ICCJ. Decizia nr. 2312/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2312/2012
Dosar nr.2676/3/2009
Şedinţa publică din 29 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 23 ianuarie 2009, reclamanta N.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună restituirea în natură a suprafeţei de teren de aproximativ 1160 mp, liber de construcţii, situat în Bucureşti, str. Povernei; să se dispună acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru diferenţa de teren, până la suprafaţa totală de 1884 mp, ce a aparţinut autorilor săi, la data naţionalizării, ocupat de construcţii, precum şi pentru cele 7 apartamente ce au fost vândute chiriaşilor în baza Legii nr. 112/1995, care nu mai pot fi restituite în natură şi, pe cale de consecinţă, să se dispună trimiterea dosarului la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea emiterii titlului de despăgubire, pentru apartamentele şi terenul ce nu se pot restitui în natură, fără cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin notificarea din 21 martie 2001, ce formează obiectul dosarului nr. 249 din 26 martie 2001 al Primăriei municipiului Bucureşti, Direcţia Generală de contencios şi Legislaţie, a solicitat, în calitate de persoană îndreptăţită, restituirea imobilului situat în Bucureşti, str. Povernei, compus din teren în suprafaţă totală de 1884 mp şi două corpuri de clădire, compuse din 7 apartamente, şi acordarea de despăgubiri pentru terenul ocupat de construcţii, ce nu mai poate fi restituit în natură.
Întregul imobil a fost dobândit de bunicul reclamantei, V.N., prin ordonanţa de adjudecare transcrisă de Grefa Tribunalului Ilfov şi actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat.
Prin convenţia de partaj voluntar, autentificată sub nr. 11639 din 17 aprilie 1930 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, averea defunctului N.V. a fost preluată în posesie de soţia sa, A.V.N. şi copiii acesteia, I.V.N. (tatăl reclamantei). S.D. şi N.V.N., care au hotărât să rămână în indiviziune în ceea ce priveşte averea imobilă, pentru o perioada de 5 ani.
Ulterior, prin actul de partaj voluntar autentificat sub nr. 3080 din 19 decembrie 1944 la fostul Tribunal Ilfov, secţia notariat, imobilul în litigiu a fost împărţit între moştenitorii bunicului reclamantei, mai sus menţionaţi şi J.G., cumnata bunicii, care nu figurează în actul de partaj voluntar din anul 1930.
Acesteia din urmă i-a revenit lotul II din planul vechi parcelar al anului 1944, lot ocupat de construcţii şi care nu face obiectul prezentei cereri, iar lotul I a fost înstrăinat numiţilor E.I.M. şi J.M.A., lot care de asemenea nu face obiectul solicitării de restituire.
Autorilor reclamantei le-au revenit loturile nr. III-IV, iar lotul V în indiviziune cu J.G., căreia îi revine suprafaţa de 104 mp., din acest lot.
Prin certificatele de moştenitor din 31 martie 1994 eliberat de notariatul de stat al sectorului 5 Bucureşti, în dosarul nr. 178/1994, nr. 1307 din 14 iunie 1995 eliberat de notariatul de stat al sectorului 2 Bucureşti, în dosarul nr. 1467/1995 şi nr. 88 din 19 mai 1998, eliberat de B.N.P. C.V., în dosarul nr. 82/1998, reclamanta a rămas unica moştenitoare a bunicilor săi, V.N. şi A.N., a tatălui său, I.V.N., şi a mătuşii sale, S.D., care nu au avut alţi moştenitori.
Deşi nu are calitatea de moştenitor faţă de J.G., cumnata bunicii, în ceea ce priveşte suprafaţa de 104 mp., din lotul V, întrucât acest lot a fost deţinut în indiviziune cu autorii săi, iar J.G. sau moştenitorii acesteia nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, cota indiviză a acesteia i se cuvine în baza art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia „de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au notificat unitatea deţinătoare beneficiază moştenitorii notificatori".
În ceea ce priveşte cotele din imobil ce au aparţinut unchiului său, N.V.N., acestea se cuvin, de asemenea, reclamantei, întrucât, deşi nu are un certificat de moştenitor de pe urma unchiului său, ca urmare a formulării notificării a fost repusă de drept în termenul de acceptare a succesiunii şi în ceea ce priveşte lotul său, nr. VI, şi a cotei sale indivize din lotul nr. V, în baza art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, iar cotele celor care nu au formulat notificare se cuvin reclamantei în baza art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
Aşadar, autorii reclamantei aveau în proprietate, la data preluării abuzive a imobilului de către stat, loturi exclusive şi în indiviziune, în suprafaţa totală de 1884 mp, din care este liberă de construcţii şi se poate restitui în natură suprafaţa de 1160 mp teren, astfel cum rezultă din raportul de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de expert tehnic T.C.
