ICCJ. Decizia nr. 2380/2012. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2380/2012
Dosar nr. 27687/3/2008
Şedinţa publică din 30 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 331A din 24 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelurile declarate de apelantul reclamant Z.C. şi de apelantul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 300 din 04 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a desfiinţat în parte sentinţa cu privire la capătul de cerere având ca obiect daunele morale şi a trimis cauza pentru rejudecarea acestui capăt de cerere la aceeaşi instanţă şi a menţinut soluţia primei instanţe pe capetele de cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii administrative şi despăgubirile materiale.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele:
Prin cererea formulată, reclamantul Z.C. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 1.550.000 RON, reprezentând daune materiale și morale, în temeiul art. 346 alin. (4) C. proc. pen., ca urmare a nesoluționarii laturii civile din procesele penale intentate de reclamant.
Reclamantul a depus la dosar o precizare a acţiunii prin care a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1.550.000 RON (echivalentul a 500.000 euro) daune morale şi a solicitat cheltuieli judiciare în cuantum de 5.000 euro (15.000 RON).Ulterior, reclamantul a mai depus la dosar o cerere precizatoare, prin care solicita şi obligarea pârâtului la plata sumei de 15.000 euro, ca urmare a îndepărtării sale din învăţământ, neputându-şi exercita profesia de inginer şi profesor în perioada 15 ianuarie 1987 - 01 septembrie 1990.
În şedinţa publică din data de 11 noiembrie 2009, reclamantul a precizat verbal, în şedinţă, că solicită judecarea cererii sale având ca temei juridic atât dispozițiile Legii nr. 187/1999 cât și ale Legii nr. 221/2009. La data de 27 noiembrie 2009, reclamantul a depus o precizare scrisă la dosar, arătând că își întemeiază cererea şi pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
La data de 10 decembrie 2009, reclamantul a precizat acţiunea, în sensul că solicită şi suma de 8.314.000 RON, reprezentând daune materiale, ca urmare a pierderilor salariale din cauza desfacerii contractului de muncă, ceea ce a determinat şi pierderi la pensie.
Prin sentinţa civilă nr. 300 din 04 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis în parte cererea precizată formulată de reclamant, s-a constatat că reclamantul a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, a fost obligat pârâtul la 20.000 euro, echivalentul în lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, s-a respins cererea reclamantului pentru acordarea despăgubirilor materiale ca neîntemeiată şi s-a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut următoarele:
Din analiza dosarului informativ al reclamantului, aflat în arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, analiză făcută pe larg în cuprinsul hotărârii, Tribunalul a apreciat că reclamantul a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul art. 4 alin. (2), cu aplicarea art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, raportate la art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999.
Reclamantul Z.C. şi-a exprimat de mai multe ori în public protestul împotriva ordinii sociale, cultului personalităţii, ceea ce a atras luarea împotriva sa a măsurii deschiderii unui dosar informativ de către Securitatea Judeţului Olt, ascultându-i-se telefoanele, folosindu-se mijloace tehnice pentru a fi ascultat la domiciliu şi la locul de muncă. În multe dintre rapoartele şi notele informative apare caracterizarea sa ca „element duşmănos” care se opune regimului.
Având în vedere aceste elemente din dosarul informativ, Tribunalul a apreciat că se poate naşte prezumţia simplă că reclamantul a fost îndepărtat din învăţământ din cauza atitudinii sale faţă de regimul comunist. În acest sens, în dosarul informativ există numeroase note informative de la colegii de serviciu, precum şi de la elevi.
În ceea ce priveşte obligarea pârâtului la plata daunelor morale şi materiale, Tribunalul a constatat incidența disp. art. 5 din Legea nr. 221/2009, retinând că acesta are dreptul la repararea prejudiciului moral suferit. Cât priveşte criteriile de stabilire al cuantumului despăgubirilor corespunzător prejudiciului moral suferit de reclamant, Tribunalul a avut în vedere că prin măsura administrativă ce a avut caracter politic, luată împotriva acestuia, i s-a cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecinţele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile şi încălcările drepturilor personale nepatrimoniale la libertatea cuvântului, la viața privată, cu consecinţa unor inconveniente psihice, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale - onoare, reputaţie. Drept urmare, în stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecinţele negative suferite psihic, importanţa valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse de reclamant a fost găsit justificat numai în parte. Dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 20.000 de euro echivalent în lei la data plăţii.
În ceea ce priveşte prejudiciul material, Tribunalul a respins acest capăt de cerere ca neîntemeiat reţinând că reclamantul nu a făcut nicio dovadă a acestuia.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamantul Z.C., cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în analiza cărora s-au reținut, în esență, următoarele.
