ICCJ. Decizia nr. 2232/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2232/2012
Dosar nr. 35282/3/2009
Şedinţa publică din 27 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul N.G. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat instanţei obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în lei, la cursul B.N.R. de la data plăţii, reprezentând despăgubiri morale, ca urmare a dislocării din localitatea Sandra, judeţul Timiş şi stabilirea domiciliului obligatoriu în perioada 1951-1955 în Bărăgan - Ialomița.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat ca familia sa refugiată în 1944 în România şi stabilită în Banat, comuna Sandra, judeţul Timiş, în noaptea de 18/ 19 iunie 1951 de Rusalii a fost ridicată de organele de securitate, miliţie şi armată şi deportată în Bărăgan.
Mai arată, reclamantul, că în această zonă împreună cu familia (mama, tatăl şi 4 fraţi cu vârstă între 3-12 ani) a primit o parcelă de teren sub cerul liber şi că odată ajunşi în Bărăgan li s-a stabilit domiciliu obligatoriu în acea zonă, neavând voie să se deplaseze nicăieri, în afară de a merge la muncă, la ferma de stat, ca lucrător zilier pentru a avea ce mânca în ziua respectivă.
Arată şi că, a avut numeroase restricţii printre care interzicerea părăsirii localităţii şi a comunicării cu localnicii din apropiere, lipsa totală a medicamentelor şi a asistenţei medicale, lipsa alimentelor de bază, a apei potabile, şi restricţionarea accesului la învăţătură. Datorită acestor condiţii subumane foarte mulţi din cei deportaţi în perioada 1951-1955 s-au îmbolnăvit şi au murit, suferinţa lor neputând fi compensată, cei deportaţi neavând copilărie, fiind obligaţi de mici să lucreze la muncile agricole ca zilieri, considerând că în acest mod destinul său a fost deturnat.
Prin sentinţa civilă nr. 1271 din 03 noiembrie 2009 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamant şi a obligat pârâtul să plătească acestuia suma de 25.000 euro, echivalent în lei, la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 3 lit. e) şi art. 5 din Legea nr. 221/2009, a constatat că măsură administrativă luată asupra reclamantului are caracter politic şi a apreciat că este îndreptăţit la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în cuantum de 25.000 euro.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apeluri reclamantul şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, iar prin Decizia nr. 303/ A din 18 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, respingându-se apelul reclamantului, s-a admis apelul pârâtului, s-a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că s-a admis în parte acţiunea, obligându-1 pe pârât la plata sumei de 5000 euro, echivalentul în lei, la cursul B.N.R la data plăţii efective, către reclamant, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral, respingând restul acţiunii.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că cererea de chemare în judecată dedusă judecăţii a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Prin art. I pct. 1 din OUG nr. 62/2010 publicată în M. Of. nr. 446 la 01 iulie 2010, deci, după data promovării acţiunii, a fost modificat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în sensul că a fost stabilită o limită maximă a cuantumului despăgubirilor, dispoziţii legale modificatoare care au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010.
Dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în redactarea avută anterior modificării prin art. I pct. 1 din OUG nr. 62/2010, au fost declarate neconstituţionale prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, la iniţiativa Statului Român.
De asemenea, a mai reţinut că, după publicarea în M. Of. a deciziilor nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale (respectiv 15 noiembrie 2010, M. Of. nr. 761), legiuitorul a intervenit cu o modificare asupra legii supusă controlului de constituţionalitate, prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010 şi intrată în vigoare la 30 de zile de la publicare, (deci din 26 noiembrie 2010). Singura modificare expresă adusă alin. (2) al art. 5, fiind aceea că „hotărârile judecătoreşti pronunţate, în temeiul prevederilor alin. (1) lit. a) şi b) sunt supuse recursului", eliminând astfel calea de atac a apelului în vederea accelerării soluţionării acestor cereri.
În acest fel, legiuitorul a înţeles să respecte obligaţia constituţională prevăzută de art. 147 alin. (1) din Legea fundamentală, potrivit căruia „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept".
