ICCJ. Decizia nr. 2660/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2660/2012
Dosar nr.19910/3/2010
Şedinţa publică din 06 aprilie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 951 din 04 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta R.I. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P., sens în care l-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 1.500.000 euro, în echivalent lei la data plăţii, reprezentând daune morale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării la moarte a tatălui său.
În motivarea acestei soluţii, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 307 din 26 noiembrie 1952 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, s-a dispus condamnarea tatălui reclamantei, T.D., la următoarele pedepse: moartea, în baza art. 1 lit. c) din Decretul nr. 199/1950, pentru crima de uneltiri în contra securităţii interne şi externe a R.P.R.; munca silnică pe viaţă şi 10 ani degradare civică, în baza art. 1 lit. a) din Decretul nr. 199/1950, pentru crima de trădare de patrie; munca silnică pe viaţă şi 10 ani degradare civică, în baza art. 1 lit. b) din Decretul nr. 199/1950, pentru crima de procurare şi transmitere către o putere străină de documente secrete. Prin aceeaşi sentinţă penală s-a făcut aplicarea art. 101 C. pen., condamnatul T.D. urmând a suferi pedeapsa cea mai grea, adică moartea şi 10 ani degradare civică, cu confiscarea întregii averi, conform art. 4 din Decretul nr. 199/1950.
Conform procesului-verbal din data de 20 iulie 1953, sentinţa susmenţionată a fost pusă în executare la 20 iulie 1953, ora 1:30, când tatăl reclamantei a fost dus legat la ochi la locul de execuţie şi împuşcat.
Această condamnare a avut caracter politic, în sensul dispoziţiilor art. 1 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 221/2009, aşa încât reclamantei i se cuvin despăgubiri morale pe temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din acest act normativ.
La stabilirea întinderii despăgubirii, se va avea în vedere că reclamanta nu a beneficiat de măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990. De asemenea, se vor avea în vedere circumstanţele în care a fost luată măsura faţă de autorul reclamantei, caracterul extrem al acestei măsuri şi consecinţele pe care le-a generat faţă de reclamantă, respectiv modificarea fundamentală a perspectivelor de evoluţie socială, mediu sau nivel de trai.
Prin Decizia civilă nr. 253/ A din 09 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelurile declarate de pârât şi de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei susmenţionate, pe care a schimbat-o în tot, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.
Pentru a decide astfel, curtea a reţinut lipsa de temei legal a cererii de acordare de daune morale, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, aplicabile în speţă în raport de dispoziţiile art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a arătat că, în mod nelegal, curtea de apel şi-a motivat soluţia prin raportare la deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360, publicate în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010.
În opinia recurentei, cele două decizii ale Curţii Constituţionale nu sunt aplicabile în speţă, pentru următoarele considerente:
1. Acţiunea introductivă de instanţă a fost înregistrată la Tribunalul Bucureşti la data de 22 aprilie 2010, iar sentinţa de fond a fost pronunţată la data de 04 iunie 2010. Or, deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 au intervenit ulterior, fiind publicate în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010, aşa încât nu pot fi aplicate retroactiv, ele având putere numai pentru viitor, conform art. 147 alin. (4) din Constituţia României.
Cu privire la efectul ex nunc al actelor Curţii Constituţionale s-a pronunţat chiar instanţa de contencios constituţional, în motivarea deciziilor sale nr. 838/2009 şi nr. 1354/2010.
2. Motivarea instanţei de apel, conform căreia ar fi aplicabile direct în apel deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/ 2010, nesocoteşte flagrant următoarele dispoziţii ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului:
a) art. 6 din Convenţie, care reglementează dreptul oricărei persoane la un proces echitabil, drept care are în calitate de componentă esenţială principiul „egalităţii armelor".
În jurisprudenţa C.E.D.O., principiul egalităţii armelor semnifică tratarea egală a părţilor pe toată durata desfăşurării procedurii în fata instanţelor naţionale, fără ca una din ele să fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces. Acest principiu impune ca fiecărei părţi să i se ofere posibilitatea rezonabilă de a-şi susţine cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de net dezavantaj în raport cu „adversarul" ei.
