ICCJ. Decizia nr. 178/2012. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROM Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.178/2012
Dosar nr.22197/3/2010
Şedinţa publică din 16 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 15 noiembrie 2006, reclamanţii Z.T. şi Z.P. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primar general şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice obligarea pârâţilor în solidar, la plata sumelor reprezentând preţul apartamentului nr. 3 din str. H.B. nr. 7, et. 3, sectorul 3, actualizat cu coeficientul de inflaţie la data plăţii efective, echivalentul folosinţei la care sunt obligaţi faţă de proprietarul T.T., cheltuielile cu procesul în care au fost evinşi şi cu prezentul proces, o sumă egală cu excedentul de valoare al apartamentului în timpul evicţiunii, sporul de valoare adus apartamentului prin îmbunătăţirile necesare şi utile.
În motivare, s-a arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. X/1997 reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 3 din str. H.B. nr. 7, et. 3, sector 3, iar prin Decizia nr. 2518/2003 a Curţii de Apel Bucureşti s-a constatat nulitatea absolută a contractului, fiind evinşi de proprietarul T.T. Au arătat, de asemenea, că au sporit valoarea imobilului prin îmbunătăţiri.
Prin sentinţa civilă nr. 2871 din 30 martie 2007, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin primar general şi Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a respins acţiunea ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
Prin Decizia nr. 1608 din 6 decembrie 2007, Tribunalul Bucureşti a admis apelul reclamanţilor Z.P. şi Z.T., a desfiinţat în parte sentinţa nr. 2871/2007 şi a trimis cauza spre rejudecarea cererii de chemare în garanţie precum şi a capetelor de cerere 1 şi 4 din acţiunea principală în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a capetelor 2 si 3 din acţiunea principală în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general şi a capătului 5 din acţiunea principală în contradictoriu cu ambii pârâţi, menţinând dispoziţia din sentinţă referitoare la admiterea excepţiei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primar general, pentru capetele 1 şi 4 din acţiunea principală, precum şi cea referitoare la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, pentru capetele 2 şi 3 din cererea principală.
Prin Decizia nr. 315 din 26 iunie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis recursul pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin primar general, Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi recursul chemaţilor în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, a modificat în parte Decizia atacată, în sensul că a stabilit calitatea procesuală pasivă în soluţionarea primului capăt de cerere numai în favoarea Municipiului Bucureşti, iar în soluţionarea celui de-al patrulea capăt de cerere, în favoarea ambilor pârâţi, menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
Prin sentinţa civilă nr. 1879/2010, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, cu motivarea că valoarea obiectului cauzei depăşeşte 500.000 lei, astfel încât, este competent să soluţioneze litigiul tribunalul, conform art. 2 pct. 2 lit. b) C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 911 din 17 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a admis în parte acţiunea; a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti să restituie reclamanţilor suma de 20.603,52 lei, reprezentând preţul actualizat menţionat în contractul de vânzare - cumpărare nr. X/1997; a obligat pârâţii Municipiul Bucureşti şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în solidar, să restituie reclamanţilor suma de 62.670 lei, reprezentând soporul de valoare actualizat adus imobilului cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile; a respins capetele de cerere nr. 2, 3 şi 4, ca neîntemeiate; a admis, în parte, cererea de chemare în garanţie a Ministerul Finanţelor Publice; a obligat chematul în garanţie la plata către pârâtul Municipiul Bucureşti, a sumei de 20.397,49 lei, reprezentând preţul actualizat menţionat în contractul de vânzare - cumpărare nr. X/1997, de 20.603,52 lei, după deducerea comisionului de 1% din preţul de vânzare; a obligat Municipiul Bucureşti la plata, către reclamanţi, a sumei de 2.175 lei reprezentând cheltuieli de judecată şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata, către reclamanţi, a sumei de 1.375 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
În considerentele sentinţei, s-a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. X/1997, reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate asupra unei locuinţe situată în str. H.B. nr. 7, et. 3, ap. 3, sectorul 3, însă, ulterior, prin sentinţa civilă nr. 8784/2002 a Judecătoriei Sector 2 Bucureşti a fost admisă acţiunea formulată de fostul proprietar al imobilului, T.T. şi s-a constatat, printre altele, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare sus menţionat, hotărârea rămânând definitivă şi irevocabilă (filele 21-25 dosar fond iniţial).
