ICCJ. Decizia nr. 248/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 248/2012
Dosar nr. 1390/115/2010
Şedinţa publică din 19 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş - Severin la data de 6 aprilie 2010 sub nr. 1390/115/30 martie 2010, reclamanta B.E. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri morale.
Prin sentinţa civilă nr. 1028 din 8 iunie 2010, Tribunalul Caraş - Severin a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta B.E. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 25.000 euro echivalată în lei la data efectuării plăţii, reprezentând daune morale, precum şi obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 500 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, că legitimitatea procesuală a reclamantei este dovedită în cauză faţă de dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
Conform dispoziţiilor art. 3 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru orice alte fapte prevăzute de lege penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, ori deportarea cetăţenilor români, de etnie germană, la munca de reconstrucţie în U.R.S.S., reprezintă o măsură abuzivă.
Conform art. 5 din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit, care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, poate solicita obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prin OUG nr. 214/1999, la art. 3 se stipulează că prin măsuri administrative abuzive se înţelege orice măsuri luate de organele fostei miliţii sau securităţi ori de alte organe, ca urmare a săvârşirii unor fapte în scopurile menţionate la art. 2 alin. (1), în baza cărora s-a dispus privarea de libertate în locuri de deţinere sau pentru efectuarea de cercetări, internarea în spitale de psihiatrie, stabilirea de domiciliu obligatoriu, strămutarea într-o altă localitate şi deportarea în străinătate după 23 august 1944, din motive politice.
Tribunalul a mai reţinut că reclamanta B.E., la data de 15 ianuarie 1945 a fost deportată din localitatea de domiciliu, Nichidorf, judeţul Caraş-Severin, în Ucraina, U.R.S.S., pentru munca de reconstrucţie, iar la data la care reclamanta fost obligată să părăsească localitatea, avea o situaţie materială bună.
Obligată să lase în urmă tot ce a avut, reclamanta, deportată în U.R.S.S., nu a avut casă, documente, într-un cuvânt nimic, fiind cazată în lagăre, împreună cu alte mii de persoane, în condiţii insalubre, fără posibilitatea de mişcare sau de a păstra relaţii interumane datorită faptului că era sub strictă pază înarmată. Nu se putea mişca decât într-un perimetru restrâns, în curtea lagărului, acesta fiind împrejmuit cu un gard de sârmă ghimpată şi păzită de soldaţii ruşi cu armele încărcate.
S-a mai reţinut că, prin Decizia nr. 480 din 03 iulie 2009 a D.M.P.S. Caraş-Severin de aplicare a Decretului Lege nr. 118/1990 s-a acordat reclamantei o indemnizaţie lunară de 200 lei cu titlu de despăgubire pentru măsurile abuzive la care a fost supusă în perioada comunistă.
În consecinţă, prima instanţă a constatat că reclamanta a făcut dovada încadrării sale în dispoziţiile art. 3 şi art. 5 din Legea nr. 221/2009 care o îndreptăţesc a solicita obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma măsurii administrative a deportării în URSS.
Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia civilă nr. 126/ A din 27 ianuarie 2011, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins în tot cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă. A fost respins apelul declarat de reclamanta B.E. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că motivul pentru care reclamanta nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M. Of. nr. 761/15 noiembrie 2010.
Curtea Constituţională a reţinut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată şi încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerenţă şi instabilitate legislativă.
Din această cauză s-a ajuns la existenţa unor reglementări paralele şi care au aceeaşi finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituţională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990, diferenţa constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestaţii lunare, până la sfârşitul vieţii, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În fine, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie.
În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie şi cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.
În cazul de faţă, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, această decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamantei B.E., şi-a încetat efectele juridice.
Inexistenţa temeiului juridic atrage nelegalitatea acţiunii reclamantei sub aspectul despăgubirilor morale. Această soluţie se impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare ( facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Faţă de caracterul devolutiv a căii de atac a apelului, prin el se readuc în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în prima instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului.
Nu se poate reţine nici că reclamanta avea, anterior deciziei Curţii Constituţionale un „bun" în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
În cazul de faţă nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocată în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau o ordonanţă.
Relativ la prejudiciul moral invocat de reclamantă se impune a fi subliniat că acesta s-a produs în urmă cu peste 50 de ani, trecerea timpului făcând ca acesta să se atenueze substanţial, fiind reparat integral prin recunoaşterea comportamentului abuziv al Statului Comunist, precum şi prin beneficiile acordate prin Decretul Lege nr. 118/1990, nemaifiind necesară acordarea unor sume cu acest titlu. Din acest punct de vedere, reparaţia acordată prin cele două componente ( una morală şi una materială), de către actul normativ anterior menţionat este îndestulătoare, acoperind integral prejudiciul produs prin comportamentul autorităţilor comuniste.
Faţă de aceste considerente, instanţa de apel a reţinut că nu mai prezintă nici o relevanţă şi nu se mai impun a fi analizate criticile pârâtului apelant cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. 1 şi art. 2 din OUG nr. 62/2010 au fost de asemenea declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta B.E., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a arătat că, având în vedere că în speţă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii delictuale, înţelege că completeze temeiul juridic al acţiunii ca fiind art. 998 şi art. 999 C. civ., art. 504-507 C. proc. pen., precum şi art. 2 şi 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, alături de cele invocate prin acţiunea introductivă.
