ICCJ. Decizia nr. 2315/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2315/2012
Dosar nr.9354/3/2010
Şedinţa publică din 29 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. 9354/3/2010, la data de 22 februarie 2010, pe rolul Tribunalul Bucureşti secţia a IV-a civilă, reclamantul C.M., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, a solicitat obligarea pârâtului să răspundă solicitărilor sale în sensul emiteri unei decizii sau dispoziţii prin care să i se restituie terenul situat în Bucureşti.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, în baza certificatului de moştenitor din 17 decembrie 1960, împreună cu mama sa, M.A., şi sora sa, S.P., a dobândit prin moştenire de la M.D. imobilul situat in Bucureşti, str. Birtului, compus din teren în suprafaţă de 150 mp şi construcţia formată din 3 camere şi dependinţe.
Defunctul M.D. dobândise la rândul său acest imobil prin moştenire de la tatăl său D.C., zis M.
Pentru acest imobil, D.C. obţinuse înscrierea dreptului de proprietate în Cartea funciara, aşa cum rezulta din procesul verbal din 18 iulie 1940 al Comisiei pentru înfiinţarea Cărţii Funciare Bucureşti, şi a fost expropriat în anul 1964 de către autorităţile comuniste, motiv pentru care, din anul 2001, o dată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, şi până în prezent, a înaintat către Primăria municipiului Bucureşti numeroase cereri de aprobare a restituirii terenului, cereri la care Primăria municipiului Bucureşti, prin primarul general, nu a răspuns nici până în prezent.
La termenul din data de 24 martie 2010, reclamantul şi-a precizat cererea introductivă de instanţă solicitând soluţionarea pe fond a notificării. A mai arătat faptul că notificarea din anul 2001 a fost efectuată de o altă persoană şi nu face obiectul cauzei de faţă, aceasta având ca obiect notificarea din 10 noiembrie 2005.
Prin sentinţa civilă nr. 1615 din 5 noiembrie 2010, Tribunalul Bucureşti secţia a IV-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamant.
Pentru a se pronunţa în acest mod,instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că pentru ca tribunalul să procedeze la soluţionarea pe fond a notificării condiţia esenţială este ca reclamantul să facă dovada formulării în termen a notificării şi, ulterior, a nerespectării de către unitatea notificată a termenului legal pentru formularea răspunsului.
În speţă, din probele administrate, nu rezultă că reclamantul a respectat procedura instituită de Legea nr. 10/2001, pentru formularea notificării în termen legal şi înregistrarea acesteia la persoana juridică deţinătoare.
Prin Decizia civilă nr. 423/ A din 18 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul C.M., pentru următoarele considerente:
La termenul de judecată de la 24 martie 2010, în faţa instanţei de fond, reclamantul şi-a precizat cererea solicitând soluţionarea pe fond a notificării formulate la data de 10 noiembrie 2005, precizând în acelaşi timp că notificarea formulată de sora sa, numita N.T., nu face obiectul prezentei cauze.
Ca urmare, instanţa de fond a soluţionat cauza în baza principiului disponibilităţii în procesul civil, precum şi a dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în raport de obiectul cererii deduse judecăţii.
Conform dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., „în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi".
Or, apelantul reclamant formulează critici în ceea ce priveşte notificarea formulată de către sora sa, N.T., şi nu în ceea ce priveşte obiectul cererii deduse judecăţii, conform precizării formulate de către acesta la instanţa de fond, critici ce nu pot fi analizate în apel, întrucât nu se poate cenzura hotărârea instanţei de fond sub aceste aspecte.
În ceea ce priveşte împrejurarea invocată, în sensul că intimatul pârât a depus la dosarul cauzei un alt dosar administrativ, Curtea a reţinut că, potrivit adresei din 18 octombrie 2010 emisă de către Primăria municipiului Bucureşti, rezultă că în baza notificării din 10 noiembrie 2005 nu figurează înregistrat nici un dosar.
Faţă de această menţiune, cât şi în raport de soluţia pronunţată de prima instanţă, în sensul neformulării în termenul legal a notificării şi neînregistrării acesteia la entitatea deţinătoare, împrejurarea că la dosarul cauzei a fost ataşat din eroare un alt dosar administrativ, s-a apreciat că nu prezintă relevanţă.
În condiţiile în care tribunalul a constatat că notificarea a fost formulată cu nerespectarea termenului legal de 6 luni, ce a fost prelungit succesiv prin OUG nr. 109/2001 şi prin OUG nr. 145/2001 până la data de 14 februarie 2003, soluţia primei instanţe a fost apreciată ca temeinică şi legală.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul C.M., criticând-o pentru nelegalitate şi indicând ca temei legal al criticilor formulate art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate a arătat următoarele:
Potrivit „art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001", în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, „potrivit art. 22", unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură. Conform art. 24 alin. (1) din aceeaşi lege, daca restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, după caz, deţinătorul imobilului este obligat să facă persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului. Din prevederile legale citate rezulta că, indiferent dacă persoanei îndreptăţite i se restituie în natură imobilul ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un atare drept, unitatea deţinătoare este obligată ca asupra solicitării adresate pe cale de notificare să se pronunţe printr-o decizie sau dispoziţie motivata.