Tribunalul a constatat că în cauză a fost tranşată irevocabil chestiunea calităţii procesuale pasive a pârâţilor, în sensul că din analiza hotărârii pronunţate în apel şi a celei pronunţate în recurs, rezultă că pe capătul nr. 1, 2 şi 3 de cerere are calitate procesuală Municipiul Bucureşti, iar pe capetele de cerere nr. 4 şi 5, au calitate procesuală Municipiul Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice, în solidar.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind plata preţului actualizat, tribunalul a reţinut că OUG nr. 184/2002 stabileşte că plata sumelor reprezentând preţul reactualizat plătit de către chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în baza art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, ceea ce presupune că Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă în ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată de către pârâtul Municipiul Bucureşti.
Referitor la capătul de cerere având ca obiect contravaloarea îmbunătăţirilor, tribunalul a reţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, respectiv, art. 49 pct. 3 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, în sensul că, în ipoteza în care imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, obligaţia de restituire revine statului sau unităţii deţinătoare, iar prin deciziile instanţelor de casare s-a reţinut calitatea procesuală pasivă a pârâtului Municipiul Bucureşti, dar şi a Statului Român, în solidar.
Aşadar, obligaţia de plată a îmbunătăţirilor rezultă în baza legii, respectiv, din dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, iar cei doi pârâţi au calitate procesuală pasivă şi urmează să plătească îmbunătăţirile aduse imobilului, întrucât dispoziţiile art. 48 sus menţionate sunt dispoziţii legale speciale, derogatorii de la dreptul comun, iar legea specială are întâietate în raport cu normele de drept comun în materie.
Tribunalul a mai reţinut că, potrivit raportului de expertiză contabilă efectuat de expert C.A., preţul actualizat achitat de către reclamanţi în baza contractului de vânzare-cumpărare este de 20.603,52 lei (fila 130), iar potrivit raportului de expertiză specialitatea construcţii civile şi industriale efectuat de expert I.A., sporul de valoare actualizat adus imobilului cu destinaţia de locuinţă, prin îmbunătăţirile necesare şi utile, este de 62.670 lei (fila 102).
În consecinţă, în raport de aceste considerente, tribunalul a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti să restituie reclamanţilor suma de 20.603,52 lei, reprezentând preţul actualizat menţionat în contractul de vânzare - cumpărare nr. X/1997 şi a obligat pârâţii Municipiul Bucureşti şi Statul Român, prin Ministerul Finantelor Publice, în solidar, să restituie reclamanţilor suma de 62.670 lei reprezentând sporul de valoare actualizat adus imobilului cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare şi utile.
Ca efect al admiterii cererii principale, tribunalul a admis, în parte, cererea de chemare în garanţie şi a obligat chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice la plata, către pârâtul Municipiul Bucureşti, a sumei de 20.397,49 lei reprezentând preţul actualizat menţionat în contractul de vânzare cumparare nr. X/1997 de 20.603,52 lei, după deducerea comisionului de 1% din preţul de vânzare (comision care conform art. 9 din Legea nr. 112/1995 este cuvenit unităţilor specializate care evaluează şi vând apartamente şi nu intră în fondurile Ministerului Finanţelor Publice).
În ceea ce priveşte capetele de cerere 2, 3 şi 4 (echivalentul fructelor; cheltuielile făcute în proces; valoarea de circulaţie a imobilului), tribunalul a constatat că potrivit art. 1337 C. civ., vânzătorul este de drept obligat de a răspunde faţă de cumpărător de evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut, iar potrivit art. 1341 C. civ., dacă vânzătorul este răspunzător de evicţiune, cumpărătorul are dreptul de a cere, printre altele, restituirea preţului de la vânzător, precum şi eventualele cheltuieli de judecată efectuate.
Tribunalul a reţinut că potrivit art. 1341 pct. 4 raportat la art. 1350 C. civ., în caz de evicţiune totală consumată, cumpărătorul are dreptul şi la daune interese constând în diferenţa dintre preţ şi sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului şi data producerii evicţiunii, indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare sau dacă sporul a fost sau nu previzibil.
În cazul în care garanţia contra evicţiunii rezultă din fapta unui terţ, situaţie existentă în speţa dedusă judecăţii, în care reclamanţii au fost evinşi de către fostul proprietar al imobilului, garanţia contra evicţiunii poate fi reţinută, printre altele, doar în situaţia în care cauza evicţiunii nu a fost cunoscută de către cumpărător.
Dacă acest cumpărător a avut cunoştinţă de pericolul evicţiunii, înseamnă că a acceptat riscul şi problema răspunderii vânzătorului în caz de realizare a riscului nu se poate pune, contractul având caracter aleatoriu.
Ori, în speţa dedusă judecăţii, instanţa a reţinut că reclamanţii cumpărători nu au fost de bună credinţă la încheierea contractului de vânzare cumpărare, au avut cunoştinţă despre intenţia de restituire în natură a imobilului formulată de fostul proprietar, deci reclamanţii au cunoscut cauza evicţiunii, astfel încât, aceştia nu mai pot beneficia de dispoziţiile legale ce reglementează obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru evicţiune, atât în privinţa preţului cât şi în privinţa altor daune interese, inclusiv cheltuieli de judecată.
