ICCJ. Decizia nr. 2553/2012. Civil. Drepturi băneşti. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2553/2012
Dosar nr.3484/109/2008
Şedinţa publică din 5 aprilie 2012
Asupra recursului civil de faţă, constată:
Prin sentinţa civilă nr. 193/ CM din 02 februarie 2009, Tribunalul Argeş a admis acţiunea formulată de reclamanţii A.M.D., B.N., I.G., Ş.L., V.G., E.D., E.A. şi a obligat-o pe pârâta SC P. SA să plătească acestora, drepturile reprezentând contravaloarea aprovizionării de toamnă-iarnă, în cuantum de un salariu minim pe ramură, potrivit art. 176 alin. (1) şi (2) din C.C.M. la nivelul ramurii energie electrică, termică, petrol şi gaze şi ajutorul material, reprezentând contravaloarea unei cote de 4000 mc de gaze naturale anual, conform art. 187 din C.C.M., la nivelul ramurii energie electrică, termică, petrol şi gaze, sume cuvenite pentru perioada 2005-2008, în raport cu perioada efectiv lucrată de fiecare dintre reclamanţi, ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi cheltuieli de judecată în cuantum de 300 lei.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâta SC P. SA, în prezent SC O.M.V. P. SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub mai multe aspecte, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
La termenul din 12 mai 2010, recurenta-pârâtă a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 222 şi 282 din Legea nr. 53/2003 C. mun., a prevederilor art. 73 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, precum şi a art. 28 alin. (2) din Legea nr. 54/2003 a sindicatelor.
Pârâta a arătat că aceste dispoziţii sunt neconstituţionale în sensul că încalcă anumite dispoziţii din Constituţia României: art. 1 alin. (3), art. 9, art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20 alin. (1) şi (2), art. 24 alin. (1), art. 40 alin. (1), art. 41 alin. (5) şi art. 53 alin. (1) şi (2).
A mai susţinut pârâta că există o incoerenţă legislativă în consacrarea rolului sindicatelor în rezolvarea conflictelor de drepturi, întrucât există o diferenţă între regimul juridic al conflictelor de interese şi al conflictelor de drepturi, în cazul primelor, partenerii de dialog sociali fiind exclusiv sindicatele, în timp ce în cazul conflictelor de drepturi, sindicatele nu au aproape nici un rol, ceea ce atrage imposibilitatea unităţii de a le introduce în cadrul procesual demarat de salariaţi.
Astfel, cu privire la conflictele de interese, sindicatelor le este recunoscut dreptul exclusiv de a conduce negocierile colective din partea salariaţilor.
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte conflictele de drepturi, în temeiul Legii sindicatelor nr. 54/2003, sindicatele au dreptul de a promova acţiuni pe cale principală şi de a interveni în procesele începute de salariaţi, iniţiativa aparţinându-le deci, în temeiul Codului muncii sindicatele pot doar să-i reprezinte, la cerere, pe salariaţi, iniţiativa aparţinându-le acestora din urmă, iar în temeiul Legii nr. 168/1999 cererile pot fi formulate doar de către cei ale căror drepturi au fost încălcate, respectiv titularii drepturilor individuale, sindicatele neputând participa într-un proces declarat de salariaţi, nici pe cale incidentală. Deci, calitatea procesuală a sindicatelor pe cale principală este negată, sindicatele neputând sta, ca parte în proces.
Interesul justificat de pârâtă este acela al posibilităţii de a formula cereri în contradictoriu cu sindicatele, pe marginea executării contractului colectiv pe care l-au negociat împreună, prin formularea unei cereri de intervenţie forţată, ori direct pe cale principală.
Faţă de cele expuse mai sus, pârâta a concluzionat că există o legătură de cauzalitate între normele atacate şi realitatea unei unităţi care, lipsită de dreptul minimal la apărare, trebuie să facă faţă dificultăţilor de ordin practic în cele peste 20.000 de dosare P. Singurul remediu îl constituie declararea ca neconstituţionale a textelor arătate mai sus, soluţionarea acestui conflict de neconstituţionalitate neintrând în atribuţiile instanţelor judecătoreşti.
Pârâta a susţinut că justifică interesul invocării prezentei excepţii, prin aceea că intenţionează să introducă în cauză şi sindicatul şi apreciază că, numai prin declararea neconstituţionalităţii textelor invocate, ar putea să-şi îndeplinească scopul arătat.
Intimaţii-reclamanţi, prin apărător, şi-au exprimat punctul de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată de pârâta SC O.M.V. P. SA, în sensul că solicită respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, ca inadmisibilă.
Curtea a apreciat că declararea ca neconstituţionale a celor patru dispoziţii legale în acest moment nu ar avea nicio înrâurire asupra prezentului dosar, câtă vreme, aşa cum am arătat mai sus, în această speţă sindicatul nu a fost introdus în cauză de către recurenta-pârâtă. Aşadar, soluţia ce ar fi pronunţată în cauză de către instanţă nu ar fi influenţată în niciun fel de soluţia dată de Curtea Constituţională excepţiei invocate de recurenta-pârâtă.
Prin încheierea din 12 mai 2010 Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurenta-pârâtă SC O.M.V. P. SA.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de Apel Piteşti a concluzionat că nu sunt îndeplinite toate condiţiile reglementate de art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi, prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, în temeiul art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992.
Împotriva încheierii pronunţată la data de 12 mai 2010 a declarat recurs pârâta SC O.M.V. P. SA, criticând-o pentru nelegalitate.
La termenul din 3 februarie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus suspendarea judecăţii recursului, în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., constatând că niciuna dintre părţi nu s-a înfăţişat la strigarea pricinii şi nu a solicitat în scris judecarea în lipsă.
De la această dată, niciuna dintre părţi nu a mai efectuat vreun act de procedură, lăsând în nelucrare pricina, astfel că, instanţa supremă, din oficiu, a repus cauza pe rol prin rezoluţia de la 16 februarie 2011, în vederea discutării perimării, acordând termen la data de 05 aprilie 2012, pentru când a citat legal părţile.
Potrivit dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ. „orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perima de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an. Partea nu se socoteşte în vină, când actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu".
În accepţiunea textului procedural mai sus evocat, perimarea este reglementată de legiuitor ca o sancţiune aplicată părţilor, determinată de atitudinea culpabilă a acestora, manifestată tocmai prin lipsa de stăruinţă a părţilor în soluţionarea litigiului, având un caracter mixt, atât de sancţiune, cât şi de desistare de la judecată.
În definirea perimării, rămânerea în nelucrare a pricinii şi culpa părţii sunt două elemente esenţiale, sancţiunea procedurală extinzându-şi domeniul de aplicare şi asupra căilor de atac.
Aşa fiind, pentru a interveni perimarea, legea de procedură cere îndeplinirea cumulativă a două condiţii, şi anume: cauza să rămână în nelucrare din vina părţii, iar rămânerea în nelucrare să dureze cel puţin un an, în materie civilă.
În raport de aceste considerente şi având în vedere că, în cauză, a trecut mai mult de un an de la data suspendării judecării pricinii, interval de timp în care părţile nu au efectuat niciun act de procedură, observând că nu a intervenit nicio cauză de întrerupere sau suspendare a termenului de perimare, Înalta Curte în temeiul art. 252 C. proc. civ., va constata, din oficiu, perimat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată perimat recursul declarat de pârâta SC O.M.V. P. SA împotriva încheierii de şedinţă din 12 mai 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2528/2012. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 2514/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
