ICCJ. Decizia nr. 2316/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2316/2012
Dosar nr.23331/3/2010
Şedinţa publică din 29 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1533 din 29 octombrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, a admis cererea reclamantei B.M. şi a obligat pârâtul M.F.P. la restituirea preţului de piaţă al imobilului situat în Bucureşti, str. Visarion, stabilit la suma de 762.000 lei prin expertiza efectuată în cauză.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, tribunalul a reţinut că au fost invocate în susţinerea cererii de chemare în judecată dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.
Astfel, potrivit art. 501, proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare. Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabileşte prin expertiză. Restituirea preţului se face de M.E.F. din fondul extrabugetar.
Din examinarea şi interpretarea acestor dispoziţii legale, raportat la cauza cererii de chemare în judecată, respectiv situaţia de fapt calificată juridic, rezultă că există identitate între pârâtul M.F.P. şi subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecăţii, apărările formulate de pârât vizând fondul cauzei.
Pe fondul cauzei, tribunalul a apreciat cererea ca fiind întemeiată pentru următoarele considerente:
Nu prezintă nicio relevanţă dacă au fost anulate sau nu contractele de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, întrucât noţiunea de „desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti" se referă nu doar la acţiunile în nulitatea contractului de vânzare - cumpărare, ci şi la acţiunile în revendicare admise, situaţie în care, deşi contractul de vânzare - cumpărare nu a fost anulat, cumpărătorul a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, fiind astfel evins.
Prin aceste dispoziţii legale, legiuitorul a înţeles să deroge de la dreptul comun cu privire la răspunderea vânzătorului pentru evicţiune, fiind vorba despre instituirea unei răspunderi speciale a pârâtului M.F.P. în acest caz.
În aceste situaţii particulare în care au fost înstrăinate imobilele în condiţiile Legii nr. 112/1995, cel care a încasat efectiv preţul acestor vânzări nu a fost Primăria Municipiului Bucureşti, ci Statul Român, prin M.F.P., el fiind cel care trebuie să răspundă şi în cazul desfiinţării contractelor.
Prin sentinţa civilă nr. 10803 din 31 octombrie 2005, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis acţiunea în revendicare a reclamanţilor I.L.A. şi I.L., în contradictoriu cu pârâţii B.M. şi B.V., pârâţii fiind obligaţi să lase, reclamanţilor, în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în litigiu. Din considerentele acestei hotărâri rezultă că, urmare a comparării titlurilor, titlul reclamanţilor este preferabil, reclamanţii fiind dobânditori ai dreptului de proprietate prin succesiune de la tatăl lor, iar pârâţii, prin cumpărare, de la un neproprietar.
Buna sau reaua credinţă a pârâţilor cu prilejul cumpărării apartamentului are relevanţă în privinţa raporturilor dintre aceştia şi vânzător, în raporturile cu verus dominus având efecte numai în privinţa întinderii obligaţiei acestuia la restituirea cheltuielilor făcute cu lucrul şi în nici un caz nu are efecte constitutive de drepturi reale.
Prin sentinţa civilă nr. 10803 din 31 octombrie 2005 nu a fost analizată buna - credinţă a reclamantei, susţinerile pârâtului privind reaua - credinţă a acesteia la încheierea contractului de vânzare-cumpărare fiind neîntemeiate, în considerarea principiului bona fidaes praesumitur.
Prin urmare, prima instanţă a concluzionat că reclamanta se încadrează în ipoteza art. 501 din Legea nr. 10/2001, respectiv are dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului. Conform raportului de expertiză efectuat în cauză, valoarea de piaţă a imobilului în litigiu a fost stabilită la suma de 762.000 lei.
Prin Decizia civilă nr. 393/ A din 11 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul pârâtului.
Cu privire la calitatea procesuală pasivă, s-a reţinut că printr-un text de lege expres, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, calitatea procesuală pasivă a pârâtei se justifică.
Actul de vânzare - cumpărare a fost legal încheiat de reclamantă şi deşi acesta nu a fost desfiinţat prin sentinţa civilă nr. 10803/2005 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, acesta şi-a pierdut orice efect juridic în urma comparării cu titlul proprietarului originar, situaţia creată încadrându-se în exigenţele art. 501 din Legea nr. 10/2001, dispoziţii legale ce dau dreptul celui evins la despăgubiri la valoarea de piaţă a imobilului pierdut.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 23 mai 2011, pârâtul M.F.P., prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
S-a susţinut că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Motivarea unei hotărâri judecătoreşti trebuie să fie clară, precisă şi necontradictorie, astfel încât din ea să rezulte justeţea soluţiei pronunţate. O motivare corectă presupune, cunoaşterea perfectă a dosarului, răspunsuri precise la toate capetele de cerere şi la toate apărările formulate, pe baza tuturor probelor administrate în cauză, a argumentelor şi raţionamentelor juridice, a principiilor şi regulilor de drept substanţial şi procesual.