S-a menţionat că, şi dacă acţiunea s-ar întemeia pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, soluţia ar fi aceeaşi, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Potrivit art. 50 alin. (3) din acelaşi act normativ, restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
În consecinţă, în raport de situaţia de fapt şi de drept reţinută în sentinţa civilă nr. 8784/2002, rămasă irevocabilă şi care se bucură de putere de lucru judecat, tribunalul a constatat că acţiunea formulată este neîntemeiată, întrucât proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, numai cu condiţia ca aceste contracte de vânzare cumpărare să fie încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ceea ce nu este cazul în speţa dedusă judecăţii.
Aşadar, s-a reţinut că în cauză nu este îndeplinită condiţia ca actul de vânzare-cumpărare ce a constituit titlul reclamanţilor să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, astfel încât, pe cale de consecinţă aceştia nu pot beneficia de restituirea preţului de piaţă al imobilului.
Totodată, tribunalul a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti la plata, către reclamanţi, a sumei de 2.175 lei (800 lei onorariu expertiză contabilă pentru care s-a admis capătul 1 de cerere şi 750 lei, adică ½ din valoarea onorariului de expertiză construcţii pentru care s-a admis capătul 5 de cerere), reprezentând cheltuieli de judecată şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finantelor Publice, la plata, către reclamanţi, a sumei de 1.375 lei, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu de avocat).
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii Z.T. şi Pantelina şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, fiecare dintre apelanţi formulând critici proprii de nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 120/ A din 7 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondate, ambele apeluri.
Referitor la apelul reclamanţilor Z.T. şi P., instanţa de apel a reţinut că obligaţia de garanţie a vânzătorului rezultând din fapta unui terţ, există dacă sunt îndeplinite trei condiţii, şi anume: să fie o tulburare de drept, cauza evicţiunii să fie anterioară vânzării şi să nu fi fost cunoscută de cumpărător, ultima condiţie nefiind îndeplinită în cauză.
Cauza directă şi efectivă a deposedării/ pierderii proprietăţii o reprezintă anularea contractului de vânzare - cumpărare al reclamanţilor, întrucât redobândire proprietăţii de către T.T. prin sentinţa civilă nr. 7063/1998 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti nu a produs niciun efect juridic faţă de reclamanţi şi nici nu a afectat dreptul de proprietate al acestora, iar considerentele sentinţei civile nr. 8784/2002 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, intrate în puterea lucrului judecat, sunt relevante în aprecierea celei din urmă condiţii pentru angajarea răspunderii evicţiunii vânzătorului, respectiv, cauza evicţiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător.
Sub acest aspect, rezultă, neechivoc, că instanţele au anulat contractul de vânzare - cumpărare nr. X/1997 pentru cauză ilicită, vânzarea bunului altuia şi reaua credinţă atât a vânzătorului cât şi a cumpărătorilor, motivele fiind expuse pe larg în hotărâre.
Instanţa de apel a înlăturat ca nefondate susţinerile reclamanţilor în sensul că era necesar ca în prezenta cauză să se facă dovada certă că au cunoscut, anterior cumpărării, lipsa titlului statului, nefiind suficient dovada faptului că familia Z. ar fi putut afla de cauza evicţiunii, chiar cu minime diligenţe, nu pot fi primite.
Astfel cum s-a reţinut cu putere de lucru judecat, reclamanţii au avut cunoştinţă de pericolul evicţiunii şi au acceptat riscul încheierii contractului, acesta devenind aleatoriu.
Dispoziţiile art. 1339 şi 1350 C. civ. despre care reclamanţii susţin că au fost ignorate, sunt aplicabile în situaţia în care evicţiunea decurge dintr-un fapt personal al vânzătorului ori, în cauză operează ipoteza evicţiunii prin fapta unui terţ, iar conivenţa frauduloasă atât a vânzătorului cât şi a cumpărătorului a fost deja stabilită de către instanţele judecătoreşti.
Împrejurarea că s-a reţinut şi reaua credinţă a vânzătorului la încheierea contractului, nu schimbă natura juridică a răspunderii din evicţiune rezultând din fapta unui terţ, în evicţiune rezultând din fapta proprie, cu atât mai mult cu cât nu s-a dovedit şi nici nu s-a pus în discuţie un eventual dol din partea vânzătorului, iniţiativa vânzării fiind de fapt a reclamanţilor.
Având în vedere această situaţie de fapt, dispoziţiile art. 1084 şi urm. C. civ. nu sunt incidente în cauză.