Aplicând la speţă aceste dispoziţii legale, instanţa de apel a constatat că prima instanţă a reţinut în mod corect situaţia de fapt, în sensul că reclamantul, împreună cu familia sa, a fost dislocat din zona frontierei de vest în Fundata, jud. Ialomiţa, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, restricţia cu privire la domiciliu fiind ridicată în data de 27 iulie 1955, în baza Deciziei M.A.I. nr. 6100/1955.
Măsura administrativă dispusă în bata Deciziei M.A.I. nr. 200/1951 este calificată în mod expres de către legiuitor, prin dispoziţiile art. 3 lit. e) din lege, ca fiind o măsură administrativă cu caracter politic de drept.
A constatat că în mod corect instanţa de fond a reţinut faptul că reclamantul este îndreptăţit la repararea prejudiciului moral suferit prin luarea măsurii administrative a strămutării şi stabilirii domiciliului obligatoriu, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Astfel, a reţinut că intenţia expresă a legiuitorului a fost în sensul asimilării efectelor unor măsuri administrative cu caracter politic cu cele ale unei condamnări cu caracter politic. In ceea ce priveşte prejudiciul moral suferit, a considerat că măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, pot să nu fie suficiente, în raport de suferinţa resimţită de către persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist, fiind deci necesar să se prevadă explicit competenţa instanţelor judecătoreşti de a acorda despăgubiri suplimentare.
De asemenea, Curtea a apreciat că trebuie să se ţină cont de dispoziţiile internaţionale, respectiv de dispoziţiile art. 5, art. 6 şi art. 14 din C.E.D.O. şi de Rezoluţiile nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (privind „Măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste"), nr. 1481/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (privind „Necesitatea condamnării internaţionale a crimelor regimurilor comuniste totalitare") şi nr. 40/ 34 din 29 octombrie 1985 a Adunării Generale a O.N.U. (prin care s-a adoptat „Declaraţia asupra Principiilor de Bază ale Justiţiei privind Victimele Infracţiunilor şi ale Abuzului de putere").
De aceea, a constatat că voinţa statului a fost aceea de a despăgubi persoanele care întrunesc cerinţele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul normativ menţionat, în acord cu Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Drept urmare, despăgubirile morale se acordă şi în cazul aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, nu doar în cazul condamnărilor, atâta timp cât această posibilitate este expres prevăzută de lege.
În ceea ce priveşte invocarea deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010, în raport de care, apelantul - pârât a solicitat să se constate că acţiunea a rămas fără temei legal, iar apelantul-reclamant a solicitat instanţei să constate că în speţa de faţă nu sunt aplicabile, Curtea le-a analizat din perspectiva art. 14 al C.E.D.O., care interzice discriminarea în legătură cu drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie şi protocoalele adiţionale, şi art. 6, care garantează dreptul la un proces echitabil.
Astfel, a considerat că în cauză sunt aplicabile în continuare dispoziţiile Legii nr. 221/2009, în forma în vigoare de la data formulării acţiunii, pentru următoarele argumente:
1. Aplicarea în continuare a legii de drept substanţial de la data introducerii acţiunii nu contravine principiului aplicării imediate a legii civile noi deoarece în cauză nu este vorba de intrarea în vigoare a unei legi noi - care să fi modificat/ abrogat dispoziţiile legii vechi - ci de constatarea neconstituţionalităţii normei de drept invocate de către reclamant în susţinerea acţiunii.
În interpretarea dispoziţiilor din art. 147 alin. 4 din Legea fundamentală, care prevăd că deciziile Curţii Constituţionale au efect numai pentru viitor, coroborate cu principiile constituţionale ale neretroactivităţii legii şi asigurarea securităţii juridice, norma juridică de drept substanţial cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (ce a fost declarată neconstituţională prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010) nu va rămâne fără efect şi pentru trecut, adică de la data introducerii acţiunii prin care reclamantul a invocat respectiva normă juridică, deoarece în acest caz s-ar pune problema retroactivităţii efectelor deciziilor de admitere a excepţiilor de neconstituţionalitate, respectiv al aplicării lor de la un moment anterior publicării în M. Of.