Or, hotărârea recurată nu cuprinde o astfel de motivare.
S-a susţinut totodată că hotărârea este nelegală, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în concret, s-a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dauna unui terţ.
M.F.P., nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamantă şi Primăria Municipiului Bucureşti, este terţ faţă de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1337, 1341 şi urm. C. civ., se pune în exclusivitate problema angajării răspunderii vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului Bucureşti, pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ. Aceste dispoziţii de drept comun nu pot fi înlăturate prin nici o dispoziţie specială contrară.
Nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a M.F.P. şi să acorde calitate procesuală acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului la valoarea de piaţă.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, s-a susţinut că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică, după cum urmează:
Conform dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, pentru a se acorda preţul de piaţă este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii: contractul să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, respectiv ca acest contract să fi fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Or, în prezenta cauză, nu este îndeplinită niciuna din condiţiile arătate anterior.
Nu există nici o hotărâre judecătorească prin care să se statueze că reclamanta ar fi fost de bună - credinţă la încheierea contractului de vânzare - cumpărare, aceasta nedepunând minime diligenţe înainte de cumpărare pentru a afla care este titlul în baza căruia statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului pe care urma să-l achiziţioneze, motiv pentru care, în speţa de faţă, contractul de vânzare - cumpărare a fost încheiat cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Nici cea de-a doua condiţie prevăzută de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, respectiv, contractul să fi fost desfiinţat prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, nu este îndeplinită în cauză.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Nu poate fi reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., respectiv ipoteza unei hotărâri care nu ar cuprinde motivele pe care se sprijină, câtă vreme situaţia de fapt pe deplin stabilită şi necontestată în cauză, ce nu se mai impunea a fi reconfigurată în expunerea de motive a hotărârii, a fost valorificată în favoarea reclamantei prin efectul direct al dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, ce dau dreptul explicit al celui evins la despăgubiri la valoarea de piaţă a imobilului pierdut.
Din perspectiva strictă a elementelor definitorii ale unei motivări elocvente, hotărârea atacată poate fi apreciată ca având o motivare clară, precisă şi necontradictorie, în măsură să susţină legalitatea şi justeţea soluţiei pronunţate în apel.
În privinţa criticilor de nelegalitate susţinute pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte le apreciază ca fiind neîntemeiate, pentru considerentele ce urmează:
Sub aspectul primei critici de nelegalitate, a modalităţii de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, instanţele anterioare au reţinut corect, ca aspect preliminar, dar şi definitoriu cauzei pendinte, faptul că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.
Potrivit acestor dispoziţii legale expres invocate, proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare şi că valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabileşte prin expertiză. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din acelaşi act normativ, „restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către M.E.F., din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".
Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale sus - menţionate, rezultă că sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, numai proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, în timp ce proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare au fost încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995 şi au fost anulate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au doar dreptul la restituirea preţului actualizat al imobilelor.
În contextul dispoziţiilor legale sus-menţionate, a cauzei cererii de chemare în judecată, respectiv a situaţiei de fapt calificată juridic, şi necontestată, s-a apreciat corect că există identitate între pârâtul M.F.P. şi subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecăţii, cu precizarea că apărările formulate de pârât vizează fondul cauzei.
Premisa de fapt de la care în mod corect instanţele anterioare au pornit a fost aceea că prin sentinţa civilă nr. 10803 din 31 octombrie 2005, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis acţiunea în revendicare a reclamanţilor I.L.A. şi I.L., în contradictoriu cu pârâţii B.M. şi B.V., pârâţii fiind obligaţi să lase, reclamanţilor, în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în litigiu. Din considerentele acestei hotărâri rezultă că, urmare a comparării titlurilor, titlul reclamanţilor a fost considerat preferabil.
Prin efectul admiterii acestei acţiuni în revendicare de drept comun au devenit incidente dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ., referitoare la obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru evicţiune.