Referitor la apelul Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, instanţa de apel a reţinut că prin Decizia civilă nr. 315 din 26 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, pronunţată în primul ciclu procesual al acestei cauze, s-a dispus cu putere obligatorie pentru instanţele de rejudecare, conform art. 315 C. proc. civ., asupra calităţii procesuale a pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, în sensul că pentru capetele de cerere având ca obiect 1) plata sumelor reprezentând preţul apartamentului nr. 3 din str. H.B. nr. 7, et. 3, sectorul 3 actualizat cu coeficientul de inflaţie la data plăţii efective; 2) echivalentul folosinţei la sunt obligaţi faţă de proprietarul T.T.; 3) cheltuielile cu procesul în care au fost evinşi şi cu prezentul proces are calitate procesuală Municipiul Bucureşti prin Primarul General, pe capetele de cerere 4 şi 5 referitoare la o sumă egală cu excedentul de valoare al apartamentului în timpul evicţiunii şi sporul de valoare adus apartamentului prin îmbunătăţirile necesare şi utile au calitate procesuală ambii pârâţi, în solidar.
Astfel, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, asupra cererii privind sporul de valoare adus apartamentului, capătul 5 din cererea de chemare în judecată, chestiunea de drept este dezlegată irevocabil prin Decizia civilă a Curţii de Apel pronunţată în prezenta cauză, este intrată în puterea lucrului judecat, nefiind posibilă repunerea sa în discuţie.
Aceiaşi este situaţia şi în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în soluţionarea cererii de chemare în garanţie, prin care pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, a solicitat obligarea Ministerul Finanţelor Publice la plata preţului actualizat, prin Decizia civilă nr. 315 din 26 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a menţinut dispoziţia instanţei de apel, arătându-se distincţia între calitatea procesuală pasivă pe primul capăt de cerere şi calitatea procesuală pasivă ce decurge din cererea de chemare în garanţie.
În consecinţă, şi această chestiune de drept, referitoare la calitate a fost tranşată irevocabil prin soluţiile pronunţate anterior în cauză.
S-a apreciat că nici cel de-al treilea motiv de apel nu este fondat, întrucât pretenţiile reclamanţilor nu puteau fi realizate decât pe calea acţiunilor în justiţie, iar apelantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu s-a aflat în situaţia prevăzută de art. 275 C. proc. civ., contestând în mod constant pretenţiile solicitate.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii Z.T. şi Z.P., precum şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Reclamanţii, în susţinerea motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., au arătat că, printr-o interpretare greşită a actului juridic dedus judecăţii, instanţa de apel a apreciat cauza evicţiunii ca fiind anularea contractului de vânzare-cumpărare 15 aprilie 1997, prin sentinţa civilă nr. 8784/2002 a Judecătoriei sectorului 3, în condiţiile în care, în realitate, cauza evicţiunii o reprezintă acţiunea în revendicare ce a format obiectul dosarului Judecătoriei sectorului 3 nr. 9978/1996, prin care s-a constatat dreptul terţului evingător - T.T. - asupra acestui bun şi obligarea C.G.M.B. să-i lase în deplină proprietate şi posesie bunul.
Reclamanţii au mai arătat că susţinerea potrivit căreia sentinţa civilă din revendicare nr. 7063/1998 "nu a produs niciun efect juridic faţă de reclamanţi şi nici nu a afectat dreptul de proprietate al acestora " este lipsită de temei, în condiţiile în care acţiunea în revendicare a fost promovată de terţul evingator încă din anul 1996, anterior vânzării bunului către apelanţi, în data de 15 aprilie 1997. Faptul că ulterior revendicării şi în baza acestei sentinţe din revendicare, T.T. a acţionat în judecată şi pe noul dobânditor, respectiv, familia Z., printr-o acţiune în nulitate, nu modifică această situaţie, deoarece nulitatea contractului nu este altceva decât o consecinţă a lipsei titlului de proprietate al C.G.M.B., care, totuşi, a vândut.
Sentinţa în anulare s-a dat ca urmare a analizării titlului statutului, apreciindu-se că acesta a fost un „non dominus" deoarece dreptul de proprietate aparţinea lui T.T., aşa cum se stabilise anterior, în acţiunea în revendicare, astfel încât, la momentul vânzării către familia Z., vânzătorul C.G.M.B. nu era proprietarul bunului - lucru pe care acesta îl ştia cu certitudine, fiind parte în dosarul de revendicare, motiv pentru care răspunde pentru evictiune.
Instanţa de apel a aplicat greşit legea când a făcut distincţia între garanţia pentru evicţiune rezultată din fapta unui terţ şi cea rezultată din fapta proprie şi a apreciat că în speţă este vorba de garanţia pentru evicţiune rezultată din fapta terţului.
