarie 2012.
Examinând Decizia recurată în limitele criticilor formulate de recurentul pârât Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti, ce permit încadrarea în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi raportat la motivul de ordine publică invocat din oficiu, Curtea constată următoarele:
Rejudecarea cauzei, urmare a pronunţării deciziei de casare nr. 10243/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi desfiinţării sentinţei primei instanţe a vizat exclusiv cererea reclamantului formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P., cu respectarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., a argumentelor expuse de instanţa de recurs şi a jurisprudenţei C.E.D.O., cu referire la cauzele F. şi K. împotriva României.
Aspectele ce se impun a fi analizate cu prioritate, vizând cadrul procesual al desfăşurării judecăţii, sunt cele legate de calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin M.F.P.
Excepţia invocată a fost respinsă de instanţa de apel cu motivarea că este o chestiune deja dezlegată cu putere de lucru judecat, prin Decizia de casare.
Curtea reţine că, dezlegând această chestiune, ca şi pe aceea legată de acordarea unor măsuri reparatorii în altă formă decât cea prevăzută de lege, instanţa a avut în vedere situaţia existentă la nivelul anul 2009, în legătură cu lipsa de eficienţă a F.P.
Reţinând că Decizia de casare a rezolvat problema cadrului procesual şi a naturii măsurilor reparatorii, instanţa de rejudecare a ignorat considerentele unei asemenea dezlegări jurisdicţionale şi care erau determinante în aprecierea întinderii lucrului judecat.
Pentru a se stabili în ce fel soluţia dată prin dispozitivul unei hotărâri intră în puterea lucrului judecat este necesar să fie verificate considerentele care argumentează şi justifică respectiva soluţie.
Or, în speţă, verificarea calităţii procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P. s-a făcut în considerarea situaţiei existente la nivelul anului 2009, când s-a pronunţat Decizia de casare, aspect ce rezultă explicit din motivarea soluţiei, în care se reţine că accesul părţii la o procedură administrativă, cât şi la o procedură contencioasă ulterioară este teoretic şi iluzoriu, nefiind în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor cărora nu li se pot restitui imobilele în natură.
O asemenea hotărâre beneficiază de o autoritate de lucru judecat limitată în timp, până la momentul la care intervin schimbări în circumstanţele care au determinat-o.
În acest context, soluţia instanţei a avut ca premisă circumstanţele reţinute la nivelul anului 2009, legate de nefuncţionarea F.P., în condiţiile în care era de notorietate listarea acţiunilor la Bursa de Valori încă din ianuarie 2011.
Curtea constată că acţiunea reclamantului s-a întemeiat pe dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, protocoalele adiţionale şi jurisprudenţa C.E.D.O.
Conform art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale „orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe".
În cauza R. contra României, Curtea Europeană a arătat că art. 13 din Convenţia Europeană garantează existenţa în dreptul intern a unui recurs ce permite invocarea, în substanţă, a drepturilor şi libertăţilor consacrate de Convenţie, cu alte cuvinte garantează în dreptul intern existenţa unui recurs care să permită persoanei remedierea în plan naţional a oricărei încălcări a unui drept consacrat de Convenţie.
Potrivit acestei dispoziţii convenţionale, se constată că se impune o cale internă de atac în faţa unei „autorităţi naţionale competente", care să examineze orice cerere întemeiată pe dispoziţiile Convenţiei, dar care să ofere şi reparaţia adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce priveşte modalitatea de a se conforma dispoziţiilor Convenţiei.
Prin urmare, posibilitatea analizei pe fond a cererii reclamantului şi oferirea unui remediu corespunzător constituie ceea ce se numeşte a fi un „recurs efectiv" în jurisprudenţa C.E.D.O., în sensul art. 13 din Convenţie.
Or, atât jurisprudenţa C.E.D.O., cât şi doctrina, cu privire la natura acestui „ recurs intern" au stabilit că garanţiile prevăzute de art. 13 din Convenţie nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi naţionale, pe motiv că este contrară, sau să atace conţinutul unei anumite reglementări în fata unei autorităţi naţionale.
Prin urmare, art. 13 din Convenţie, astfel cum a fost interpretat de organele cu atribuţii jurisdicţionale ale Convenţiei, nu deschide calea unui recurs naţional în convenţionalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege naţională a unui drept ocrotit de Convenţie sau de protocoalele sale adiţionale, ci garantează o cale de atac care să pună în discuţie modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigenţele Convenţiei.