Fiind vorba despre o evicţiune rezultând din fapta unui terţ, în raport de contractul de vânzare - cumpărare încheiat între vânzătorul Municipiul Bucureşti şi reclamantă, în calitate de cumpărătoare, obligaţia de garanţie există în cauză, fiind îndeplinite cerinţele impuse de lege: tulburarea din partea terţului este de drept; evicţiunea are o cauză anterioară vânzării; cauza evicţiunii nu a fost cunoscută de reclamantă.
Prin sentinţa civilă nr. 10803 din 31 octombrie 2005 nu a fost analizată buna - credinţă a reclamantei, susţinerile pârâtului privind reaua - credinţă a acesteia la încheierea contractului de vânzare - cumpărare fiind neîntemeiate, în considerarea principiului bona fidaes praesumitur.
Prin urmare, s-a concluzionat corect că reclamanta se încadrează în ipoteza art. 501 din Legea nr. 10/2001, respectiv are dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului.
În raport de criticile formulate este necesar să se precizeze totodată că sintagma „contracte de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare şi care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile" nu are în vedere ipoteza în care aceste contracte au fost anulate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, ci are în vedere evingerea cumpărătorului de dreptul de proprietate asupra imobilului, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
Există aşadar o diferenţă de regim juridic semnificativă între contractele de vânzare - cumpărare care au fost anulate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă şi cele care nu au fost anulate, şi se cuvine a fi reţinută.
S-a avut în vedere şi jurisprudenţa C.E.D.O., în principal, Cauza R. contra României, care, deşi nu este grefată pe aceeaşi situaţie de fapt, consacră principiul unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele de salvgardare a drepturilor fundamentale ale persoanei, Curtea reafirmând că acest echilibru este, ca regulă generală, atins atunci când compensaţia plătită persoanei private de proprietate este în mod rezonabil corelată cu valoarea pecuniară a bunului. În cadrul aceleiaşi decizii s-a analizat de către Curte dacă privarea chiriaşului - cumpărător de bunul său a răspuns criteriului de proporţionalitate, reţinându-se că nu este suficientă posibilitatea legală a acestuia de a formula o acţiune în restituirea preţului actualizat, ci legislaţia ar trebui să acorde dreptul persoanelor care şi-au dobândit bunurile cu bună - credinţă la o compensaţie reprezentând diferenţa dintre preţul actualizat şi valoarea bunului.
Aşadar, dacă în Cauza R. contra României, s-a reţinut lipsa unor prevederi legale pentru despăgubirea chiriaşului de bună - credinţă (al cărui contract de vânzare - cumpărare a fost declarat nul) cu valoarea pecuniară a bunului, cu atât mai mult în cazul unui chiriaş - cumpărător de bună - credinţă, titular al unui contract valabil încheiat, privarea sa de bun, ca efect al admiterii acţiunii în revendicare şi a constatării nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului, care a procedat la vânzarea apartamentului, deşi nu era proprietar, trebuie să se bucure de protecţie juridică.
Această protecţie juridică îi este conferită chiriaşului - cumpărător de dispoziţiile art. 1344 C. civ., referitoare la răspunderea pentru evicţiune, dar şi de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, prin prisma deciziei C.E.D.O.
Pe de altă parte, este important de menţionat că în materia pe care o analizăm, normele generale cuprinse în Codul civil referitoare la materia evicţiunii consumate se completează cu cele speciale cuprinse în prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001, respectiv dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 instituie în mod explicit dispoziţii speciale derogatorii de la dreptul comun referitoare la persoana căreia îi incumbă obligaţia concretă de restituire a preţului plătit, respectiv „restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către M.E.F., din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".
Prin adoptarea acestor dispoziţii cu caracter special s-a urmărit evitarea, în asemenea litigii, a unui întreg şir de procese ce ar implica, într-o primă fază, participarea vânzătorului răspunzător de garanţia contra evicţiunii, acesta la rândul său urmând să se regreseze pentru plata făcută împotriva M.F.P., prin acţiune separată, în cazul în care nu formula în cadrul aceluiaşi proces cerere de chemare în garanţie, dat fiind că, prin însuşi efectul Legii nr. 112/1995, preţul plătit de cumpărător la încheierea contractului de vânzare - cumpărare perfectat în temeiul acestui act normativ nu se încasa de cel ce întocmea documentaţia şi actul de vânzare, ci era virat direct M.F.P. (art. 13 alin. (6)).
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtului, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul M.F.P., prin D.G.F.P. a municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 393/ A din 11 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2344/2012. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 2315/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