2. În al doilea rând, a arătat că dacă s-ar constata faptul că acţiunea a rămas lipsită de temei legal, prin apelarea la efectele deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, s-ar crea premisele unei situaţii discriminatorii pentru apelantul - reclamant - care, la fel ca orice altă persoană cu o situaţie identică cu a sa, a declanşat procedura judiciară permisă şi reglementată la acel moment de art. 5 din Legea nr. 221/2009 pentru ca, pe parcursul judecării cauzei sale, să se constate că aceste dispoziţii legale au fost declarate neconstituţionale, cu consecinţe asupra finalităţii procesului.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia principiului nediscriminării a statuat constant că „orice diferenţă de tratament făcută de stat între persoane aflate în situaţii similare trebuie să îşi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă" (Marckx c. Belgiei, 1979).
În acord cu raţiunea pentru care Curtea Constituţională a constatat încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie prin adoptarea OUG nr. 62/2010, expusă în Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, s-a considerat că instituirea acestui tratament distinct între persoanele îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnările politice cu caracter politic sau pentru măsurile administrative asimilate acestora, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea definitivă, se face în funcţie de un criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, astfel încât el nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă.
Criteriul duratei procesului şi al datei rămânerii definitive a hotărârii nu este un criteriu obiectiv şi rezonabil, deoarece nu depinde de atitudinea reclamantului, ci de considerente ce ţin de organizarea şi gradul de încărcare al instanţei.
Cât priveşte dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., drept care include, ca o componentă a sa, şi principiul „egalităţii armelor"(semnifică tratarea egală a părţilor pe toată durata desfăşurării procedurii în faţa unei instanţe, tară ca una din ele să fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces), aplicarea deciziilor nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale procesului de faţă, aflat în calea de atac la momentul publicării acestor decizii, poate fi asimilată intervenţiei legislativului în timpul procesului, proces în care pârât este tot Statul, iar analiza constituţionalităţii legii a fost declanşată din iniţiativa acestuia.
S-a invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, (Crişan c. României) şi cauza (Satka şi alţii c. Greciei) în care Curtea Europeană a atras atenţia asupra pericolelor inerente în folosirea legislaţiei cu efect retroactiv, care poate influenţa soluţionarea judiciară a unui litigiu, în care statul este parte, inclusiv atunci când efectul noii legislaţii este acela de a transforma litigiul într-unui imposibil de câştigat.
În consecinţă, a reţinut că respingerea acţiunii formulate de reclamant pe considerentul că a rămas fără temei juridic, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii sale pe parcursul soluţionării căii de atac, vine în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, cât şi principiului nediscriminării, consacrat de art. 14 din Convenţie, prin raportare la principiul egalităţii armelor, consacrat de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.
În final, referindu-se la critica ce a vizat cuantumul despăgubirilor acordate de prima instanţă, Curtea a constatat ca fiind fondată critica susţinută de apelantul - pârât, cu consecinţa admiterii apelului declarat de pârât şi a reducerii cuantumului despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral de instanţa de fond şi cu consecinţa respingerii apelului declarat de reclamant, ca nefondat.
Astfel, a reţinut că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, s-a avut în vedere faptul că strămutarea reclamantului, reprezintă o formă a lipsirii de libertate, măsură ce a avut repercusiuni şi în planul vieţii private şi profesionale a persoanei în cauză, producându-i inconveniente atât pe plan fizic (datorate pierderii confortului), cât şi în plan social (afectarea onoarei şi reputaţiei, a relaţiilor cu prietenii, apropiaţii), valori care definesc personalitatea umană.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include de regulă o doză de aproximare, de apreciere din partea instanţei, ea neputând avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat băneşte.