Recurenta a mai arătat că temeiurile de drept comun indicate, care se completează reciproc, s-au aflat la baza dispoziţiei redate în art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi sunt în concordanţă cu prevederile dreptului comunitar care, de altfel, au aplicabilitate prioritară faţă de normele juridice interne.
Recurenta a susţinut că, chiar după pronunţarea şi publicarea deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1354/2010 şi nr. 1358/2010, în urma înlăturării temeiului de drept indicat expres în cadrul acţiunii în despăgubiri, prin declararea articolului indicat drept neconstituţional, principiile de drept şi prevederile legale care au stat la baza emiterii acestui act normativ, respectiv la baza Legii nr. 221/2009, subzistă.
S-a mai arătat că prin Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei se prevede în mod expres faptul că măsurile care trebuie luate în vederea reabilitării victimelor justiţiei totalitare comuniste trebuie să stabilească reparaţii care nu vor fi mai mici decât ale celor condamnaţi pe nedrept pentru comiterea de crime, recurenta făcând trimitere în acest sens la prevederile art. 504 şi art. 505 C. proc. pen., precum şi la Recomandarea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 6615 din 7 mai 1992.
Datorită faptului că, până în prezent, aceste încălcări ale drepturilor nu au fost reparate în niciun mod, recurenta le-a considerat ca fiind încălcări cu caracter continuu şi neîntrerupt, astfel încât acestea intră sub incidenţa dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Mai mult, recurenta a susţinut că, în lipsa unei reglementări coerente a reparării unor prejudicii morale derivate din astfel de încălcări în dreptul intern, judecătorul naţional are obligaţia să facă aplicaţiunea dispoziţiilor Convenţiei, ca parte integrantă ea însăşi a dreptului intern.
În consecinţă, recurenta a arătat că acţiunea în despăgubiri pe care a formulat-o se dovedeşte a fi în continuare întemeiată şi îndreptăţită, motiv pentru care a solicitat admiterea acţiunii şi obligarea pârâtei la plata despăgubirilor solicitate.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate de reclamanta B.E., care se circumscriu sferei de aplicabilitate a motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
În primul rând, instanţa nu poate să analizeze pretenţiile reclamantei din perspectiva art. 998-999 C. civ. şi art. 504-507 C. proc. pen., aşa cum s-a susţinut prin motivele de recurs, pentru că, dacă ar proceda astfel, s-ar schimba temeiul juridic al pretenţiilor deduse judecăţii, având în vedere că acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, în raport de care instanţele de fond şi de apel au analizat cererea.
În condiţiile în care reclamanta a invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri, ca fiind reprezentat de dispoziţiile art. 1 alin. (2), art. 5 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) şi alin. (4) din Legea nr. 221/2009 - examinate ca atare în primă instanţă şi în apel -, analizarea pretenţiilor acesteia din perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.
Or, atare act de procedură este contrar dispoziţiilor art. 294 alin. (1) teza I-a C. proc. civ., potrivit cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi".
Pe cale de consecinţă, având în vedere dispoziţiile art. 316 C. proc. civ., critica reclamantei pe acest aspect nu poate fi valorificată nici ca motiv de recurs, având în vedere că norma procedurală citată are caracter imperativ şi împiedică o solicitare a reclamantei în sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată.
Pe de altă parte, criticile referitoare la respingerea cererii de acordare a daunelor morale, faţă de greşita înlăturare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea 221/2009 urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, decizie publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011.
Problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acesteia.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Pe de altă parte, situaţia reclamantei nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009 sub mai multe aspecte.
Astfel, perioada de referinţă la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945 - 2 decembrie 1989, iar măsura deportării în U.R.S.S. a fost luată, conform probelor administrate în cauză, în ianuarie 1945, deci anterior perioadei expres prevăzută de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiţia perioadei la care face trimitere actul normativ arătat.
Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în această ţară, a unei părţi din populaţia civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbaţi de 17-45 ani şi femei de 18-30 de ani) şi a caracterizat toate ţările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial.
Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecinţa unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenenţă etnică, ca fac obiectul unor acte speciale de reparaţie, cum ar fi Decretul Lege nr. 118/1990 ori OG nr. 214/1999.
Reclamanta a fost deportată pentru că era etnic german, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist astfel cum impun dispoziţiile art. 3 al Legii nr. 221/2009, iar măsura nu s-a concretizat printr-o decizie a fostei miliţii ori a fostei securităţi a statului totalitarist, astfel cum condiţionează aceeaşi lege, ci prin dispoziţia guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forţată etnicii germani deportaţi.
Ca atare, chiar în ipoteza în care temeiul juridic al acţiunii nu ar fi fost declarat neconstituţional, pretenţiile reclamantei nu s-ar fi încadrat în domeniul de aplicare al legii speciale de reparaţie.
Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate de recurentă, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.E.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.E. împotriva Deciziei nr. 126/ A din 27 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 301/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 239/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