Or, în cauză, lipseşte răspunsul persoanei juridice notificate, urmare a conduitei imputabile a persoanei notificate, care, fie din neglijenţă, fie din rea voinţă, a refuzat să răspundă la notificarea făcută.
Deşi legiuitorul nu a reglementat în mod expres situaţia in care persoana deţinătoare refuză să răspundă solicitării adresate pe cale de notificare, aceasta fiind o lacună a Legii nr. 10/2001, totuşi cei îndreptăţiţi se pot adresa instanţei judecătoreşti competente, pentru ca persoana juridica deţinătoare sa fie obligată să emită un răspuns prin decizie sau dispoziţie motivată, deoarece o atare obligaţie rezulta din lege şi face parte dintr-o procedură administrativ - jurisdicţională prealabilă, instituită în mod imperativ, iar, în speţă, deşi reclamantul a formulat notificare şi în 2001 şi în 2005, şi cum persoana notificată nu a răspuns solicitării în termenul prevăzut de lege, în mod greşit instanţa de apel a respins acţiunea ca nefondată. Mai mult, în lumina principiului disponibilităţii, instanţele sunt obligate să analizeze temeinicia pretenţiilor în cauza dedusă judecaţii, însă, în speţă, instanţa de apel a încălcat acest principiu, întrucât, necercetând criticile ce au făcut obiectul apelului, a lăsat astfel nesoluţionat fondul pricinii,întemeindu-şi soluţia pe argumente străine.
Examinând Decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., instanţa constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin criticile formulate se constată că reclamantul susţine nelegalitatea deciziei, potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel nu a cercetat „criticile ce au făcut obiectul apelului", întemeindu-şi soluţia pe „argumente străine".
Aceste critici sunt nefondate, întrucât instanţa de apel a motivat în fapt şi în drept hotărârea recurată, arătând argumentele pe care şi-a întemeiat soluţia dată, respectiv a exercitat controlul judiciar asupra hotărârii primei instanţe, care a soluţionat cauza pe excepţia tardivităţii formulării notificării în temeiul Legii nr. 10/2001, la 10 noiembrie 2005.
În ceea ce priveşte criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că sunt nefondate, pentru cele ce succed:
Astfel, se constată că, respectând principiului disponibilităţii, cât şi prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut că faţă de obiectul acţiunii, aşa cum a fost precizat la termenul din 24 martie 2010, de obligare a pârâtului la soluţionarea notificării formulate la 10 noiembrie 2005, legal instanţa de fond a soluţionat acţiune promovată de reclamant, aşa cum a fost precizată, respectiv a analizat cererea acestuia de obligare a entităţii notificare de a răspunde notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 la 24 martie 2010.
Faţă de precizarea de acţiune făcută de reclamant, privind obiectul cererii de chemare în judecată, criticile formulate de acesta atât pe calea apelului, cât şi pe calea recursului, în sensul că cererea de chemare în judecată are ca obiect obligarea pârâtului de a răspunde şi notificării din 2001, echivalează cu schimbarea obiectului cererii de chemare în judecată în apel şi recurs, ceea ce este inadmisibil faţă de prevederile art. 316 C. proc. civ. raportat la art. 294 alin. (1) C. proc. civ., iar sancţiunea este aceea a neanalizării fondului acestor critici.
Şi celelalte critici formulate de reclamant, privind nelegalitatea deciziei recurate, sunt nefondate, pentru cele ce urmează:
Astfel, deşi prin criticile formulate reclamantul indică „art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001", din dezvoltarea acestora rezultă că de fapt se invocă soluţionarea cauzei cu încălcarea art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, „Persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului….".
Termenul de 6 luni a fost prelungit succesiv prin OUG nr. 109/2001 şi OUG nr. 145/2001, până la 14 februarie 2003.
Însă, în speţă, se constată că reclamantul a formulat notificarea la 10 noiembrie 2005, în temeiul Legii nr. 10/2001, tardiv, situaţie în care legal instanţele de fond şi apel, în lipsa răspunsului unităţii notificate, care potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, trebuie să se pronunţe printr-o decizie sau, după caz, printr-o dispoziţie motivată de soluţionare a notificării numai atunci când aceasta a fost formulată în termen, nu au procedat la soluţionarea pe fond a notificării, pentru nerespectarea condiţiei esenţiale de către reclamant, aceea a formulării în termen a notificării.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.M.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.M. împotriva deciziei nr. 423/ A din 18 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2316/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2312/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