Într-adevăr, Legea nr. 221/2009 a prevăzut o serie de criterii legale pentru cuantificarea daunelor morale, prin art. 5 alin. (1) lit. a), potrivit cu care: „La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi al OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
Spre acest demers, a constatat că, în baza Decretului-lege nr. 118/1990 prin Hotărârea nr. 303/1990 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, reclamantului i s-a recunoscut perioada 14 iunie 1951 - 02 septembrie 1995 ca fiind vechime neîntreruptă în muncă, i s-a acordat o indemnizaţie lunară în sumă de 827 lei (ulterior indexată), beneficiind astfel de toate drepturile prevăzute de acest act normativ.
Chiar faptul recunoaşterii prin Legea nr. 221/2009 şi prin Decretul-lege nr. 118/1990 a caracterului politic al măsurii reprezintă deja o importantă reparaţie morală de care a beneficiat reclamantul. De asemenea, acesta beneficiază de toate drepturile acordate în temeiul art. 8 şi 9 din acelaşi act normativ.
S-a constatat că în mod corect s-a raportat instanţa de fond la jurisprudenţa C.E.D.O., în aplicarea art. 41 din C.E.D.O., în sensul că stabilirea oricărei despăgubiri trebuie să fie subordonată unei aprecieri rezonabile şi pe o bază echitabilă.
În consecinţă, dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, a găsit justificat numai în parte cuantumul sumei pretinse de reclamant, cu titlu de prejudiciu moral şi a apreciat că suma de 5.000 Euro este suficientă pentru a oferi o reparaţie completă pentru atingerea adusă prin instituirea măsurii stabilirii domiciliului obligatoriu.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel au declarat recurs atât reclamantul cât şi pârâtul.
I. Prin motivele de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul a solicitat admiterea recursului şi modificarea în parte a deciziei recurate în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată, şi obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000,00 euro reprezentând despăgubiri morale în baza Legii nr. 221/2009.
În susţinerea motivelor de recurs s-a arătat că prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor cu caracter politic la care a fost supus prin deportare a fost pe deplin dovedit prin probatoriile administrate în cauză, însă cuantumul acordat de 5000 euro nu este în concordanţă cu suferinţele fizice şi psihice la care a fost supus.
A susţinut că acel loc şi acea perioadă a deportării a fost o adevărată închisoare fără gratii şi, datorită condiţiilor subumane foarte mulţi din cei deportaţi în perioada 1951-1955 s-au îmbolnăvit şi au murit. Datorită malnutriţiei şi subnutriţiei şi lipsa accesului la asistenţa medicală, toate acestea au avut influente asupra stării sale fizice şi psihice, atât pe durata deportării cât şi după aceea. Aceste suferinţe fizice şi psihice au condus la deturnarea drumului firesc pe care trebuia sa-1 urmeze în viaţă, iar în societate a fost privit de mulţi şi de multe ori cu mari bănuieli şi suspiciuni, stigmatul de deportat urmărindu-l pe toata perioada vieţii de până în anul 1989. Până în acel an, indiferent de calificarea avută şi de capacităţile sale, nu a avut voie să ocupe anumite funcţii datorită "dosarului de cadre" întocmit de organele de partid (PCR) şi de securitate, fiindu-i afectate imaginea, viaţa de familie şi chiar resursele de venit, cu repercusiuni în planul vieţii private şi profesionale. De asemenea, i-au fost afectate relaţiile sociale-onoarea, reputaţia, precum şi relaţiile cu prietenii, cu colegii de serviciu.
Astfel, a apreciat că în mod nedrept s-a considerat că nu este îndreptăţit să primească despăgubirile în cuantumul solicitat, întrucât beneficiază de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, făcându-se o legătură directă între „indemnizaţia" (de 827 lei lunar) şi „despăgubirile pentru prejudiciile morale" prevăzute de Legea nr. 221/2009.
