ICCJ. Decizia nr. 2372/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2372/2012
Dosar nr. 2739/83/2010
Şedinţa publică din 30 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 123 din 27 aprilie 3011, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a admis apelul formulat de apelantul - reclamant O.I. în contradictoriu cu intimatul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, pe care a schimbat-o în parte în sensul că: a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul O.I. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice; a constatat caracterul politic al măsurii administrative a prizonieratului pe teritoriul U.R.S.S. dispusă faţă de antecesorul reclamantului, O.G., decedat în anul 1945 şi a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice să-i plătească reclamantului suma de 10.000 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1857/D din 30 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Satu-Mare s-a respins acţiunea.
Tribunalul a reținut că reclamantul nu are vocaţie la beneficiul Legii nr. 221/2009.
Acest act normativ oferă o satisfacţie morală şi deopotrivă, o despăgubire materială victimelor condamnărilor cu caracter politic şi măsurilor administrative asimilate acestora dispuse de organele regimului totalitar comunist din România. Antecesorul reclamantei însă, prizonier de război în perioada 09 mai 1945 - 21 august 1948, nu este o victimă a măsurilor cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 de autorităţile statului comunist, ci o victimă a celui de al doilea război mondial. Aşa încât, excedând sferei persoanelor cărora li se adresează actul normativ precizat, cererea reclamantului se înfăţişează a fi neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul, apreciat ca fiind fondat pentru considerentele următoare:
În mod greşit instanţa de fond reţine că măsura administrativă luată faţă de antecesorul reclamantului nu justifică aplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009.
Este adevărat faptul că această măsură nu este din punct de vedere al naturii sale juridice urmare a unei condamnări ci a unei măsuri administrative, nefiind dispusă în temeiul vreunuia din actele normative enumerate la art. 3 din Legea nr. 221/2009, însă, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din lege, beneficiul prevederilor art. 5 în sensul acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit le este recunoscut şi persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative altele decât cele prevăzute la art. 3.
În acest sens s-a avut în vedere trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă instaurată după 6 martie 1945, precum şi acelor deportate în străinătate sau constituite prizonieri, art. 5 alin. (4) prevăzând că de măsurile reparatorii beneficiază persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, iar art. 1 din acest Decret-Lege face referire expresă la situaţia persoanelor deportate şi a celor constituite prizonieri după 23 august 1944.
Din interpretarea tuturor acestor dispoziţii legale s-a constatat că au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 şi persoanele care au fost prizonieri sau deportate la muncă de reconstrucţie în fosta U.R.S.S. în perioada de referinţă.
Faptul că măsura administrativă a fost luată de fosta U.R.S.S. înainte de 6 martie 1945 nu este de natură a înlătura răspunderea Statului în repararea prejudiciului produs urmare a măsurii administrative dispuse faţă de antecesorul reclamantului, de vreme ce la data respectivă Rusia a fost aliata României împotriva Germaniei, situaţie în care Statul Român nu poate fi exonerat de obligaţiile faţă de cetăţenii lui acesta acceptând ca cetăţenii săi să fie deportaţi de un stat aliat pe teritoriul său fără a întreprinde nici o măsură de împiedicare.
De asemenea, răspunderea Statului se impune a fi angajată şi prin prisma faptului că după 6 martie 1945 acesta nu a depus diligenţe pentru recuperarea propriilor cetăţeni sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate faţă de aceştia.
Cât priveşte apărarea intimatului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea prin raportare la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, s-a reținut că într-adevăr, Curtea Constituţională a declarat ca neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, însă până la publicare deciziei practica Curţii de Apel Oradea a fost constantă în admiterea acţiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel din cauza de faţă.
Din examinarea jurisprudenţei din ultimii ani ai Curţii Europene a Drepturilor Omului reflectată în hotărârile de condamnare a României, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adiţional al Convenţiei rezultă că, într-un mare număr de cazuri, condamnarea a avut loc în situaţia în care cererile introduse în instanţă pentru valorificarea unor drepturi nu au fost examinate pe fond, deşi solicitanţii puteau pretinde că aveau o speranţă legitimă de a-şi vedea concretizată creanţa lor în conformitate cu dispoziţiile legale interne şi cu jurisprudenţa instanţelor.
Cât despre noţiunea de speranţă legitimă Curtea a afirmat că atunci când interesul patrimonial la care se referă este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat ca fiind valoare patrimonială, decât atunci când există o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (a se vedea în acest sens cauza W. şi alţii împotriva României).
Ori, cum până la publicarea deciziei de neconstituţionalitate nr. 1358/2010 din 15 noiembrie 2010 - practica Curţii de Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, pentru acţiunile introduse anterior acestei date, solicitanţii aveau speranţa legitimă că-şi vor realiza dreptul, conform jurisprudenţei de până atunci a acestei instanţe.
Acţiunea se impune a fi admisă şi prin prisma dispoziţiilor art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ce consacră principiul nediscriminării, reclamantul neputând fi discriminat fără o justificare obiectivă şi rezonabilă faţă de celelalte persoane aflate într-o situaţie similară şi comparabilă, care au obţinut hotărâri de condamnare a Statului Român anterior datei mai sus arătate - cauza D. împotriva României.