Imobilul în litigiu (teren şi construcţii) a fost preluate de stat în baza Decretului nr. 92/1950, unde, figurează cu 12 apartamente situate în Bucureşti, str. Toamnei şi str. Povernei, bunica reclamantei, N.A.
Reclamanta consideră că apartamentele vândute chiriaşilor nu mai pot fi restituite în natură, astfel că solicită acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru aceste apartamente, precum şi pentru suprafaţa de 620 mp ce nu se poate restitui în natură.
Cu toate că la notificarea formulată a depus toate înscrisurile, prin care a dovedit calitatea sa de persoană îndreptăţită la restituirea în natură a bunului imobil, calitatea de proprietari a autorilor reclamantei şi modalitatea abuzivă de preluare a bunului imobil de către stat, prin încălcarea legii, unitatea deţinătoare nu s-a pronunţat prin decizie sau dispoziţie motivată, în termen de 60 de zile, asupra cererii de restituire în natură şi nici nu a fost invitată să ia parte la vreo discuţie în legătură cu notificarea formulată, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001.
Având în vedere că, aşa cum a statuat Î.C.C.J. prin Decizia nr. 20/2007, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate, s-a solicitat a se constata că cererea este întemeiată şi să se dispună admiterea acesteia aşa cum a fost formulată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 7, art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001, Decizia nr. 20/2007 a Î.C.C.J.
La data de 1 martie 2010, reclamanta a depus o precizare a acţiunii, arătând că, raportat la imposibilitatea restituirii în natură a terenului, solicită obligarea pârâtului la emiterea dispoziţiei de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent pentru întreaga suprafaţă de teren ce face obiectul notificării şi pentru apartamentele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.
Faţă de actele şi lucrările cauzei şi pentru considerentele expuse în cuprinsul sentinţei civile nr. 1299 din 29 septembrie 2010, Tribunalul Bucureşti secţia a IV-a civilă a admis acţiunea precizată formulată de reclamanta N.G., a dispus obligarea pârâtului să emită dispoziţie de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor băneşti, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul situat în Bucureşti, str. Povernei, compus din teren în suprafaţă de 1780 mp şi apartamentele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, respectiv prin contractele şi a dispus obligarea pârâtului să înainteze dosarul constituit în baza notificării Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor cu propunerea de acordare a despăgubirilor sus menţionate.
Analizând sentinţa apelată, în limitele devoluţiunii fixate conform motivelor de apel formulate, potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ., faţă de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale incidente, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 302 din 18 martie 2011, a respins apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, reţinând următoarele:
Prin apelul său, pârâtul a susţinut faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 (art. 25 după republicarea legii), termenul de 60 de zile de soluţionare a notificării este un termen de recomandare, iar depăşirea lui poate fi sancţionată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unităţii deţinătoare, în măsura în care acesta a fost depăşit în mod culpabil, iar persoana îndreptăţită face dovada existenţei unui prejudiciu, lucru care nu a fost dovedit în cauză.
Această critică a fost apreciată ca neîntemeiată, cu motivarea că instanţa de fond a reţinut că reclamanta a formulat notificarea din 21 martie 2001 în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi, întrucât entitatea notificată nu a răspuns notificării, instanţa a soluţionat-o pe fond, analizând îndeplinirea de către notificatoare a condiţiilor impuse de Legea nr. 10/2001 pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de lege, respectiv dovedirea dreptului de proprietate al autorilor săi asupra imobilului notificat la data preluării, caracterul abuziv al preluării şi dovada calităţii de moştenitor.
Curtea a reţinut că instanţa de fond a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, aşa cum au fost interpretate prin Decizia în interesul legii din 19 martie 2007 pronunţată de I.C.C.J., prin care s-a statuat că, în cazul când unitatea deţinătoare sau investită cu soluţionarea notificării nu se pronunţă cu privire la notificare în termen de 60 de zile de la înregistrarea acesteia, „se impune /./ ca instanţa investită să evoce fondul în condiţiile prevăzute în art. 297 alin. (1) C. proc. civ. şi să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură", şi că „Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii investite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei".