Referindu-se la „Indemnizaţia lunara" prevăzută de Decretul-lege nr. 18/1990 a arătat că aceasta reprezintă un drept de securitate socială, deoarece se acordă prin Decizie a Direcţiei Judeţene de specialitate a Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, se suportă de la bugetul de stat prin bugetul acestui minister şi se plăteşte de către Casele Judeţene de Pensii. Scopul acestei indemnizaţii a fost de ocrotire a persoanelor persecutate politic de regimul comunist, a nivelului de trai a acestora, deoarece, datorită persecuţiilor nedrepte, au fost private de libertate, apoi grav discriminate social şi profesional, ceea ce a avut ca efect limitarea şi restrângerea semnificativă a veniturilor acestora timp îndelungat în toata perioada comunistă.
Acest drept de protecţie socială nu are nici o legătură cu prejudiciile morale, iar textul de lege nu califică aceasta indemnizaţie ca fiind o "despăgubire pentru daune morale" şi nici nu prevede ca aceasta indemnizaţie este plătită de Ministerul Finanţelor Publice din fondurile alocate pentru despăgubiri civile.
O astfel de calificare a unui drept de securitate socială ca fiind un drept de despăgubire pentru daune morale este imposibilă deoarece cele două noţiuni sunt distincte şi inconfundabile, au un regim juridic şi un fundament deosebit, aparţin unor ramuri de drept diferite.
Indemnizaţia prevăzută de Decretul-lege nr. 118/1990 este oricum derizorie faţă de suferinţele morale inimaginabile, sistematice, îndelungate şi extrem de numeroase ale victimelor persecuţiilor regimului comunist.
A precizat că despăgubirile morale prevăzute de Legea nr. 221/2009 se plătesc de către Ministerul Finanţelor Publice, din fondurile pentru despăgubirile civile acordate prin hotărâri judecătoreşti.
În consecinţă, a solicitat, faţă de cele învederate mai sus, admiterea recursului, schimbarea în parte deciziei, în sensul majorării cuantumului despăgubirilor până la suma solicitată, pe care o consider justificată.
II. Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pârâtul a criticat hotărârea instanţei de apel ca fiind nelegală cu privire la menţinerea obligaţiei Statului Roman la plata sumei de 5.000 euro.
A arătat că motivarea instanţei este criticabilă şi cu privire la consecinţele deciziei Curţii Constituţionale asupra drepturilor apelanţilor reclamanţi, din perspectiva art. 6 al C.E.D.O., care garantează dreptul la un proces echitabil.
În acest sens a susţinut ca referitor la incidenţa art. 6 din Convenţia Europeana pentru Apărarea Drepturilor Omului, trebuie pornit de la faptul ca instanţa europeana a fost confruntata cu problema de a şti in ce măsura intervenţia puterii legislative sau a puterii executive intr-o procedura judiciara aflata în curs de derulare este de natură sa pună in discuţie dreptul la un tribunal garantat de acest text.
Curtea Europeană a admis că puterea legiuitoare poate adopta reglementari cu efect retroactiv în materie civilă; preeminenţa dreptului şi noţiunea de proces echitabil exclud însă orice ingerinţa a puterii legiuitoare într-un proces deja existent. în vederea influenţării soluţionării litigiului de către puterea judiciară, cu excepţia cazului în care exista motive extrem de importante de interes general (Zielinski, Pradal, Gonzales si alţii împotriva Franţei).
În cauza de faţă, se constată, pe de o parte, că nu este vorba de o intervenţie a legiuitorului, ci a Curţii Constituţionale, care potrivit statutului său este o autoritate publică independentă şi al cărei scop este garantarea supremaţiei Constituţiei, iar pe de alta parte, intervenţia a avut loc in principal pentru a înlătura un paralelism legislativ, contrar normelor de tehnica legislativa.
În acest context s-a apreciat că nu se poate considera că s-a produs o încălcare a art. 6 din C.E.D.O., care consacră dreptul la un proces echitabil, în condiţiile în care la momentul pronunţării deciziilor de către Curtea Constituţionala, cauza aflându-se în faza apelului, hotărârea primei instanţe nefiind definitivă, nu se poate reţine existenţa unui drept câştigat, stabilit în mod definitiv de către autoritatea judiciară. In acest context, nu devin incidente nici prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie, având in vedere caracterul nedefinitiv al hotărârii atacate.