În speţă obligaţia de garanţie pentru evicţiune derivă atât din fapta unui terţ, respectiv, prin revendicarea bunului de către terţul adevărat proprietar al bunului cât şi din fapta personală a vânzătorului, de a ascunde existenţa procesului de revendicare cumpărătorilor.
Pe cale de consecinţă, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 1339 şi 1350 C. civ., întrucât dacă vânzătorul trebuie să răspundă pentru evicţiunea ce rezultă din faptul său personal deşi există convenţie de micşorare sau ştergere a obligaţiei, cu atât mai mult el poate să răspundă pentru evicţiunea rezultată din faptul personal când nu există o asemenea convenţie.
Atitudinea PMB de a nu aduce la cunoştinţa cumpărătorului faptul că se afla într-un proces de revendicare, îmbracă forma gravă a intenţiei frauduloase a vânzătorului, fapt personal ce face imposibilă înlăturarea răspunderii sale în plenitudinea ei, conducând deci la admiterea şi a capetelor 2-4 de cerere.
În mod greşit instanţa de apel a reţinut că nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 1084 C. civ., care complinesc temeiul acordării daunelor-interese, dar şi a cuantumului lor în situaţia răspunderii pentru evicţiune justificând, alături de toate celelalte argumente, admiterea şi a capetelor 2-4 de cerere.
Astfel, fiind pe tărâmul răspunderii contractuale, daunele-interese trebuie să acopere atât pierderea efectivă (damnum emergens), cât şi câştigul nerealizat (lucrum cessans) şi, având în vedere faptul că prejudiciul provine din intenţia (dolul) vânzătorului, el trebuie să răspundă atât pentru prejudiciul prevăzut sau previzibil la momentul încheierii contractului, cât şi pentru prejudiciul imprevizibil la acel moment. (1085 C. civ., partea finală).
În mod greşit instanţa de apel nu a luat în considerare ideile cu valoare de principiu care decurg din practica C.E.D.O. invocată, respectiv, necesitatea despăgubirii chiriaşilor-cumpărători care au pierdut în justiţie dreptul de proprietate în favoarea unui proprietar deposedat de fosta putere comunistă, la valoarea actuală a bunului (C.E.D.O. cazul Pincova vs. Republica Cehă şi Zvolsky vs. Republica Cehă, Raicu contra României) deoarece atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporţionate, chiriaşii cumpărători ajungând să suporte, în realitate, consecinţa unor situaţii care erau în responsabilitatea statului; faptul că nu este echitabil ca cetăţenii-fie ei proprietari sau chiriaşi - să fie cei care suportă singuri consecinţele unei indecizii politice şi a incoerenţei legislative.
Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Ministerul Finanţelor Publice au formulat următoarele critici:
1. În mod greşit instanţa de apel a reţinut că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, are calitate procesuală pasivă pe capătul de cerere privind sporul de valoare adus imobilului, întrucât raportat la vechile prevederi ale Legii nr. 10/2001 în materie de garanţie pentru evicţiune, în cazul în care imobilul ce se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligaţia de despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilului cu destinaţie de locuinţă prin îmbunătăţiri necesare şi utile revenea statului sau unităţii deţinătoare.
Or, în acest caz, unitatea deţinătoare, respectiv, Primăria Municipiului Bucureşti, este obligată sa plătească îmbunătăţirile aduse imobilului, întrucât aceasta a fost parte la încheierea contractului de închiriere, şi nu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, care este un terţ în acest raport juridic.
Din acest punct de vedere, forma de răspundere instituită de art. 48 din lege rămâne o răspundere contractuală şi se deosebeşte de forma specială de răspundere extracontractuală stabilită de către art. 50 din acelaşi act normativ. Dacă s-ar fi dorit ca suma reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor să fie suportată de către Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, atunci legiuitorul ar fi prevăzut acest lucru în acelaşi text de lege şi nu într-unul diferit.
Mai mult, este firesc ca în speţă, contravaloarea îmbunătăţirilor să fie plătită de către unitatea vânzătoare şi nu de către un terţ care nu are nicio legătură cu părţile raportului juridic dedus judecaţii.
Deşi acţiunea a fost iniţiată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, suportă incidenţa prevederilor de drept substanţial ale acestui act normativ, în virtutea principiului aplicării imediate a legii noi situaţiilor juridice în curs de derulare, neepuizate la momentul intrării legii noi în vigoare.
Astfel, potrivit modificărilor aduse prin Legea nr. 1/2009, Legii 10/2001, alin. (2) din art. 48 instituie în sarcina persoanei căreia i s-a retrocedat imobilul obligaţia de a restitui contravaloarea îmbunătăţirilor. Indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligaţia despăgubirii prevăzută la alin. (1) revine persoanei îndreptăţite."