Rezultă că, aplicarea direct în apel a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, cu toate că se pronunţase o hotărâre în prima instanţă care a avut în vedere prevederile legale în vigoare în momentul introducerii acţiunii şi în momentul pronunţării ei, a pus-o pe reclamantă într-o situaţie de net dezavantaj faţă de cealaltă parte din proces, mai ales că în faza apelului era ţinută de rigorile impuse de art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
b) art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, care reglementează dreptul la respectarea bunurilor.
Curtea Europeană s-a pronunţat constant în sensul că în noţiunea de „bun" la care face referire norma convenţională menţionată intră şi speranţa legitimă la dobândirea unui bun. Or, prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispoziţie legală în vigoare timp de un an şi jumătate, reclamantei i-a fost creată speranţa legitimă a dobândirii unui bun, respectiv dreptul de a obţine despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin condamnarea la moarte a tatălui său de către organele de represiune comuniste. Mai mult, în speţă a fost şi pronunţată în primă instanţă o hotărâre judecătorească prin care s-au acordat reclamantei despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Formularea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/ 2009, în forma sa iniţială, este suficient de clară în sensul existenţei dreptului reclamantei de a obţine despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin condamnarea la moarte a tatălui său de către organele de represiune, astfel că ea a creat speranţa legitimă la dobândirea unui bun.
c) art. 14 din Convenţie, care consacră principiul nediscriminării.
Soluţia instanţei de apel a creat o vădită discriminare între reclamantă şi persoanele care, deşi au promovat cererea de chemare în judecată ulterior acesteia, au obţinut în urma soluţionării apelului o hotărâre definitivă anterior intervenirii deciziilor Curţii Constituţionale. La aceasta situaţie s-a ajuns nu din vreo cauză imputabilă reclamantei, ci ca urmare a rolului mai mult sau mai puţin încărcat al unor instanţe.
3. art. 11 alin. (1) şi (2) şi art. 20 din Constituţia României, care obligă Statul român să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte şi care fac parte din dreptul intern, respectiv care consacră principul priorităţii reglementărilor internaţionale, în cazul în care există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne.
Pe baza reglementărilor internaţionale menţionate mai-sus, de altfel avute în vedere şi la adoptarea Legii nr. 221/2009 în forma sa iniţială, instanţa de apel trebuia să dea câştig de cauză reclamantei, aşa cum au făcut şi alte instanţe după publicarea în M. Of. a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 (de exemplu, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, Curtea de Apel Oradea, chiar şi unele complete ale Curţii de Apel Bucureşti).
Tot în sprijinul opiniei că cele două decizii ale Curţii Constituţionale nu sunt aplicabile în speţă, recurenta a invocat şi art. XXVI din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, care prevede că „dispoziţiile art. 4 alin. (6) şi art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele aduse prin prezenta lege, se aplică şi proceselor aflate în curs de soluţionare în primă instanţă dacă nu s-a pronunţat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi".
Prin urmare, dacă până la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 s-a pronunţat o hotărâre în prima instanţă, procesele în care există o asemenea hotărâre vor fi soluţionate în căile de atac conform Legii nr. 221/2009 în forma iniţială, nefiind aplicabile modificările aduse prin Legea nr. 202/2010.
Pe de altă parte, recurenta a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut existenţa unui „paralelism legislativ" între Legea nr. 221/2009 şi Decretul-lege nr. 118/1990, în condiţiile în care ea nu a beneficiat şi nici nu putea beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.
Acest decret nu era aplicabil în speţă, întrucât autorul său a fost condamnat la moarte şi executat în 1953, deci nu poate fi vorba de detenţie, strămutare, deportare, prizonierat, internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu şi nici de luare în calcul a duratei acestor măsuri la stabilirea vechimii în muncă în vederea acordării pensiei, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi (2).