În consecinţă, instanţa de judecată are plenitudinea de a se pronunţa pe fondul notificării în situaţia lipsei răspunsului entităţii deţinătoare, ceea ce instanţa de fond a şi făcut, stabilind existenţa uneia dintre ipotezele de excepţie de la regula restituirii în natură prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv cea prevăzută de art. 1 alin. (2), art. 18 lit. c) şi art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, întrucât imobilele au fost înstrăinate cu respectarea Legii nr. 112/1995.
Termenul de 60 de zile reglementat prin dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, după expirarea căruia unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe asupra notificării, prin decizie sau dispoziţie motivată, începe să curgă de la două date de referinţă, respectiv: de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 23 (care prevede că „actele doveditoare ale dreptului de proprietate /./ precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate /./ pot fi depuse până la data soluţionării notificării").
Din interpretarea acestor texte legale reiese că termenul în care entitatea investită cu soluţionarea notificării are obligaţia de a se pronunţa asupra îndreptăţirii notificatorului la obţinerea măsurilor reparatorii prevăzute de lege poate fi prorogat, cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptăţite, dar numai dacă unitatea deţinătoare, în urma analizei actelor doveditoare depuse, comunică notificatorului, în scris, în intervalul de 60 de zile de la înregistrarea notificării, faptul că documentaţia este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.
Or, la dosar nu există nici o dovadă în sensul că apelantul a solicitat intimatei-reclamante completarea dosarului, astfel încât Curtea a considerat că apelantul-pârât este culpabil de depăşirea termenului de 60 de zile prevăzut de lege, iar pasivitatea acestuia în soluţionarea notificării deschide celui vătămat accesul la jurisdicţia civilă pentru a fi finalizată.
În plus, Curtea a mai reţinut că, chiar şi în situaţia în care reclamanta nu ar fi depus toate actele considerate necesare de către pârât, acest aspect nu conduce la nelegalitatea sentinţei apelate, căci în caz contrar ar însemna să se dea posibilitatea entităţii notificate ca, sub pretextul că actele depuse de reclamantă nu sunt adecvate sau suficiente, să refuze sine die soluţionarea notificării.
Cu privire la susţinerea apelantului conform căreia termenul de 60 de zile este un termen de recomandare, Curtea a reţinut că acest termen trebuie privit ca un termen rezonabil, în sensul că reclamanta are dreptul la soluţionarea cererii sale (prin care urmăreşte valorificarea unui drept patrimonial, indiferent de modalitatea concretă de soluţionare prevăzută de lege) într-un termen rezonabil, ca parte integrantă a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 paragraf 1 din C.E.D.O., termen ce include şi durata procedurilor administrative.
În ceea ce priveşte susţinerea apelantului întemeiată pe dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, conform căreia actele doveditoare ale dreptului de proprietate pot fi depuse până la soluţionarea notificării, instanţa a apreciat că nu reprezintă o critică întemeiată, deoarece nimic nu împiedică persoana îndreptăţită să depună aceste dovezi şi în instanţă.
S-a mai reţinut, că apelantul a susţinut că dreptul de proprietate şi calitatea de moştenitor se dovedesc cu înscrisuri prin care se înţelege orice înscris constatator al unui act juridic cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate şi care generează o prezumţie relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă, însă, pe lângă redarea textului legal, apelantul nu a adus o critică concretă relativă la cele reţinute de prima instanţă cu privire la faptul că dreptul de proprietate asupra întregului imobil a fost dobândit de N.V. prin Ordonanţa de adjudecare transcrisă la Grefa Tribunalului Ilfov Secţia Notariat şi prin actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat.
Împotriva aceste deciziei a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul a arătat că, în mod greşit, Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul Municipiului Bucureşti, întrucât, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată în termenul legal de persoana ce se consideră îndreptăţită la restituire trebuie însoţită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi în cazul moştenitorilor foştilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moştenitor a acestor persoane, aceste acte putând fi depuse şi ulterior, în condiţiile legii, termenul special prevăzut în acest scop fiind prorogat apoi prin mai multe acte normative de modificare a Legii nr. 10/2001.