Prin Decizia nr. 1358/2010 Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale.
Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, deciziile, hotărârile şi avizele Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, Partea I. Deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Faţă de precizările de mai sus, în condiţiile în care legiuitorul român nu a pus dispoziţiile declarate neconstituţionale, în acord cu Constituţia, în cadrul termenului arătat, Curtea a constatat, cu referire și la dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, că lit. a) din art. 5, care constituia temeiul de drept al introducerii acţiunii, nu mai există, deoarece textul legal s-a declarat neconstituţional conform celor arătate mai sus.
Considerentele expuse mai sus, care vizează nelegalitatea hotărârii pronunţate în raport cu cererea întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2001, conduc la concluzia schimbării sentinţei apelate sub aspectul soluţiei privitoare la acordarea daunelor morale, față de dispoziţiile art. 296 C. proc. civ.
Însă, având în vedere că acţiunea a fost introdusă anterior intrării în vigoare a acestei legi, reclamantul invocând iniţial dispoziţiile art. 346 alin. (4) C. proc. pen., iar prima instanţă nu a analizat cererea și prin prisma acestor dispoziţii legale, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cererii sub acest aspect, devin incidente disp. art. 297 alin. (1) C. proc. civ. care impun desfiinţarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu menţiunea că rejudecarea va viza numai examinarea capătului de cerere privind acordarea daunelor morale din perspectiva dispoziţiilor art. 346 alin. (4) C. proc. pen., invocate de reclamant.
Desfiinţarea va fi făcută numai în parte, respectiv cu privire la capătul de cerere privind acordarea de daune morale, având în vedere că soluţia privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative nu a făcut obiectul apelului, intrând în puterea lucrului judecat, iar în ceea ce priveşte soluţia privind respingerea cererii de acordare a despăgubirilor materiale, aceasta se menţine, în mod corect reţinând prima instanţă că reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului material suferit. Cum potrivit art. 1169 C. civ. cel ce face o propunere în fata judecaţii trebuie să o dovedească, și întrucât reclamantul nu a făcut dovada daunelor materiale solicitate, soluţia primei instanţe sub acest aspect este temeinică și legală.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Z.C., criticând-o pentru următoarele motive:
1. În ceea ce priveşte daunele morale, nu s-a ţinut cont de Decizia nr. 1354/2010 dată tot de Curtea Constituţională.
2. S-au invocat în cauză şi dispoziţiile art. 346 alin. (4) C. proc. pen. care se referă la ipoteza în care instanţa penală a lăsat nesoluţionată latura civilă.
3. În ceea ce priveşte daunele materiale, arată că i s-a desfăcut contractul de muncă şi a fost îndepărtat din învăţământ. În acest sens, se află la dosar declaraţii de martori şi înscrisuri care le dovedesc, contrar celor reţinute de ambele instanţe. Solicită să i se dea şi cheltuielile pe care le-a făcut în anul 2001 pentru a obţine informaţii de la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii cu privire la întocmirea de dosare de securitate.
4. A făcut cheltuieli cu prezentarea la termenele de judecată, lucru dovedit cu actele din dosarele respective.
În toate dosarele din cauza penală, toate cheltuielile judiciare s-au pus în sarcina, ca parte vătămată, deşi art. 192 C. proc. pen. dispune în acest sens atunci când se face aplicarea art. 10 lit. a) şi nu cum a fost în cauzele sale.
Analizând decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed:
1. În ceea ce priveşte soluţia dată asupra cererii privind daunele morale, în temeiul Legii nr. 221/2009, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a Deciziilor Curţii Constituţionale reţinute.
Astfel, prin decizia în interesul Legii nr. 12/2011, publicată în M. Of., Partea I nr. 789/7.11.2011 s-a statuat că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of., în considerarea următoarelor argumente:
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, iar pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. Potrivit alin. (4) al aceluiaşi art., Deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Împrejurarea că Deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Aceasta presupune, în ipoteza acţiunilor nesoluţionate, în care este vorba de situaţii juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 - având în vedere că dreptul la acţiune pentru a obţine reparaţia prevăzută de lege este supus evaluării jurisdicţionale - că acestea sunt sub incidenţa efectelor Deciziilor Curţii Constituţionale, care sunt de imediată şi generală aplicare.
Promovarea acţiunii la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu este vorba de un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum sau despre raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul fiecărei persoane la un Tribunal competent să examineze orice contestaţie (în mod independent, echitabil, public şi într-un termen rezonabil) privitoare la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil ce îi aparţin.