Or, în acest caz persoana îndreptăţită, este fostul proprietar T.T. şi numai acesta, în calitate de proprietar al imobilului pentru care se solicită plata sporului de valoare, poate fi obligat să restituie contravaloarea îmbunătăţirilor necesare şi utile, astfel cum este prevăzut în art. 48 din Legea nr. 10/2001, cu atât mai mult cu cât îmbunătăţirile profită actualilor proprietari.
2. Referitor la obligaţia chematului în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, de plată a sumei de 20.603,52 lei reprezentând preţul actualizat menţionat în contractul de vânzare cumpărare cu nr. X/1997, acesta nu are calitate procesuală pasivă, întrucât nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecăţii, nerevenindu-i obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în baza actului atacat, cât şi pentru dispoziţiile imperative prevăzute de către art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ, aşa cum este Ministerul Finanţelor Publice, ce are doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.
3. În mod greşit s-au stabilit cheltuieli de judecată în sarcina Ministerului Finanţelor Publice, care nu se află în culpă procesuală, nu a dat dovadă de rea credinţă, neglijenţă, nu se face vinovat de declanşarea litigiului şi, prin urmare, nu poate fi sancţionat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În această etapă procesuală nu au fost administrate alte probe, iar părţile nu au formulat întâmpinări la motivele de recurs ce le-au fost comunicate.
Recursurile formulate sunt nefondate, potrivit celor ce succed.
Înalta Curte constată că deşi recurenţii reclamanţi se prevalează de dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. – interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii – un atare motiv de recurs nu poate fi reţinut ca incident, date fiind capetele de cerere formulate prin acţiunea introductivă, astfel că, motivele de recurs urmează a fi analizate exclusiv prin prisma ipotezei descrise la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În condiţiile în care contractul de vânzare cumpărare încheiat de recurenţi în baza Legii 112/1995 a fost constatat nul prin sentinţa civilă nr. 8784 din 23 octombrie 2002 a Judecătoriei sector 3 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, aceştia nu se plasează în situaţia unor cumpărători evinşi, obligaţia de garanţie pentru evicţiune fiind una contractuală şi a cărei premisă necesară este aceea a valabilităţii titlului în temeiul căruia au dobândit proprietatea asupra aparatamentului.
Ca atare, numai dacă recurenţii ar fi pierdut în cadrul unei acţiuni în revendicare formulate de proprietarul imobilului (T.T.) ar fi fost în măsură să facă susţineri din perspectiva obligaţiei de garanţie pentru evicţiune.
Or, în speţă, cauza deposedării acestora nu este admiterea acţiunii în revendicare, ci constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare, instanţa constatând nulitatea prin hotărârea menţionată, ca urmare a relei credinţe a ambelor părţi contractante (Municipiul Bucureşti şi cumpărătorii Z.).
Cu atât mai puţin nu există niciun temei legal care să permită recurenţilor reclamanţi susţinerea potrivit căreia cauza evicţiunii ar fi admiterea acţiunii în revendicare formulată de proprietarul imobilului T.T. împotriva C.G.M.B. şi obligarea acetui pârât să îi lase imobilul în deplină posesie şi proprietate.
Drept urmare, pretenţiile acestora ar fi trebuit evaluate de instanţele de fond prin aplicarea principiilor ce guvernează efectele nulităţii actului juridic civil (restituirea preţului actualizat), ca şi pe baza prevederilor din legea specială (îmbunătăţirile necesare şi utile), iar nu în raport de fundamentul granţiei pentru evicţiune; din acest punct de vedere, considerentele deciziei recurate vor fi susbstituite cu cele ce urmează.
Înalta Curte constată că cererile reclamanţilor formulate în cadrul capetelor de cerere 2-4 (fructe civile, cheltuieli de judecată din procesul cu proprietarul şi diferenţa de spor de valoare: preţ de piaţă – preţ actualizat) au fost în mod legal respinse.
Astfel, art. 501 din legea specială prevede: "Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare."
Premisele lui presupun: încheierea contractului de vânzare cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dar şi desfiinţarea prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă a acestui contract.
Norma are o redactare defectuoasă, întrucât cele două condiţii par a nu putea fi întrunite cumulativ, deoarece, pe de o parte, un contract încheiat cu respectarea condiţiilor legii nu poate fi "desfiinţat" (dacă se are în vedere că accepţiunea noţiunii este nulitatea), iar pe de altă parte, noţiunea de desfiinţare a unui contract nu există ca sancţiune de drept material, astfel că, Înalta Curtea apreciază că "desfiinţarea" nu poate fi înţeleasă decât ca o cauză de ineficacitate a actului juridic, ceea ce este o noţiune de gen, nulitatea (de ex.) fiind o cauză de ineficacitate (şi altele, ce nu interesează cauza), prin urmare, o specie a genului.