În ce priveşte cuantumul despăgubirilor, s-au avut în vedere perioada pentru care s-a dispus măsura administrativă cu caracter politic precum şi consecinţele produse prin măsura respectivă, faptul că antecesorul reclamantului a decedat în perioada prizonieratului - astfel că, pentru a se asigura, o proporţionalitate între despăgubirile acordate şi prejudiciul efectiv produs, avându-se în vedere şi practica constantă a instanţei în cazuri similare, a fost obligat pârâtul Statul Român la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral în cuantum de 10.000 euro.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul, pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.
În dezvoltarea motivelor de recurs, susținute pe jurisprudența Curții Europene și dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-au detaliat argumentele pentru care contestă reclamantul cuantumul despăgubirilor acordate.
În dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare a arătat următoarele:
Pe lângă critici ce vizează cuantumul despăgubirilor, se invocă și faptul că prin Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Astfel, în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009 se poate solicita și dispune de către instanţa doar constatarea caracterului politic al acestor condamnări și a măsurilor administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fără acordarea despăgubirilor morale.
În dezvoltarea criticilor formulate, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a arătat următoarele:
Prizonieratul, ca şi deportarea, nu este din punct de vedere al naturii sale juridice, urmarea unei condamnări ci a unei măsuri administrative.
Analizată cauza prin prisma art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1 şi 3 din Lege şi implicit la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, se constată că prizonieratul nu satisface nici unul din criteriile prevăzute şi de care depinde caracterul politic al măsurii.
Condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, aferente perioadei 6 martie 1945 - 22 decembrie 1999, prevăzute de Legea nr. 221/2009, ce constituie temeiul acordării de despăgubiri trebuie să fie ale Statului Român. Potrivit normelor de drept internaţional, o astfel de măsură aparţine Statului Român în măsura în care este luată de instituţiile sale şi prepuşii acestora.
S-au formulat critici privind cuantumul despăgubirilor și s-a arătat totodată că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/2010, au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5, alin. (1) lit. a), Teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare (O.U.G. nr. 62/2010), această decizie fiind definitivă şi general obligatorie.
Analizând decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul formulat de reclamant este nefondat, iar celelalte două recursuri sunt fondate, în considerarea celor ce succed:
Prin decizia în interesul Legii nr. 12/2011, publicată în M. Of., Partea I nr. 789/7.11.2011 s-a statuat că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În cauză însă intervine un alt aspect, care primează, în sensul că situaţia reclamată nu se circumscrie dispoziţiilor Legii nr. 221/2009.
În condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 221/2009 care constituie temeiul juridic al pretenţiilor formulate de reclamant în prezenta cauză, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral şi material suferit prin condamnare.
În cauză, reclamantul solicită obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a situaţiei în care tatăl său s-a aflat, aceea de prizonier de război în fosta U.R.S.S.
Însă, aşa cum rezultă din cuprinsul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 numai o condamnare cu caracter politic în perioada de referinţă a legii sau o măsură administrativă cu caracter politic, dispusă în aceeaşi perioadă, pot naşte dreptul persoanelor îndreptăţite la plata de despăgubiri pentru prejudiciul încercat printr-o astfel de condamnare sau de măsură administrativă.
Or, împrejurarea că reclamantul a fost prizonier de război în fosta U.R.S.S., ca urmare a participării la cel de-al doilea război mondial nu poate fi asimilată nici unei condamnări politice, astfel cum aceasta este definită în art. 1 din lege şi nici unei măsuri administrative cu caracter politic în condiţiile art. 3 din acelaşi act normativ.
Art. 4 din lege prevede că persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3), iar persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora, prevederile art. 1 alin. (3) aplicându-se în mod corespunzător.
Potrivit art. 1 alin. (3) din lege, constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
Prioritar analizării caracterului măsurii luate, în sensul dispoziţiilor susmenţionate, se constată însă că măsura a fost luată înainte de data de 6 martie 1945, neintrând astfel în sfera de reglementare a Legii nr. 221/2009. De altfel, măsura nici nu a fost luată de organele fostei miliţii sau securităţi, pentru a constitui măsură administrativă cu caracter politic, în sensul art. 3 din lege.
Din interpretarea prevederilor art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 rezultă că trimiterea făcută de legiuitor la prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă instaurată după 6 martie 1945, precum şi a celor deportate în străinătate sau constituite prizonieri, s-a făcut exclusiv în scopul de a reglementa un criteriu de cuantificare a daunelor morale (la stabilirea cărora instanţa urmează a avea în vedere şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul acestui Decret-Lege), fără a institui un nou izvor de acordare a acestor daune.
În acest context, Legea nr. 221/2009 se aplică şi persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, 3 şi 4 din lege.
Faţă de aceste considerente, nu se mai justifică aprecierea cuantumului despăgubirilor, toate recursurile cuprinzând critici sub acest aspect.
Constatând că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 221/2009, Înalta Curte urmează să facă aplicarea art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând respingerea ca nefondat a recursului formulat de reclamant şi admiterea celorlalte recursuri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei civile nr. 123 din 27 aprilie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Modifică decizia în sensul că:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul O.I. împotriva sentinţei civile nr. 1857/D din 30 septembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secţia civilă.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul O.I. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2368/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2376/2012. Civil → |
|---|