Instanţa europeană a arătat, într-o jurisprudenţă constantă, că pentru a fi aplicabil art. 6 parag. 1 sub aspect civil trebuie să fie îndeplinite mai multe condiţii: 1) să existe o contestaţie cu privire la un drept ce poate fi pretins, valorificat pe calea acţiunii în justiţie; 2) contestaţia să fie reală şi serioasă; 3) rezultatul procedurii să fie direct şi determinant cu privire la existenţa dreptului.
De asemenea, instanţa europeană, în cadrul controlului pe care îl exercită asupra respectării dispoziţiilor art. 6 parag. 1 de către autorităţile naţionale ale statelor contractante, apreciază conţinutul dreptului disputat prin raportare atât la dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, cât şi la cele ale normelor naţionale de drept, prin luarea în considerare a caracterului autonom, statuându-se că art. 6 parag. 1 „nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoaşterea unui drept care nu are niciun fundament legal în legislaţia statului contractant în cauză";.
Or, problema analizată în cadrul prezentului recurs în interesul legii vizează tocmai o asemenea situaţie, în care dreptul pretins nu mai are niciun fundament în legislaţia internă, şi pe de altă parte, nu este incidentă nici noţiunea autonomă de „bun"; din perspectiva căreia să fie analizată contestaţia părţii pentru a obţine protecţia art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În acest context trebuie analizat dacă lipsirea de fundament legal a dreptului prin intervenţia Curţii Constituţionale s-a făcut în cadrul unui mecanism care aduce atingere procedurii echitabile sau dacă, dimpotrivă, este vorba despre un mecanism normal într-o societate democratică, menit să asigure, în cele din urmă, preeminenţa dreptului prin punerea de acord a reglementării cu legea fundamentală.
Sub acest aspect, având a se pronunţa asupra unei situaţii similare (decizia în Cauza Slavov şi alţii împotriva Bulgariei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: „Nu se poate spune că un text de lege a cărui constituţionalitate a fost contestată la scurt timp după intrarea lui în vigoare şi care ulterior a fost declarat neconstituţional ar putea constitui o bază legală solidă în înţelesul jurisprudenţei Curţii"; (parag. 87). „De aceea, reclamanţii nu ar fi putut avea o speranţă legitimă că pretenţiile lor vor fi cuantificate în conformitate cu acea lege, după ce ea a fost invalidată. De asemenea, ei nu ar fi putut spera în mod legitim că determinarea pretenţiilor lor se va face în baza legii, aşa cum era ea Ia momentul introducerii cererii lor, şi nu în baza legii aşa cum era ea la momentul pronunţării hotărârii"; (parag. 62).
În conţinutul aceleiaşi decizii se reţine ca fiind deosebit de important aspectul potrivit căruia modificarea legii s-a datorat controlului de constituţionalitate: „Ar putea părea incoerent să stârneşti speranţe prin adoptarea unei legi de compensaţie numai pentru ca, puţin mai târziu, să invalidezi legea şi să elimini acea speranţă. Totuşi, Curtea subliniază ca deosebit de important aspectul că legea nu a fost modificată printr-un recurs extraordinar, creat ad-hoc, ci ca rezultat al unei proceduri ordinare de control constituţional al textelor de lege";.
De asemenea, Curtea de la Strasbourg a subliniat diferenţele existente între situaţia în care legislativul intervine în administrarea justiţiei şi situaţiile în care se pune problema unui reviriment de jurisprudenţă ori se declară ca neconstituţională o dispoziţie din legea internă aplicabilă în procesele pendente (Cauza Unedic contra Franţei).
Rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Mai mult, trebuie observat că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, se admite că este posibilă chiar intervenţia legislativului într-o procedură jurisdicţională aflată în curs de derulare, la care însuşi statul este parte, în special atunci când procedura de control jurisdicţional „nu a atins încă faza unei audieri contradictorii a părţilor în proces, iar puterile publice aveau motive de interes general imperioase să intervină astfel";.
Aşadar, două ar fi raţiunile care ar justifica ingerinţa: 1) caracterul nedefinitiv al procedurii jurisdicţionale afectate de măsura adoptată de puterile publice în sensul influenţării în favoarea lor a soluţiei procesului; şi 2) existenţa unui motiv de interes general imperios.
Raportat la aceste considerente, care se degajă din jurisprudenţa instanţei europene, trebuie făcută distincţie după cum pronunţarea deciziei a avut loc înainte de soluţionarea cu caracter definitiv a procedurii judiciare sau, dimpotrivă, ulterior acestui moment.
În ceea ce priveşte legitimitatea demersului organului jurisdicţional constituţional, ea decurge din atribuţiile pe care le are conform legii şi Constituţiei, iar motivul de ordin general imperios transpare din motivarea Deciziei Curţii Constituţionale (înlăturarea unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, a unei duble reglementări în aceeaşi materie).