Dacă potrivit dreptului comun un contract încheiat cu respectarea dispoziţiilor legii care cârmuieşte încheierea sa valabilă nu poate fi anulat, reiese că este exclusă nulitatea ca şi cauză de ineficacitate a contractului de vânzare cumpărare avută în vedere de norma analizată.
Aşa fiind, rezultă că, singura cauză de ineficacitate care să facă textul aplicabil, este caducitatea actului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (cu respectarea condiţiilor ei), situaţie ce se verifică în ipoteza admiterii acţiunii în revendicare, formulată de proprietarul deposedat abuziv (sau chiar fără titlu valabil) de către stat împotriva cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995 sau în situaţia în care acesta nu a fost atacat cu acţiune în nulitate, ceea ce permite prezumţia respectării condiţiilor pentru valabila sa încheiere, prin efectul împlinirii termenului special de prescripţie instituit prin dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
În acelaşi timp, se constată că textul analizat foloseşte formularea "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate.", ceea ce înseamnă că premisa aplicării lui este valabilitatea contractului de vânzare cumpărare, întrucât numai în aceste condiţii cumpărătorul pierde posesia în calitatea sa de proprietar, astfel cum deja s-a arătat.
În plus, Înalta Curte observă şi existenţa unui argument de interpretare sistematică şi istorico-teleologică a dispoziţiilor Legii 10/2001 (modificată prin Legea 1/2009) ce conduce, de asemenea, la infirmarea aplicabilităţii în cauză a prevederilor art. 501 din Legea 10/2001 pentru admiterea celui de-al patrulea capăt de cerere.
Astfel, art. 50 alin. (2) din lege dispune: "Cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxe de timbru."
Totdată, art. 50 alin. (21) din acelaşi act normativ (introdus prin Legea nr. 1/2009) prevede: "Cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru."
Deşi cele două norme au ca obiect stabilirea regimului fiscal al formulării unor cereri şi acţiuni în justiţie, prevăzând facilitatea scutirii de plata taxelor judiciare de timbru, se poate stabili concluzia că la momentul anului 2009, când a fost introdus art. 50 alin. (21) prin Legea 1/2009, leguitorul admite coexistenţa celor două tipuri de acţiuni ai căror titulari sunt cumpărătorii în baza Legii 112/1995:
- Cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, şi
- Cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995;
În prima situaţie, norma legală are în vedere terminologia corectă a raporturilor juridice de după constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare, prin aplicarea efectului repunerii părţilor în situaţia anterioară, întrucât calitatea precedentă a cumpărătorilor în baza Legii 112/1995 este aceea de chiriaşi, astfel cum norma îi desemnează pe destinatarii ei.
Pe când în cealaltă ipoteză - art. 50 alin. (21) coroborată cu art. 501 (citat şi el anterior), leguitorul însuşi îi indică pe beneficiarii normei, ca fiind proprietarii în baza Legii nr. 112/1995, potrivit circumstanţierilor anterioare.
Înalta Curte apreciază că nici art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, nu poate servi ca temei pentru admiterea cererilor respinse de instanţele de fond.
Aşa cum s-a menţionat, cu privire la contractul de vânzare cumpărare încheiat între Municipiul Bucureşti şi intimaţii reclamanţi, s-a constatat nulitatea absolută prin sentinţa civilă nr. 8784 din 23 octombrie 2002 a Judecătoriei sector 3, definitivă şi irevocabilă.
Nulitatea, ca sancţiune de drept substanţial, înseamnă lipsirea actului juridic de efectele contrarii normelor edictate pentru încheierea sa valabilă.
Unul dintre principiile ce guvernează efectele nulităţii actului juridic civil (fie că este o nulitate absolută, fie că este o nulitate relativă) este cel al retroactivităţii, ceea ce înseamnă că nulitatea nu produce efecte numai pentru viitor (ex nunc), ci şi pentru trecut (ex tunc), adică aceste efecte urcă până în momentul încheierii actului juridic civil.
Prin urmare, retroactivitatea însemnă înlăturarea efectelor actului produse între momentul încheierii şi acela al anulării lui efective, astfel că, în temeiul retroactivităţii efectelor nulităţii, se ajunge în situaţia în care părţile nu ar fi încheiat actul; retroactivitatea decurge din principiul legalităţii, scopul ei fiind tocmai restabilirea legalităţii încălcate la momentul încheierii actului, prin înlăturarea efectelor produse în temeiul unei operaţiuni juridice astfel perfectate.
