ICCJ. Decizia nr. 2590/2012. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2590/2012
Dosar nr.2650/109/2010
Şedinţa publică din 05 aprilie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
1. Hotărârea instanţei de apel
Prin Decizia nr. 47/ A din 29 martie 2011, Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de reclamanta R.O. împotriva sentinţei civile nr. 248 din 23 noiembrie 2010 a Tribunalului Argeş. A desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza, spre rejudecare, la acelaşi tribunal.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile Deciziei nr. 53/2007 potrivit căreia acţiunea fondată pe art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu sunt aplicabile acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, au devenit inaplicabile după pronunţarea, în aceeaşi procedură a recursului în interesul legii, a Deciziei nr. 33/2008 prin care s-a stabilit că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate care poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun.
Analiza condiţiilor în care nou survenita decizie nr. 33/2008 atât de natură a influenţa noua interpretare ce ar putea fi dată aplicabilităţii art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, atrage, într-adevăr, concluzia, inclusiv într-o serie de decizii de speţă ale instanţei supreme, potrivit căreia norma internaţională nu impune statelor a permite persoanelor a se adresa oricând şi în afara procedurilor legale instituite în scopul obţinerii protecţiei judiciare pentru dreptul pretins încălcat, precum nici că ar limita libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate mai înainte să ratifice Convenţia.
Prin Decizia civilă nr. 1415/1995 Tribunalul Argeş a reţinut că proprietatea imobilului ce a aparţinut autoarei reclamantei a trecut către stat în vederea demolării şi utilizării pentru scopul de utilitate publică prevăzut în actul de expropriere, aşa încât, în mod corect, reclamanta trebuia să procedeze la o acţiune în realizarea dreptului şi nu la una în constatare.
Reclamanta s-a pretins, la acel moment, posesor al bunului şi, niciodată, instanţele judecătoreşti nu au trecut la cercetarea stării de fapt cu privire la acest teren, respectiv dacă el se află în posesia reclamantei sau a unităţii administrativ-teritoriale. Or, o astfel de stare de fapt, respectiv exercitarea de către reclamantă a posesiei asupra unui teren pentru care dreptul de proprietate i-a fost transferat printr-un act de autoritate în favoarea statului, coroborat cu diversele demersuri administrative ar putea da reclamantei aşteptarea de a-i fi recunoscut un drept de proprietate, în condiţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994.
În măsura în care reclamanta ar deţine în fapt bunul, aşa cum pretinde, ceea ce ar însemna că nu se află sub afectaţiunea utilizării publice, într-adevăr este disproporţionată obligarea acesteia de a folosi exclusiv accesul la instanţă prin intermediul procedurilor administrative, fie prevăzute de Legea nr. 18/1991, fie de Legea nr. 10/2001. Aceasta, întrucât protejarea situaţiei juridice slujeşte într-adevăr un principiu mai larg al securităţii raporturilor juridice, în măsura în care bunul ar fi susceptibil de a fi transferat faptic de la stat, inclusiv prin unităţile administrativ-teritoriale, către patrimoniul fostului proprietar persoană fizică.
Exercitarea posesiei în mod privat de către fostul proprietar, fără a se constitui într-un eventual abuz din partea acestuia, dă suficientă cauză evingerii obligativităţii parcurgerii procedurilor administrative prevăzute de legile speciale. De aceea, nu poate fi aprioric considerată drept inadmisibilă o acţiune fondată pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994.
În cauza de faţă, o acţiune în revendicare de drept comun nu şi-ar putea avea locul, câtă vreme acesta a pierit din punct de vedere juridic din patrimoniul reclamantei, tocmai întoarcerea dreptului însuşi constituind obiectul judecăţii.
2. Recursurile
2.1. Motive
Pârâţii Municipiul Piteşti, prin primar, precum şi Statul Român, prin M.F.P. – D.G.F.P. Argeş au declarat recurs.
Prin recursul Municipiului Piteşti, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 4, 7 şi 9 C. proc. civ., s-a arătat că motivarea instanţei de apel excede cadrului procesual, făcând o aplicare greşită a legii şi o interpretare care nu intră în competenţa instanţei de apel, din moment ce instanţa a fost învestită cu o acţiune în temeiul Legii nr. 33/1994.
Instanţa de apel nu putea caracteriza acţiunea raportându-se la prevederile art. 480 C. civ., prin prisma Legii nr. 10/2001.
În condiţiile în care apelanta-reclamantă nu a susţinut niciodată că ar fi început procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu se poate reţine motivarea instanţei de apel potrivit căreia la fond nu s-au cercetat susţinerile reclamantei privitoare la starea de fapt şi că ar fi trebuit să se cerceteze fondul pretenţiilor deduse judecăţii, în condiţiile în care este precizat expres temeiul formulării acţiunii.