Aşadar, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la Tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici Normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Noţiunea de „bunuri";, potrivit jurisprudenţei instanţei europene, poate cuprinde atât „bunuri actuale";, cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă"; de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic). Aceste drepturi de creanţă sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea de către instanţă a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor de către acelaşi organ jurisdicţional.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie"; atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate";. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu putea fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol"; (Cauza Caracas împotriva României, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 189/19.03.2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza I. şi M. împotriva României, cererea nr. 36.782/1997, hotărârea din 14 decembrie 2006, parag. 29), şi anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuia să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră";.
Nu este vorba aşadar, în ipoteza dată de recursul în interesul legii, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat"; (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei Deciziei Curţii Constituţionale nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
În ceea ce priveşte noţiunea de „speranţă legitimă";, fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza A. ş.a. împotriva României, parag. 137).
O asemenea jurisprudenţă nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării Deciziilor Curţii Constituţionale, având în vedere că jurisdicţia supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunţarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanţilor de o manieră irevocabilă.
De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noţiunea de „speranţă legitimă,"; iar nu de simplă speranţă în valorificarea unui drept de creanţă, şi pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În concluzie, se poate afirma că există un bun susceptibil de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care la data pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului.
Aprecierea în acest sens este dată de faptul că, prin raportare la art. 376 C. proc. civ., asemenea hotărâri reprezintă titluri executorii, susceptibile ca atare de executare silită, apte să ducă la naşterea unei valori patrimoniale în favoarea părţii (mulţi dintre beneficiarii unor asemenea hotărâri procedând de altfel, de îndată, la punerea în executare silită).
Deşi dreptul stabilit prin hotărâri definitive era unul revocabil, întrucât nu fusese epuizat exerciţiul căilor de atac, această revocabilitate trebuie apreciată din perspectiva căii extraordinare de atac ce mai putea fi exercitată şi care nu permitea decât un control de legalitate asupra temeiului juridic incident la momentul pronunţării hotărârii definitive.
Dreptul la nediscriminare, aşa cum rezultă el din conţinutul art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile şi libertăţile reglementate de Convenţie, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenţiei.
Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuţie fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susţine că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră „sub imperiul” măcar al uneia dintre „clauzele ei normative”, adică ale textului care garantează celelalte drepturi şi libertăţi fundamentale.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunţarea Deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.
În acelaşi timp trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării Deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale).
Izvorul „discriminării"; constă în pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale Deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie";.
Este vorba aşadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privinţa tuturor drepturilor şi libertăţilor recunoscute persoanelor în legislaţia internă a statului.
În situaţia analizată însă drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, aşa cum s-a arătat anterior, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
Faţă de toate considerentele expuse, raportate nu numai la cadrul normativ intern, ci şi la blocul de convenţionalitate, reprezentat de textele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi de jurisprudenţa instanţei europene creată în aplicarea acestora, se concluzionează că efectele Deciziilor nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Pe de altă parte, Deciziile Curții Constituționale exced controlului de legalitate în fața acestei instanțe, iar situația evocată de către reclamant nu se circumscrie dispozițiilor art. 5 din Convenție.
Aplicând decizia în interesul legii la situaţia în speţă şi cum reclamantul nu deținea o hotărâre definitivă prin care să i se fi recunoscut dreptul la despăgubiri morale la data publicării Deciziilor Curţii Constituţionale în discuţie, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru susţinerea acţiunii.
2. După cum rezultă din decizia de apel, motivul pentru care s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare vizează cererea reclamantului recurent întemeiată pe dispoziţiile art. 346 alin. (4) C. proc. pen.
Cum această cerere nu a fost analizată de prima instanţă, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului, s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
3. Sub aspectul daunelor materiale, solicitate din perspectiva art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, instanţa de apel a reţinut ca situaţie de fapt, ce nu mai poate fi reapreciată de instanţa de recurs din perspectiva art. 304 C. proc. civ., că acestea nu au fost dovedite. Critica formulată vizează reaprecierea probelor, nepermisă în faţa instanţei de recurs.
La această situaţie de fapt s-a făcut o corectă aplicarea dispoziţiilor legale incidente, menţinându-se soluţia de respingere a cererii privind daunele materiale.
4. Ultima critică de recurs urmează să fie avută în vedere la rejudecarea cauzei, în limitele dispuse, aceasta privind cheltuieli efectuate în dosarele penale.
În considerarea acestor argumente, care susţin caracterul nefondat al recursului, Înalta Curte urmează să facă aplicarea art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Z.C. împotriva deciziei civile nr. 331A din 24 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2376/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2384/2012. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