Potrivit art. 1 lit. e) din HG nr. 250/2007 de aprobare a Normelor Metodologice de Aplicare a Legii nr. 10/2001, sarcina probei proprietăţii, a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive şi a calităţii de persoană îndreptăţită la restituire, revine persoanei care pretinde dreptul la restituire, în conformitate cu art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 23 din lege.
Or, la dosarul administrativ nu au fost depuse înscrisuri din care să rezulte calitatea de persoană îndreptăţită.
S-a mai arătat şi că nu s-au făcut dovezi nici în sensul că reclamanta a primit despăgubiri pentru imobilul în litigiu, potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, modificată, care prevăd că nu sunt îndreptăţite la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de ţara noastră privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.
Examinând Decizia în limita criticilor formulate, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată că recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, este nefondat, urmând a dispune respingerea acestuia în consecinţă, pentru cele ce succed:
Astfel, pârâtul, prin criticile formulate, după ce face trimitere la dispoziţiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, la domeniul de reglementare al acestor dispoziţii legale şi reproduce conţinutul art. 1 lit. e) din HG nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, arată că „la dosarul administrativ nu au fost depuse înscrisurile din care să rezulte calitatea de persoană îndreptăţită".
Cu alte cuvinte, pârâtul critică hotărârile pronunţate în fond şi apel, care au stabilit dreptul reclamantei la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, prin luarea în considerare a înscrisurilor depuse după expirarea termenului prevăzut de lege pentru depunerea actelor doveditoare, ca fiind date cu aplicarea greşită a prevederilor art. 21-23 din Legea nr. 10/2001.
Această critică este neîntemeiată, deoarece în mecanismul de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, prima etapă o reprezintă procedura administrativă prealabilă, reglementată de art. 22-26 din legea republicată, iar obligaţia persoanei îndreptăţite de a depune actele doveditoare este stabilită de art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Termenul pentru depunerea actelor doveditoare a fost prelungit prin mai multe ordonanţe de urgenţă, ultima fiind OUG nr. 10/2003, iar art. 23 din lege, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, prevede că actele doveditoare pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
Potrivit textului menţionat, entitatea învestită cu soluţionarea notificării are obligaţia să ia în considerare toate actele depuse până la data emiterii deciziei sau dispoziţiei, după caz, iar stabilirea momentului până la care, în etapa procedurii administrative, persoana îndreptăţită poate să depună actele doveditoare, nu limitează posibilitatea instanţei, învestită cu acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 26 din lege, de a soluţiona procesul, în cadrul procedurii judiciare, numai pe baza actelor depuse în etapa procedurii administrative.
Stabilirea obligaţiei pentru instanţă de a soluţiona pricina doar pe baza înscrisurilor depuse în etapa anterioară demersului judiciar ar avea ca efect îngrădirea accesului la justiţie, recunoscut prin art. 21 din Constituţie şi a dreptului la un proces echitabil, consacrat prin acelaşi articol din Constituţie şi recunoscut părţilor prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Or, un proces echitabil presupune un tratament egal aplicabil părţilor implicate în proces, iar accesul la justiţie nu se realizează numai prin posibilitatea de a sesiza instanţele, ci şi prin dreptul recunoscut părţilor de a propune dovezile care să le susţină pretenţiile, precum şi prin dreptul instanţelor de a le cenzura pertinenţa, concludenţa şi utilitatea lor, de a încuviinţa administrarea probelor necesare pentru deplina stabilire a situaţiei de fapt şi de a-şi întemeiat soluţia pe probele administrate.
Prin urmare, în prezenta cauză, se constată că prin hotărârea atacată corect a fost păstrată sentinţa apelată, pronunţată pe baza actelor privind dovada calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, în condiţiile Legii nr. 10/2001, a reclamantei, a dreptului de proprietate al autoarei sale asupra imobilelor în litigiu, precum şi a întinderii acestuia, depuse în etapa procedurii judiciare.
Cu privire la criticile formulate de recurentul-pârât potrivit cărora Decizia recurată a fost dată cu încălcarea art. 5 din Legea nr. 10/2001, republicată, se constată că acestea nu s-au constituit în critici în apelul pârâtului, fiind astfel formulate direct în recurs, omisso medio, şi, câtă vreme nu se constituie în motive de ordine publică, sancţiunea este aceea a neanalizării lor.
Pentru aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva deciziei nr. 302/ A din 18 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2315/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2232/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