S-a arătat că principiul neretroactivității se aplică doar acelor situaţii care şi-au epuizat efectele, definitiv şi complet, înainte de intrarea în vigoare a legii noi, rezultate din constatarea neconstituţionalităţii art. 5 din Legea nr. 221/2009, nu şi acelora care, deşi au luat naştere sub legea veche, îşi vor produce o parte sau toate efectele numai după ieşirea din vigoare a acesteia.
Astfel, Decizia de constatare a neconstituţionalităţii va produce consecinţe pentru viitor în privinţa consecinţelor şi efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic conflictual dedus judecaţii, pe care le invalidează în limita aspectului de neconstituţionalitate constatat.
În cazul în care se decide că prevederea legală în cauză este neconstituţională (cum este şi în cazul de faţă) ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanţele judecătoreşti cu luarea în considerare a acestei noi realităţi juridice. Ca atare, Decizia Curţii Constituţionale paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate şi constată ca nefiind conformă prevederilor Constituţiei.
Judecata de apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câştigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluţionat încă printr-o hotărâre definitivă şi care să consfinţească puterea lucrului judecat asupra pretenţiilor deduse judecaţii.
A considerat că, instanţa de apel, în mod greşit a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile deciziile Curţii Constituţionale, neţinând seama de caracterul devolutiv al apelului cat si de principiul ierarhiei actelor normative, respectivele dispoziţii ale Legii nr. 221/2009 nu mai pot fi considerate ca unele apte a justifica menţinerea sentinţei apelate.
Ca efect al încetării efectelor dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, urmare a declarării lor neconstituţionale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, se impunea respingerea apelului precum şi a acţiunii reclamantului ca nefondata.
Pârâtul a criticat hotărârea instanţei de apel şi sub aspectul speranţei legitime în ceea ce priveşte dreptul de creanţă în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Sub acest aspect a arătat că nu se poate reţine existenta unei" speranţe legitime" a reclamantului la obţinerea unor compensaţii pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstituţionale.
A considerat că instanţa trebuia să ţină seama de faptul că dispoziţia legală referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad hoc, extraordinar, nefiind abrogată de legiuitor, neputându-se invoca o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamantă, ci aceste dispoziţii legale şi-au încetat efectul ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia, situaţie în care nu se poate vorbi despre faptul că speranţa legitimă ar fi devenit iluzorie.
Acest aspect este în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O., cât timp instanţa de contencios european a reţinut ca art. l din Protocolul 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor şi proporţiei în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetăţenilor săi de un regim totalitar anterior.
A învederat faptul că, instanţa, trebuie să soluţioneze un litigiu pe baza dispoziţiilor legale în vigoare, iar existenta unor nemulţumiri ale pârtilor cărora nu li s-a dat câştig de cauză, nu înseamnă ca instanţele au refuzat sa judece sau că acestea se fac vinovate de denigrare de dreptate.
Cu privire la noţiunea de discriminare prevăzută în art. 14 din Convenţie, a arătat că aceasta nu este una automată, astfel că, nu are loc o încălcare a art. l din Primul Protocol.
În aceste condiţii, instanţa de apel era ţinută de deciziile Curţii Constituţionale, cu atât mai mult cu cât Curtea Constituţională a constatat că neconstituționalitatea unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţa a Guvernului sunt obligatorii şi opozabile erga omnes, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti. Obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele judecătoreşti, ca de altfel şi pentru celelalte persoane fizice şi juridice, decurge din principiul înscris in art. 51 din Constituţie, potrivit căruia „Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale si a legilor este obligatorie". Or, art. 145 alin (2) din Constituţie prevede ca "Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor".
Aşadar, având în vedere că dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituţionale trimiterile la acesta normă au rămas fără obiect.