Mai mult, nu este îndeplinită nici condiţia prevăzută de art. 5 alin. (1) pentru acordarea indemnizaţiei lunare reglementată ca măsură reparatorie de Decretul-lege nr. 118/1990, reclamanta fiind fiica autorului condamnat la moarte, iar nu soţia acestuia.
Analizând Decizia atacată în raport de criticile formulate, de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi de Decizia în interesul legii nr. 12/2011, Înalta Curte reţine următoarele:
Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speţă, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecăţii, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, publicate în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că deciziile nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale produc efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării lor în M. Of., cu excepţia situaţiei în care, la această dată, era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivelor decizii.
Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.
Referitor la noţiunea de „bun", potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie" atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza C. împotriva României, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza I. şi M. contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006), şi anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".
Nu este vorba aşadar, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, aşa încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa Curţii Europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza F.-M.G. ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă", fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza A. ş.a. contra României).
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziilor Curţii Constituţionale, iar noţiunea de „speranţă legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
Prin urmare, contrar susţinerilor din recurs, există un bun susceptibil de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului, ceea ce nu este cazul în speţă, potrivit celor deja arătate.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraf 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
De asemenea, nu se poate reţine nici că prin aplicarea la speţă a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 s-ar fi încălcat art. 14 din Convenţie, cum greşit pretinde recurenta.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanta s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" constă în pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Referitor la relevanţa deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 în raport de dispoziţiile din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa creată în legătură cu acestea, susţinerile recurentei sunt, de asemenea, neîntemeiate.
Într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, în caz de neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
În speţă, însă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuţie, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curţii Constituţionale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenţie care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, 15 noiembrie 2010, aceste decizii îşi produc efectele, partea neavând un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie.
Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 3307 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curţii Constituţionale raportat la diferitele texte din Convenţia Europeană, aşa încât acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecinţa unei alte interpretări pe care intenţionează să o obţină recurenta.
Cât priveşte dispoziţiile art. XXVI din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, contrar susţinerilor din recurs, acestea sunt irelevante în dezlegarea problemei de drept care se pune în speţă.
Norma tranzitorie din art. XXVI al Legii nr. 202/2010 prevede că "…art. 4 alin. (6) şi art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele aduse prin prezenta lege, se aplică şi proceselor aflate în curs de soluţionare în primă instanţă dacă nu s-a pronunţat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi".
Prin urmare, această normă reglementează condiţiile în care se aplică proceselor în curs de judecată la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, dispoziţiile din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările aduse prin Legea nr. 202/2010. Or, nu aceasta este problema de drept care se pune în speţă, ci aceea a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale asupra procedurilor jurisdicţionale aflate în curs de desfăşurare.
Pe de altă parte, considerentele din Decizia recurată relative la existenţa unui „paralelism legislativ" în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, faţă de existenţa a două norme juridice cu aceeaşi finalitate, art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, nu fac decât să redea argumentele de neconstituţionalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cuprinse în deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010.
Atâta timp cât instanţa supremă a statuat în recurs în interesul legii că deciziile nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale sunt pe deplin aplicabile în cazul litigiilor în care nu se pronunţase o hotărâre definitivă la data publicării în M. Of. a respectivelor decizii, iar Curtea Constituţională a menţionat, printre argumentele avute în vedere la declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, existenţa unor reglementări paralele în repararea prejudiciului de ordin moral suportat de cei persecutaţi politic în regimul trecut, inclusiv raportat la existenţa Decretului-lege nr. 118/1990, nu se poate relua această discuţie, în sensul examinării caracterului concret al reparaţiei oferite de acest decret, aşa cum tinde în realitate recurenta, criticile pe acest aspect neputând fi astfel primite.
Având în vedere considerentele expuse, urmează a se reţine că, în mod legal, curtea de apel a făcut aplicarea la speţă a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010. Nefiind aşadar întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantei va fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta R.I. împotriva deciziei nr. 253/ A din 9 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 06 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2609/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 2572/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
