ICCJ. Decizia nr. 230/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 230/2012
Dosar nr. 30685/300/2011
Şedinţa din Camera de Consiliu de la 25 ianuarie 2012
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea formulată de creditoarea P.B. România SA şi înaintată instanţei de Corpul Executorilor Bancari ai P.B. România SA , în contradictoriu cu debitorul B.N., s-a solicitat încuviinţarea executării silite în vederea recuperării creanţei izvorâte din titlul executoriu reprezentat de contractul de credit nr. 42090000000103924/2/9/2007, prin toate formele de executare.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 373 indice 1 C. proc. civ., art. 418 alin. (2) din OUG nr. 99/2006, aprobată prin Legea nr. 270/2009 şi art. 10 din Statutul Corpului Executorilor Bancari prin OMJ 2628/C/1999.
Prin sentinţa civilă nr. 2831/cc din 3 august 2011 pronunţată în dosarul nr. 9987/306/2011 al Judecătoriei Sibiu, secţia civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale şi declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, secţia civilă, reţinându-se că potrivit art. 373 alin. (2) C. proc. civ., raportat la art. 3731 C. proc. civ., cererea de încuviinţare a executării silite este de competenţa instanţei de la domiciliul debitorului, unde se află şi bunurile acestuia.
Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 10137 din 6 septembrie 2011 a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocate din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sibiu.
Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a înaintat cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, spre soluţionare.
S-a reţinut că în cauză, creditoarea investind Judecătoria Sibiu cu cererea sa şi-a manifestat voinţa ca executarea silită a debitoarei să se facă pe raza acestei judecătorii.
În speţă, nu prezintă relevanţă dovedirea existenţei unor bunuri pe raza teritorială indicată, în condiţiile în care verificările cu privire la bunurile mobile sau imobile, ca şi a veniturilor debitorului, constituie o etapă ulterioară încuviinţării executării silite.
Înalta Curte, în urma examinării actelor şi lucrărilor dosarului, în conformitate cu dispoziţiile art. 20 şi următoarele C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sibiu, pentru următoarele considerente de fapt şi de drept:
În cauză, Judecătoria Sibiu a fost sesizată cu o cerere de încuviinţare a executării silite, în baza titlului executoriu reprezentat de contractul de credit nr. 42090000000103924/2/9/2007.
Competenţa de soluţionare a cererii de încuviinţare a executării silite aparţine Judecătoriei Sibiu, pentru următoarele considerente:
Art. 373 alin. (1) C. proc. civ. prevede că, dacă prin lege nu se dispune altfel, hotărârile judecătoreşti şi celelalte titluri executorii se execută de executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în care urmează să se efectueze executarea ori, în cazul urmăririi bunurilor, de către executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în care se află acestea. Dacă bunurile urmăribile, mobile sau imobile, se află în circumscripţiile mai multor curţi de apel, este competent oricare dintre executorii judecătoreşti care funcţionează pe lângă una dintre acestea.
Conform art. 3731 alin. (1) C. proc. civ., cererea de executare silită, însoţită de titlul executoriu, se depune la executorul judecătoresc, dacă legea nu prevede altfel. Acesta, în termen de cel mult 5 zile de la înregistrarea cererii, va solicita instanţei de executare încuviinţarea executării silite, înaintându-i, în copie, cererea de executare şi titlul respectiv.
Instanţa de executare este definită, în art. 373 alin. (2) C. proc. civ., ca fiind judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.
Aşadar, încuviinţarea executării silite o face judecătoria aflată în raza curţii de apel în circumscripţia căreia se află sediul executorului judecătoresc ce va face executarea silită.
Având în vedere că, faţă de art. 3731 alin. (4) C. proc. civ., cererea de încuviinţare a executării silite poate fi respinsă numai dacă cererea de executare silită este de competenţa altui organ de executare decât cel sesizat; titlul nu a fost învestit cu formulă executorie, dacă, potrivit legii, această cerinţă este necesară pentru pornirea executării silite; creanţa nu este certă, lichidă şi exigibilă; titlul cuprinde dispoziţii care nu se pot aduce la îndeplinire prin executare silită; există alte impedimente prevăzute de lege, înseamnă că executorul judecătoresc nu este obligat să indice, în chiar cererea de încuviinţare a executării silite, bunurile asupra cărora se va face executarea.
În plus, art. 3731 alin. (3) C. proc. civ. arată că, în temeiul încheierii prin care se admite cererea de încuviinţare a executării silite, executorul judecătoresc poate proceda la executarea silită a obligaţiei stabilite prin titlul executoriu în oricare dintre formele prevăzute de lege.
Prin urmare, este inutil ca la momentul încuviinţării executării silite să se verifice locul unde s-ar afla bunurile ce urmează să fie executate silit, situarea şi existenţa ca atare a bunurilor interesând doar la momentul executării propriu-zise.
Cu alte cuvinte, faptul că, la momentul încuviinţării executării silite, bunul se află în raza unei anumite instanţe, va fi total lipsit de relevanţă pentru determinarea „instanţei de executare", în sensul art. 373 alin. (2) C. proc. civ., dacă, până, la momentul executării efective, a ieşit din raza acelei instanţe.
În cazul în care s-a cerut încuviinţarea executării silite în toate formele de executare, sintagma „judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea" nu poate fi înţeleasă, doar în baza unei prezumţii simple, ca fiind instanţa domiciliului debitorului.
De vreme ce, faţă de art. 3731 alin. (1) C. proc. civ., creditorul îşi poate alege executorul, iar această alegere are consecinţe şi sub aspectul competenţei materiale şi teritoriale în faza a doua a procesului civil, în condiţiile art. 373 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., limitarea competenţei la instanţa în raza căreia s-ar putea afla bunuri ale debitorului nu are niciun suport legal.
În cauză, se constată că, creditoarea şi-a manifestat voinţa ca executarea silită a debitorului să se facă pe raza Judecătoriei Sibiu.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 22 alin. (3) C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 373 alin. (2) din acelaşi cod, competenţa de soluţionare a cauzei va fi stabilită în favoarea Judecătoriei Sibiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sibiu.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 237/2012. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 236/2012. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