Prin urmare, faţă de faptul că această dispoziţie în baza căreia instanţa de apel a acordat despăgubiri în cuantum de 5.000 euro este neîntemeiată, întrucât, actualul cadru legal nu mai permite acordarea de despăgubiri morale, în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a), nici pentru condamnări politice, nici pentru masuri administrative cu caracter politic.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, în raport de dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, despăgubirile morale se acordau doar în cazul condamnărilor, nu şi în cazul aplicării unor masuri administrative cu caracter politic, aşa cum este şi măsura dislocării.
Persoanele care au fost supuse unor masuri administrative cu caracter politic, beneficiază de despăgubirile prevăzute la lit. b) şi constau în echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurilor administrative îndreptate împotriva lor, dacă acestea nu au fost restituite sau nu au fost obţinute despăgubiri în echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietăţii si justiţiei.
Cum în cauza de faţă, reclamantul nu a suferit o condamnare, ci acesta a făcut obiectul unei masuri administrative cu caracter politic, a considerat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat în urma luării măsurii administrative de dislocare într-o alta localitate.
S-a mai susţinut că prin Decretul Lege nr. 118/1990 legiuitorul a stabilit condiţiile si cuantumul indemnizaţiilor lunare, astfel încât, intervenţia sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementari cu acelaşi obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate una din valorile esenţiale ale statului de drept.
În subsidiar, a solicitat ca în măsura în care se va aprecia că acţiunea formulată de reclamant este întemeiată, instanţa să aibă în vedere faptul că suma acordată drept despăgubiri morale, respectiv 5.000 euro este mare.
Astfel, s-a considerat că nu s-a avut în vedere faptul că raţiunea dispoziţiilor legale cuprinse in Legea nr. 221/2009 constă, în primul rând în dezdăunarea celor nevinovaţi şi, în al doilea rând prevederile legale realizează o funcţie preventivă, în sensul de a spori vigilenţa organelor judiciare în verificarea şi aprecierea materialului probator pentru a nu se ajunge la luarea unor măsuri nedrepte.
Examinând criticile invocate de recurentul reclamant şi de recurentul pârât, Înalta Curte, constată că este fondat doar recursul pârâtului, care va fi admis, în timp ce recursul reclamantului, va fi respins ca nefondat, pentru următoarele considerente:
În esenţă, prin criticile formulate, reclamantul consideră nelegală Decizia instanţei de apel pentru neacordarea cuantumului solicitat, cu titlu de despăgubiri morale ca urmare a suferinţelor îndurate în timpul deportării sale în Bărăgan cât şi după ridicarea acestei măsuri, şi greşita raportare în stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate, la Decretul-lege nr. 118/1990.
La rândul său, pârâtul, în esenţă, a apreciat că hotărârea este nelegală, întrucât, în mod greşit instanţa de apel a considerat că dispoziţiile deciziilor de neconstituţionalitate, pronunţate de Curtea Constituţională, cu privire la temeiul juridic al acţiunii reclamantului nu sunt aplicabile speţei şi a reţinut că reclamantul are o speranţă legitimă în sensul art. 1 din Primul Protocol la C.E.D.O.
Prin urmare, problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, mai pot fi aplicate cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text ele lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 330 alin. (4) C. proc. civ.
În considerentele acestei decizii, înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. l din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. l din Protocolul nr. l adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. l4 din Convenţie raportat la art. l din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. pr. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit ac turn.
În motivarea aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. l din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. în acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. l din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. l din Protocolul nr. l, adiţional la Convenţie, înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. l din Protocolul nr. l.
Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ., se va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 303/ A din 18 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, se va modifica Decizia recurată, în sensul că se va schimba în tot sentinţa apelată şi se va respinge acţiunea reclamantului, respingându-se ca nefondat recursul reclamantului, menţinându-se restul dispoziţiilor deciziei recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, pe care o modifică, în sensul că, admiţând apelul pârâtului, schimbă în tot sentinţa nr. 1271 din data de 3 noiembrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi respinge acţiunea reclamantului.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul N.G. împotriva aceleiaşi decizii.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2312/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2047/2012. Civil. Legea 10/2001. Revizuire -... → |
|---|