Raportarea la Decizia nr. 33/2008 nu poate fi primită.
Statul Român, prin M.F.P. – D.G.F.P. Argeş, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a învederat faptul că M.F.P. nu are calitate procesuală pasivă întrucât imobilul ce face obiectul cauzei se află în domeniul public al municipiului Piteşti.
În mod legal prima instanţă a apreciat că acţiunea în retrocedare, întemeiată pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, având ca obiect imobile de natura celor la care se referă Legea nr. 10/2001, este inadmisibilă după intrarea în vigoare a acestui act normativ.
S-a apreciat greşit că această normă legală complineşte măsurile de protecţie juridică a expropriatului, în condiţiile în care exproprierea, constituind o restricţie adusă dreptului de proprietate, apare ca o excepţie de la caracterul absolut al dreptului de proprietate. Dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu pot fi invocate în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 retrocedarea imobilelor expropriate anterior anului 1990 poate avea loc numai în condiţiile prevăzute în art. 11 din Legea nr. 10/2001, instanţa de fond interpretând şi aplicând corect dispoziţiile legii.
2.2. Analiza recursurilor
Recursurile sunt întemeiate şi vor fi admise pentru următoarele considerente:
Reclamanta, care a beneficiat de apărare calificată, a învestit prima instanţă cu o cerere de chemare în judecată întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994.
Faptul că reclamanta a insistat în acest cadru procesual rezultă şi din precizarea de acţiune făcută la termenul din 14 septembrie 2010. Pe de altă parte, reclamanta a făcut apărări faţă de excepţia de fond invocată de pârâţi, arătând că acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 este admisibilă.
Potrivit art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, dacă în termen de un an bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat sau, după caz, lucrările nu au fost începute, foştii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică. În acest scop, foştii proprietari vor fi notificaţi la adresa iniţială comunicată expropriatorului în vederea plăţii despăgubirii cuvenite pentru imobilul expropriat.
În interpretarea acestui text, prin Decizia nr. 53 din 4 iunie 2007 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţii Unite, s-a stabilit, cu caracter obligatoriu pentru instanţe, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., faptul că art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În considerentele deciziei s-a arătat că numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură au deschisă calea acţiunii în revendicarea-retrocedarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
Reclamanta însă nu este persoană „exceptată de la procedura Legii nr. 10/2001" pentru bunul motiv că, printr-o hotărâre irevocabilă s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, faptul că nu are posesia imobilului în litigiu.
Astfel, prin Decizia civilă nr. 1415/1995, dată de Tribunalul Argeş în procesul prin care aceeaşi reclamantă a solicitat, în contradictoriu cu Primăria Piteşti, să se constate că este proprietara terenului situat în Piteşti, s-a arătat că „reclamanta, considerându-se, deci, proprietara terenului în litigiu, prin abrogarea Decretului de expropriere nr. 57/1987, posesia având-o o altă persoană, în mod legal prima instanţă a dat îndrumări reclamantei să apeleze la calea acţiunii în realizarea dreptului şi nu acţiunii în constatare."
Pe cale de consecinţă, reclamanta trebuia, tocmai în respectarea securităţii raporturilor juridice la care a făcut apel şi instanţa superioară de fond, să recurgă la procedura impusă prin Legea nr. 10/2001, ea putând să obţină măsurile reparatorii astfel cum sunt prevăzute de art. 11 din această lege.
Faţă de situaţia juridică concretă a terenului pretins de reclamantă, prin recunoaşterea necondiţionată a accesului în justiţie al acesteia, motivat de faptul că parcurgerea prealabilă a procedurilor administrative impuse atât de Legea nr. 18/1991, cât şi de Legea nr. 10/2001 „este disproporţionată" s-a ajuns, pe de o parte, la eludarea Deciziei nr. 53 din 4 iunie 2007, iar pe de altă parte, la încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, respectiv a art. 22 şi art. 11.
În fine, trimiterea la Decizia 33 din 9 iunie 2008 este eronată, câtă vreme aceasta nu a lăsat fără efecte Decizia nr. 53 din 4 iunie 2007.
Faţă de cele ce preced, criticile formulate întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. recursurile vor fi admise şi hotărârea atacată va fi modificată în sensul că apelul declarat de reclamantă va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâţii Municipiul Piteşti, prin primar, precum şi Statul Român, prin M.F.P. – D.G.F.P. Argeş împotriva deciziei nr. 47/ A din 29 martie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică Decizia recurată în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta R.O. împotriva sentinţei civile nr. 248 din 23 noiembrie 2010 a Tribunalului Argeş.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 05 aprilie2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2574/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2571/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