Cu alte cuvinte, în baza acestei dispoziţii convenţionale, judecătorul naţional nu poate înlătura o lege sub pretext că nu corespunde Convenţiei, ci este obligată să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenţionalitate, întrucât deschiderea unei căi paralele legii speciale existente, în speţă Legea nr. 10/2001, fără nicio garanţie a oferirii remediului celui mai adecvat, nu reprezintă o soluţie compatibilă cu exigenţele art. 13 din Convenţie.
De aceea, faţă de această dispoziţie convenţională, se constată că în dreptul intern a fost adoptată o soluţie de către stat pentru restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv de către acesta, sau în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, acordarea de măsuri reparatorii, printre care şi măsurile reparatorii în echivalent sub formă de despăgubiri, respectiv Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, lege cu caracter special ale cărei dispoziţii nu contravin dispoziţiilor Convenţiei, întrucât, aşa cum rezultă din jurisprudenţa C.E.D.O., aceasta lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri, soluţie ce trebuie implementată cu o claritate şi o coerenţă rezonabilă pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
În ceea ce priveşte sistemul naţional existent de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, se constată că a fost deja realizat controlul de convenţionalitate de Curtea Europeană în hotărârea pilot M.A. şi alţii împotriva României şi s-a stabilit în sarcina statului român obligaţia de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 paragraf 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru bunurile preluate în mod abuziv de stat, impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile stabilite prin legile speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
Or, prin norma naţională în materie, Legea nr. 10/2001, modificată, şi Legea nr. 247/2005, s-a reglementat că, în măsura în care nu se poate dispune restituirea în natură a imobilelor ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, măsurile reparatorii în echivalent sub formă de despăgubiri se acordă potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, iar stabilirea cuantumului despăgubirilor se face potrivit art. 16 alin. (6) şi (7) din acest act normativ, iar în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirii acordate, acesta poate face obiect de analiză al instanţelor de judecată, după ce despăgubirile au fost stabilite de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, iar parcurgerea acestei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O., ale dreptului de acces la o instanţă, aspect reamintit şi în hotărârea pilot pronunţată în cauza M.A. şi alţii împotriva României.
Pe de altă parte, chiar dacă există o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubire şi partea se poate prevala de existenţa unui „bun" în sensul Convenţiei, aşa cum este cazul în speţă, garanţiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie trebuie să fie funcţionale în cadrul procedurii de executare a valorii patrimoniale, stabilită în dreptul intern, respectiv art. VII din Legea nr. 247/2005, cu atât mai mult cu cât mecanismul eficient de protecţie a drepturilor garantate de art. 6 din C.E.D.O. şi de art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţie, la care se referă Curtea Europeană în hotărârea pilot M.A. şi alţii împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient şi previzibil de executare a deciziilor administrative sau a hotărârilor judecătoreşti irevocabile.
De aceea, existenţa mecanismului de acordare a măsurilor reparatorii sub formă de despăgubiri pentru imobilele imposibil de restituit în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, ce reglementează procedurile de urmat şi stabilirea instituţiilor abilitate cu soluţionarea acestora, chiar perfectibil, obligaţie ce cade în sarcina statului român, aşa cum s-a dispus prin Decizia pilot M.A. şi alţii împotriva României, nu atrage calitatea procesuală pasivă a statului pentru a fi obligat direct la despăgubiri, deoarece aceasta nu reprezintă doar o schimbare a debitorului obligaţiei de plată, ci şi schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor, aşa cum s-a stabilit prin legi speciale.
Prin urmare, în raportul juridic dedus judecăţii, în care reclamantul este titularul dreptului de a primi măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 şi care nu poate fi restituit în natură, pârâtul Statul Român nu este titularul obligaţiei corelative dreptului reclamantei şi deci nu are calitate procesuală pasivă, prin raportare la dispoziţiile „blocului de convenţionalitate".
Faţă de considerentele expuse se va constata că nu se mai impune a se examina critica formulată prin primul motiv de recurs.
În consecinţă, Curtea va admite recursul declarat de pârâtului şi în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va modifica Decizia atacată, în sensul că va admite apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. împotriva sentinţei nr. 905 din 23 iunie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Se va schimba în tot sentinţa menţionată, în sensul că se va respinge acţiunea formulată de reclamantul S.P. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P. pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 132/ A din 09 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică Decizia atacată, în sensul că admite apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. împotriva sentinţei nr. 905 din 23 iunie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Schimbă în tot sentinţa, în sensul că respinge acţiunea formulată de reclamantul S.P. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P. pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2265/2012. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 226/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