În consecinţă, cum principalul efect (ce interesează în speţă) al unui contract de vânzare cumpărare, este cel translativ de proprietate de la stat la reclamanţi, rezultă că, urmare a nulităţii, aceştia nu au avut niciodată calitatea de proprietari asupra apartamentului.
Atare constatare permite Înaltei Curţi stabilirea concluziei că reclamanţii nu au un "bun actual" în sensul Convenţiei (ceea ce corespunde efectului pentru viitor al sancţiunii nulităţii), după cum nu sunt nici titularii unei "valori patrimoniale, drept de creanţă sau speranţe legitime" în sensul jurisprudenţei instanţei de contencios european.
În plus, deşi simpla constatare a inexistenţei unui bun (sau a celorlalte alternative ale noţiunii) este suficientă, pentru a se conchide în sensul inaplicabilităţii ratione materiae a art. 1 Protocolul 1, se cere a fi precizat că mai era necesar se se stabili şi existenţa ingeriţei, ingerinţă care trebuia să fi fost prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim şi să respecte raportul de proporţionalitate între interesele individuale şi cele generale.
Or, admiterea printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă a unei acţiuni în constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare, la solicitarea titularului real al dreptului de proprietate asupra obiectului vânzării, şi restabilirea legalităţii, respectiv, a drepturilor acestuia, nu poate fi calificată drept ingerinţa însăşi, după cum în conflict sunt interesele a doi particulari, iar nu un interes general şi unul individual.
Drept urmare, normele dreptului intern sunt cele aplicabile cauzei, astfel cum s-a demonstrat anterior.
Constatându-se însă că reclamanţii nu întrunesc premisele aplicării art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, rezultă că în mod legal instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe de respingerea a cererii privind acordarea valorii de circulaţie (de piaţă) a apartamentului.
Nici celelalte două capete de cerere nu puteau fi admise (fructele civile la care au fost obligaţi către proprietar ca şi cheltuielile de judecată făcute în procesul de constatare a nulităţii contractului de vânzare cumpărare purtat cu acelaşi roprietar, T.T.) în absenţa unui temei legal care să permită o atare soluţie, instituţia răspunderii civile delictuale nefiind incidentă, de vreme ce prin sentinţa de constatare a nulităţii contractului de vânzare - cumpărare s-a reţinut în sarcina recurenţilor reaua credinţă la încheierea contractului de vânzare - cumpărare, aceştia aflându-se, prin urmare, în situaţia de a-şi invoca propria culpă.
Recursul Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerului Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, este, de asemenea, nefondat.
Înalta Curte constată că recurentul pârât reiterează excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive pe capătul de cerere privind restituirea contravalorii îmbunătăţirilor.
La acest moment calitatea procesuală pasivă reprezintă o chestiune dezlegată irevocabil în primul ciclu procesual, astfel încât ea nu poate fi reanalizată întrucât s-a încălca puterea de lucru judecat ce operează în cauză cu privire la dezlegarea dată acestei excepţii, prin Decizia civilă nr. 315/ R din 26 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Din acest punct de vedere este prioritară puterea de lucru judecat în raport cu modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 (în vigoare din februarie 2009) care, potrivit dispoziţiilor actuale ale art. 48 alin. (2) stabileşte calitatea procesuală pasivă în favoarea persoanei îndreptăţite în ce priveşte restituirea contravalorii îmbunătăţirilor; legea nouă nu poate retroactiva, astfel că nu se poate reevalua calitatea procesuală pasivă pe baza unor prevederi legale ulterioare dezlegării irevocabile a acestei excepţii.
De asemenea, calitatea procesuală pasivă şi pentru capătul de cerere privind restituirea preţului actualizat este o excepţie dezlegată în mod irevocabil prin aceeaşi decizie, susţinerea fiind de altfel, în contradicţie cu cele prevăzute de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (formă a legii anterioară Legii 1/2009).
Textul menţionat (în temeiul căruia a fost admisă cererea de chemare în garanţie formulată de Municipiul Bucureşti) prevedea „Restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare."
În ce priveşte ultima critică formulată de pârât, referitoare la cheltuileile de judecată la care a fost obligat la fond, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod legal a dezlegat acestă critică susţinută şi prin motivele de apel, referindu-se la criteriul culpei procesuale, intrinsec prevederilor art. 274 C. proc. civ. care au servit ca temei legal pentru stabilirea cheltuielilor de judecată şi în sarcina Statului Român, ca parte căzută în pretenţii.
Având în vedere cele anterior redate, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondate ambele recursuri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii Z.T. şi Z.P. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva deciziei nr. 120/ A din 7 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 239/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 155/2012. Civil → |
|---|
