ICCJ. Decizia nr. 2625/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2625/2012
Dosar nr.4077/117/2009
Şedinţa publică din 6 aprilie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 119 din 11 februarie 2010, Tribunalul Cluj, secţia civilă a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul M.V. împotriva pârâtului Statul Român prin M.F.P. şi, în consecinţă, l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 200.000 euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de despăgubiri morale şi la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
În motivarea acestei soluţii, tribunalul a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 139 din 31 martie 1959 a Tribunalului Militar Cluj, reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 6 ani închisoare corecţională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, în baza art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. în vigoare la acea dată.
Fiind vorba despre o condamnare cu caracter politic de drept, prevăzută de art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, reclamantul este îndreptăţit la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin această condamnare, conform art. 5 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ.
La stabilirea întinderii despăgubirii s-au avut în vedere durata pedepsei executate efectiv de reclamant (3 ani, 8 luni şi 3 zile) şi consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social, apreciindu-se, prin raportare la aceste criterii, că suma de 200.000 euro reprezintă un cuantum rezonabil al despăgubirilor, proporţional cu prejudiciul moral suferit de reclamant.
Împotriva sentinţei au declarat apel, în termen legal, ambele părţi.
Prin Decizia civilă nr. 89/ A din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie a respins apelul reclamantului şi a admis, în parte, apelul pârâtului, cu consecinţa schimbării, în parte, a sentinţei apelate, în sensul înlăturării dispoziţiei privind obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro în favoarea reclamantului, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut lipsa de temei legal a cererii de acordare a daunelor morale, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
Dispoziţiile din sentinţă referitoare la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată au fost menţinute, cu motivarea că la data introducerii acţiunii nu erau declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, iar introducerea acţiunii era obligatorie pentru obţinerea despăgubirilor, legea prevăzând o procedură judiciară în faţa instanţei de judecată, pentru parcurgerea căreia reclamantul avea nevoie de asistenţă juridică prin avocat.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de către reclamant, care a invocat greşita aplicare la speţă a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Intimatul-pârât a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
În şedinţa publică din 06 aprilie 2012, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepţia tardivităţii recursului, pe care o va admite pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii dacă legea nu dispune altfel, iar potrivit art. 103 alin. (1) C. proc. civ., neexercitarea căii de atac în termenul legal atrage decăderea părţii din dreptul de a mai exercita respectiva cale de atac, afară de cazul când legea dispune altfel sau partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.
În speţă, Decizia atacată a fost comunicată reclamantului la data de 04 martie 2011, aşa cum rezultă din dovada de comunicare de la dosarul de apel, care îndeplineşte toate condiţiile de validitate prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 100 alin. (3) C. proc. civ.
Raportat la data comunicării deciziei atacate şi la modul de calcul pe zile libere, prescris de art. 101 alin. (1) C. proc. civ. pentru termenele statornicite pe zile (conform căruia nu intră în calcul nici ziua când a început şi nici ziua când s-a sfârşit termenul), urmează a se reţine că, pentru reclamant, termenul de declarare a recursului s-a sfârşit la data de 20 martie 2011, respectiv într-o zi nelucrătoare de duminică, astfel că în conformitate cu dispoziţiile art. 101 alin. (5) C. proc. civ., el s-a prelungit până la sfârşitul primei zile de lucru următoare, luni, 21 martie 2011.
Reclamantul a declarat, însă, recurs după această dată, respectiv la 03 mai 2011, aceasta fiind data înregistrării la instanţă a declaraţiei de recurs, conform ştampilei cu viza de înregistrare de pe acest înscris (dosar recurs).
Reţinând, aşadar, că recursul reclamantului a fost declarat peste termenul legal, Înalta Curte urmează să dispună respingerea recursului ca tardiv, făcând astfel aplicarea sancţiunii decăderii, prevăzută de art. 103 alin. (1) C. proc. civ. pentru neexercitarea în termen a oricărei căi de atac.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamantul M.V. împotriva deciziei nr. 89/ A din 16 februarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2659/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2641/2012. Civil. Recalculare pensie. Recurs → |
|---|
